Categorii

Parteneri

Trec zile și ani

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Trec zile și ani

imaginea utilizatorului Liliana Armaşu

Trec zile și ani...
 
Și totuși nu credem
că toate aceste lucruri se întâmplă
cu noi.
Deși trec zile și zile,
ani peste ani
și pare că totul e demonstrat
cu fiecare viață și moarte de dinaintea noastră
dar iată și dovada chiar pe propria piele:
aceste riduri molipsitoare ce ne brăzdează fețele
de parcă cineva nevăzut
ne-ar scrie direct în carne destinul
scriind apăsat, neîntrerupt
fără să-i pese de împotrivirea și de
lacrimile noastre
ce încearcă din durere și disperare să refacă
frumusețea.
 
Oricum nu credem
că prin noi a trecut atâta amar de timp,
că ne-a intrat în oase,
în dorințele noastre
ce se conjugă acum mai mult la timpul trecut
sau, în cel mai bun caz, la viitorul pasiv...
și parcă am ținut totul
sub strictă supraveghere:
ne-am uitat zilnic în oglindă,
am alergat diminețile după fata morgana,
ne-am uns cu alifii tămăduitoare genunchii
și sufletele,
am lucrat cu migală
la opera noastră nemuritoare,
ne-am îmbrăcat cu grijă, ne-am dezbrăcat cu luminile stinse
să nu ne vină cineva nechemat sub plapumă,
am iubit în șoaptă
să nu știe nimeni ce planuri de viitor avem,
am instalat fel de fel de ceasuri
în toate camerele (și în cele mai tainice)
am purtat ochelari de distanță și de apropiere
și totuși ne-a scăpat
ca o blestemată greșeală de tipar pe copertă,
ca un grăunte de adevăr spus printre multe
alte lucruri ne-a scăpat
atâta timp netrăit
atâta timp fugărit
lăsându-ne tot mai goliți pe dinăuntru
și tot mai înfrigurați
clădind pe noi an de an
cojoace
ca pe copaci inele.
 
Dar nu,
toate aceste lucruri nu se întâmplă cu noi.
E doar o părere, un sentiment rătăcitor,
o reverie de seară
sau poate am obosit puțin
după o călătorie lungă prin neumblate lumi
desculți și cu frunțile rezemate de cer
dar, știți și dvs., un somn bun le rezolvă pe toate,
un somn bun cu vise cuminți...
iar mâine-dimineață vom fi ca noi.
Noi?
 
Cu față umană
 
De la un timp încoace
lucrurile mi-au devenit mai apropiate decât oamenii.
 
Și parcă oameni ar mai fi
dar ei stau chitic după un perete de sticlă
mușluiesc ceva acolo,
par fericiți
și nu vor să iasă
măcar pentru o strângere de mână.
 
Iar lucrurile toate, de atâta așteptare
prind încet-încet contur uman
capătă, la atingere, o anumită grație
și strălucire
îți zâmbesc discret,
te lasă să le vorbești cât vrei,
nu se supără când le cerți
prietenește,
nu te trădează când ți-e foarte greu
ci stau umil lângă tine
suspinând în tăcere
lângă patul tău strâmt
dar uman nu știu cum
care te primește noapte de noapte
ca pe cel mai iubit dintre pământeni
și tu încerci să adormi
sub o plapumă odihnitoare
respirând adânc, de multe, multe ori
până când aburii calzi iau chipul unui om
cel mult căutat
un om adevărat
ce ar putea să te-nsoțească fără frică
până dincolo de hotarele nopții
așa încât în zori
să pășești prin lume cu pași semeți
ca și cum te-ar însoți nimeni altul
decât Dumnezeu.
 
Un boț de sare
 
Strâng în pumn
banul dat din milă
și fug
dar unde aș putea să mă ascund
de propria-mi neputință și rușine?
 
Ce-aș putea cumpăra de pe el
ca să-mi alint cât de puțin
acest trup oropsit
îmbătrânind umil în singurătate
ca un pustnic în chilia lui strâmtă?
 
Urc zi de zi același deal, ca Sisif,
mă-ndrept spre același loc al eternelor
erori ce răsar ca buruienile pe câmp
după ploaie
și pe măsură ce le stârpești,
tot mai multe apar.
 
Munca l-a făcut pe om să uite de el.
Munca l-a făcut neom.
 
Port cu mine povara unei iubiri
netrăite până la capăt.
De prea multă așteptare, supurează
ca o rană veche netratată la timp.
Greu de dus, greu de mărturisit.
Grele sunt păcatele nesăvârșite din dragoste.
Cine n-a cunoscut umilința nu va înțelege.
Cine s-a răsfățat în plăceri
nu va crede că ți-ar fi de ajuns
și o ușoară atingere de mână.
 
O femeie poate cerși oricând o bucată de pâine.
O mângâiere – niciodată.
 
Strâng în pumn banul dat
din milă și fug.
Plâng de rușine și-mi pun din nou
capul în jug.
 
Cine muncește nu are nimic –
doar un boț de sare cristalizat
sub pernă.
 
Pastișă
 
Nu învățăm din greșelile altora!
Nici moartea celui de-alături nu ne cutremură într-atât
încât să începem a trăi altfel
cu mințile și cu faptele noastre,
cu dorințele noastre descătușate din strâmtoarea
unei morale chinuitoare.
 
Nu vrem să recunoaștem
că ni-e teamă să trăim după propriile porniri
ale inimii.
 
Căutăm prin cărți adevăruri spuse de alții
care să ne confirme existența,
le conspectăm în detaliu biografia
crezând că astfel o îmbogățim pe a noastră,
râdem de marile lor pasiuni
(naivii!)
dar le ținem sub cheie pe ale noastre
lăsându-le să moară în suferință
ca pe niște bieți deținuți
ce și-au cerut cândva dreptul
de-a fi.
 
Cine ne va judeca pentru
o viață trăită din împrumut
(în numele umanității
dar împotriva firii)
trecând-o, ca pe un trist plagiat,
la rebut?