articol: 

În recentul volum, Chişinăul e o tabletă de ciocolată, Aurelia Borzin rămâne fidelă curentului minimalist, declanşat cu mare vervă de poeţii optzecişti, care au deschis mai multe direcţii şi piste, aprofundate şi variate până în prezent. Spre deosebire de Dumitru Crudu, care a împins cel mai departe tendinţa şi a căutat să desacralizeze şi să desimbolizeze poezia într-un demers al concreteții suficiente sieşi, poeta reabilitează totuşi simbolul şi psihologicul. Poezia ei este marcată de simbol şi trăire, nu este atrasă de o conceptualizare a realului. În spatele contingentului nu se întrevede schema, ideea, construcţia. Poeta nu e doar descriptoarea unei realităţi suspendate. Imanentul este convertit în transcendență. De la o realitate fără miză, aşa cum apare la minimaliştii conceptuali, poezia Aureliei Borzin îşi caută un Dumnezeu prin labirintul întunecat al existenţei trăite de zi cu zi. Un personaj din prima parte a plachetei se numeşte Luca, altul, din a doua parte, Marcu. Referinţele evanghelice sunt transparente, plasate într-un context totuşi laic până în măduva oaselor, cel mult mitologic: „se făcea că-mi scrijelam pieptul cu o bucată de sticlă/ voiam să-mi scot inima la suprafaţă” (luca). Luca sau Marcu reprezintă doar expresia unei simbolizări poetice, a depăşirii unui cadru strict mecanic, formal.
Când poemul nu accede la simbol din diverse motive, poeta apelează la procedeul grafic (T(e)-tisme, poemul fără titlu de la p. 25 etc.), în genul poeziei şi criticii literare scrise de Em. Galaicu-Păun. Poemele grafice sunt proliferarea unei stări indeterminate. Dar şi aici reliefarea unui grafem conduce la transmiterea „deasupra barierelor” a unui mesaj secret. T nu este atât valoarea unui mister, ca la Camil Petrescu, cât vizibilizarea unei voci inconştiente şi incoerente. Poemele cu diagrame jucăuşe sunt aidoma ilustrării unei lucrări ştiinţifico-psihologice, în care sunt demonstrate semne de colaborare logică într-un haos aparent fără derivă. În treacăt fie spus, coincidenţele cu poezia lui Galaicu-Păun nu se încheie aici: operaţiile de construcţie şi deconstrucţie, asemeni fluxului şi refluxului, se ţin lanţ: „figura ta demontată de nesoMn din cuvinte am început s-o asamblez” (p. 25) sau „dacă tai (cu acurateţe!) doar secvenţele plăcute/ ale vieţii apoi le alături/ (că nu pot să nu se alăture)/ poţi să lipeşti ca un puzzle/ până ţi se adună de-o viaţă normală” (T cel adevărat). Însăşi definiţia Chişinăului (scoasă în titlul cărţii) porneşte de la „Ch-ău”, lipsită însă de anvergura modelului. Dacă „Ch-ăul” lui Galaicu-Păun e o balegă, desfăcută într-o infinitate de conotaţii, iar eul liric se simte şi el pleoştit, Chişinăul lui Borzin „e o tabletă de ciocolată”, iar eul, lichefiat. Poemul nu radiografiază magistral „după chip şi asemănare lui” (lichefiat), ci redă un instantaneu, unul din infinitele posibile.
O altă trăsătură, prin care poezia Aureliei Borzin iese în evidenţă, este trăirea frenetică, în vis sau aievea, declarat sau tacit, a unei stări continui de libertate. E libertatea de mişcare şi asociere, menţinându-se în zona bunei-cuviinţe sau pendulând în spaţiul oniricului şi aleatoriului. Plonjarea în eul incomensurabil reprezintă una dintre manifestările acestei libertăţi supreme şi magice, pe care poeta o exersează şi o ipostaziază în permanenţă. Mişcarea nestingherită pe verticală şi pe orizontală, pe distanţe lungi şi scurte este foarte importantă pentru a ţine în primul rând treaz spiritul. E dovada unei flexibilităţi absolut necesare poeziei. Călătoria prin eul psihic cochetând cu complexul lui Oedip („până la absolvirea liceului am dormit într-un pat/ şi credeam că toată lumea e plină de taţi” – încă un T) sau cu cel sado-maso („şi eram la fel de neputincioasă ca la trei ani în faţa mamei/ care-mi băga cu sila pe gât bucăţi de slănină cu pâine” – petrecute) face parte din proiectul său literar, de care nu se sfieşte. Ea experimentează sfidând limite şi tabuuri. În această albie a tatonărilor trebuie remarcate dibuirile de stări – confuze sau aproximative –, cuprinse în termenii ambiguităţii, paradoxului, angoasării sau insolitului: „cobor în stradă cu urechile tăiate/ braţele retezate de trup tunsă chel// un animal spânzurat de un cârlig la măcelărie (au început să ne abandoneze). Limbajul poetic e al sugestiei moderne. Dar la celălalt capăt, titlurile vorbesc despre libertate prin diferenţă: cătuşe, fotoliul, ş...ah-mat, claustru, mormânt, mirosul care m-a ţinut ca pe un câine în lanţ etc. Sunt titluri care descifrează o teamă de ameninţare a libertăţii (întâi şi întâi a celei interioare şi creatoare). În cătuşe, viaţa care nu se grăbeşte să se împlinească merge mână în mână cu „…poemul ăsta dezgheţat de-a binelea până-l scriu/ o apă” (cătuşe). Autoreflexivitatea aşază poemul în centrul actului de scriere. Asistăm la numeroase exerciţii de artă poetică. Arta ei se conjugă din aceste reflecţii despre libertate şi despre facerea poemului-personaj. Motivul ruperii cătuşelor este unul recurent: „fumul ne ţinea la distanţă/ legaţi/ ne-am smucit mânji nărăvaşi/ să ne eliberăm capetele din hamurile lui/ să ne scoatem căluşurile” (dispariţie).
