Recent (iulie 2016) o subdiviziune a prestigioasei Edituri MacMillan (FSG) a publicat un eseu extins al poetului și prozatorului american Ben Lerner, intitulat The Hatred of Poetry (Ura față de poezie).
Reflectând asupra atitudinilor față de poezie – atât asupra denunțării ei acerbe (pornind, desigur, de la Platon în Republica), cât și asupra apologiilor poeziei, nici ele cu mult mai puține –, Lerner susține, inițial printre rânduri, apoi din ce în ce mai explicit, ideea că poezia este un ingredient esențial în cocktailul pe care îl numim umanitate. Din mic tratat, în același timp savant și personal, asupra atitudinilor ostile față de poezie, textul se transformă în reflecție asupra măsurii în care, de exemplu, poezia derivă din atitudinea copiilor față de limbaj, fiind, deci, un mediu firesc pentru „animalele dotate cu discurs” care suntem.
Ca laitmotiv al acestui volum funcționează un cuplu conceptual – cu alură platonică – pe care autorul îl propune drept cheie de interpretare a recurentelor atitudini de ură față de poezie, sau cel puțin față de anumite genuri poetice. Este vorba de tensiunea dintre ceea ce putem numi Poezie – sau Ideea de poezie ori, cu un termen pe care Lerner îl preia de la poetul și criticul literar Allen Grossman, „poem virtual” – și poemele concrete în care este ea actualizată (și această ruptură dintre idee și exemplele care o ilustrează e definiția de manual a platonismului).
În cuvintele lui Lerner, care reia spre final această idee, „există mai multe cerințe care se întrepătrund, subsumate cuvântului «poezie» – de a învinge timpul, de a-l face să se oprească frumos; de a exprima individualitatea ireductibilă într-un mod care să poată fi recunoscut social sau, à la Whitman, de a obține universalitatea fiind, în mod ireductibil, social, mai puțin o persoană și mai mult o tehnologie națională; de a învinge limbajul și valoarea societății existente; de a propune o altă măsură a valorii decât banul. Dar un lucru pe care toate aceste cerințe îl împărtășesc e faptul că ele, niciodată, nu vor putea fi împlinite de poeme. Ura față de poemele concrete este, deci, deseori un mod ironic, chiar dacă inconștient, de a exprima persistența idealului utopic al Poeziei, iar ieremiadele în această privință sunt și ele apologii”.
În acest sens, în viziunea lui Lerner – și variante ale ei au fost susținute, de-a lungul timpului, de poeți dintre cei mai diverși – orice poem concret poartă marca eșecului. Cel puțin din două perspective.
Prima ar fi faptul că, după el, sursa primară a imboldului poetic este încercarea omului de a depăși contingentul și istoricul, tinzând către transcendent. Încercând să prindă ceea ce e „dincolo” de ce se poate vedea și pipăi, poetul este condamnat la eșec – expresia verbală este neputincioasă în fața inefabilului în principiu, pentru că nu poate fi decât parte a acestei lumi de care încearcă să scape. Astfel, „poemele concrete sunt structural sortite eșecului printr-o «logică amară» ce nu poate fi depășită de niciun nivel al virtuozității: Poezia nu e pur și simplu grea, ci imposibilă”. Într-un fel, aici e vorba de atitudinea poetului însuși față de imboldul său spre altceva – și față de textul care nu e decât urma sau mărturia încercării sale de a prinde în cuvinte ceea ce nu e decât simțit – un ideal de factură romantică, până la urmă. E decepția – sau ura – intrinsecă scrierii înseși de poezie, cea care motivează, într-un sens, poetul să insiste asupra rescrierii ad infinitum a textului sau, ca în cazul lui Rimbaud (pe care îl menționează și Lerner), să abandoneze cu totul scrierea de poeme – ori cel puțin să ia o pauză îndelungată.
O altă dimensiune a eșecului poemelor concrete – și a urii față de ele – derivă din așteptările noastre față de ce trebuie să facă poezia. Una dintre variante este cea exprimată, într-o scrisoare, de Emily Dickinson (un poem al căreia îl analizează și Lerner în volumul de față): „Dacă citesc o carte și-mi face întregul trup atât de rece încât niciun foc nu mă poate încălzi, știu că e poezie. Dacă simt fizic ca și cum mi s-ar tăia vârful capului, știu că e poezie. Astea sunt singurele moduri în care o recunosc. Mai există vreunul?”.
Se pare că, cel puțin pentru „adversarii” poeziei citați de Lerner, mai există. Voi cita doar două dintre exemplele propuse de autor.
Primul ar fi avangardele istorice – reprezentate de poeți care s-au săturat de ceea ce trece, în mod tradițional, drept poezie, ca și de societatea tradițională, și care, dintr-un impuls profund poetic, tind spre altceva – cei pentru care poemele sunt puse în slujba unei revoluții/transformări mai ample. Atitudinea iconoclastă a avangardelor e bine cunoscută; Lerner remarcă, în plus, că această ură față de poezia trecutului poate fi citită și ca o deschidere spre un altceva care poate fi poezia acum. Doar că, în dragostea față de virtualitatea poeticului, avangardele nu pot să se abțină de la producerea de noi poeme – poeme altfel, dar poeme concrete. Și, în majoritatea cazurilor, ceea ce rămâne din avangarde, spune Lerner, sunt mai curând manifestele – cele în care (ca și în apologii) poetul poate să vorbească liber și sugestiv despre ce ar trebui să fie Poezia fără să suporte constrângerile unor poeme care nu sunt altceva decât poeme.
Al doilea exemplu ar fi cerința pusă în fața poeziei de a fi în același timp expresie personală, dar și ceva care să contribuie la formarea unei comunități, unind individualul și universalul, personalul și politicul. Poezia trebuie să fie, ar spune acest gen de critici, ceva mai mult decât simpla expresie, fie și meșteșugită, a unor trăiri personale; ar trebui să fie deschisă pentru alții care să se identifice – în ideal pentru toată lumea. În mare măsură, e acuza de, pe de o parte, elitism, pe de altă parte, complacere în afacerile intime ale poetului, care se reproșează, din unele direcții, poeziei românești recente. Chiar dacă citează câteva exemple de poeți care au lucrat anume în această tensiune dintre particular și universal, acut conștienți de ea – în primul rând Walt Whitman –, Lerner încearcă să arate caracterul intrinsec contradictoriu al acestei cerințe: poezia se adresează diferit diferitor cititori, iar comunitatea pe care o creează nu e un „noi” abstract și general, ci una vie – a celor care se identifică, a celor care se recunosc în ceea ce citesc.
Scrisă în cele mai bune tradiții stilistice ale eseisticii americane, Ura față de poezie a lui Ben Lerner oferă o serie de repere pentru situarea diferitor atitudini – posibile și deja exprimate – față de poezie, ne face acut conștienți de așteptările implicite pe care le avem față de ea, ca autori sau cititori, și de motivele din care continuă să ne trezească emoții din cele mai intense.