Parte a acestei lupte intermitente reprezintă şi eul liric colectiv, format din eu şi tu, situaţi de cele mai multe ori pe baricade diferite. Dialogismul poetic este practicat pe scară largă: de la confruntările cu un tu real-ipotetic la un tu ca formă a eului scindat. Nu e cu putinţă a disocia tot timpul cei doi parteneri ai dialogului liric. E cert doar că dialogismul este unul dintre procedeele preferate. Noi nu înseamnă portavocea unei colectivităţi amorfe şi desfigurate, aşa cum se întâmplă în poezia de tip mesianic. Noi este compus din două elemente private, sensibile, dispuse lirismului intim. Noi este aşezat frecvent sub semnul eroticului, iar de la Eros la
Thanatos nu-i decât un pas: „când am ieşit din cafenea ştiam că nu o să ne vedem curând/ nu va mai veni nimeni în locul acesta amenajat pentru moarte” (pleci).
În Ars poetica Aureliei Borzin, poemul este interpretat ca obiect artizanal sau martor obiectual. Poemul-confident o întoarce pe poetă pe drumul ancestral al poeziei: „…îţi voi alerga prin sânge cum gonesc prin/ maţele acestui poem biciuindu-l dându-i foc” (ş...ah-mat). Poemul ca obiect, dragoste chinuitoare şi moarte fatală sunt câteva dintre ingredientele poeziei, pe care autoarea le manevrează înnobilându-şi proza poetică.
gaRdul este o veritabilă poveste pentru proză, dar lipsa detaliilor o transformă în poezie. Poemele pot exista şi fără detalii, pe bază de generalitate. Dar tocmai invocarea unor detalii şi mai ales mixarea lor creează unele nedumeri, coborând poemul acesta în interregn. Este vorba de femeia (invocată în text) „năucitor de frumoasă”, care a dus în fine la apariţia gardului dintre fraţi, şi hotarul politic, care „a împărţit nu numai europa în ai noştri şi duşmani ai poporului”. Înţeleg dorinţa, clară şi în alte poeme, de a sparge cadrul intimist al versurilor. Dar pânza trebuie ţesută mai fin. Motivaţia este indispensabilă în prozopoem.
În a doua parte a cărţii, accentele dialogale se înteţesc. Replica devine mai energică, mai nervoasă şi mai imprevizibilă. Poemul se situează între feminitate rănită şi diatribă asexuată. Poeta recunoaşte cu o francheţe nedisimulată: „durerile personale ies/ oricum la suprafaţă”  (tangenţă). Biografismul nu se mai ascunde după deget: „...tatăl meu/ construise o casă nu şi/ traiul liniştit în ea/ mama mea născuse trei/ copii nu şi fericirea lor” (lucrurile prin care înaintăm). Psihologicul, crispat, îşi arată faţa.
Limbajul ales pentru a vorbi despre sine, despre el, despre dragoste şi despre sex e livresc, complicat, artificios: „o, iubirea care ne închide în cutie/ cutia în altă cutie altă cutie într-o altă cutie în cutie” (deMONTARE), după ce în incipit îşi propusese să demonstreze o formulă matematică a dragostei.
Totodată există şi ceva crud, nedospit în cartea Aureliei Borzin, pasaje a căror relevanţă îmi scapă: „stăteam întinsă în hamac goală-goluţă un/ adevăr de 19 ani la vreo 10 metri în/ dreptul meu marcu surâzând cu dicţionarul/ de antonime în braţe deschis la soare/ victor era în dreapta mea dar mai departe/ doar atât cât să intuiască sumarul hamacului” (matematiceşte). Nu lipsesc nici truismele: „eşti certată rău cu gramatica de aia scrii/ poeme fără semne de punctuaţie” (seară cu draci).
Volumul lasă o impresie amestecată nu pentru că nu o fi existând versuri bune în el, ci pentru că nu am depistat niciun poem antologic cap-coadă. Biografismul, simbolizarea sau dialogismul încă îşi mai caută armonia în poem.
 
______________
Aurelia Borzin, Chişinăul e o tabletă de ciocolată, Editura Vinea, Bucureşti, 2010