La ce mă gândesc eu când vine-vine primăvara?
Ei, la ce mă gândesc? Mă gândesc la toamnă… La toamnă vedea-vom cum a fost primăvara. Primăvara n-ai timp să te gândești la primăvară. Este! Și estele nu are nevoie de confirmare. Dacă te gândești, te gândești ca la un fulger în vreme ce fulgerul cade cât cade – este! Și tot atunci: a fost! Fulgerul și gândirea la fulger au o existență aproape simultanee. Aproape – în sensul că sunt atât de aproape încât se produce confundarea.
Dacă ești tânăr și trupul tău este al unui tânăr, te gândești la asta?
Pe parcursul primăverii spre vară, și apoi spre toamnă, spre toamnă târzie, și spre iarnă mai încolo, și din apoi spre apoi, înapoi și dinapoi, și iarăși – spre, înspre, dinspre, despre…, primăvara își va dezvălui avânturile și supărările.
Întorcându-mă înapoi, înțeleg că eu dau sens primăverii. Sunt proprietarul primăverii.
Fiind eu după chipul și asemănarea, gândul meu material este cel care pune în mișcare materia Universului.
 
II
Lumea asta degeaba ar exista dacă nu ar exista lumea cealaltă, lumea de dincolo.
De fapt, singură, lumea aceasta, în eventualitatea existenței singulare, gândită de vreun filozof smintit, ar fi o absurditate. Tot așa cum, dacă există unu, știm că undeva există doi. Cum unde undeva? – în imediată proximitate. Fără doi, elementar, nici nu-l putem identifica pe unu. Singur unu nu are nici el rost – în lumea noastră profană, firește, este pur și simplu inexistent – ceva mai vag ca un tremurici pe fața apei și într-o stare de cruntă tânjire a diluării în zero, a trecerii prin zero și plecării în căutarea celeilalte lumi a cifrelor, cu semnul minus, adică nici nu a unei lumi cealaltă, ci a uneia și mai cealaltă…
Doi reprezintă salvarea lui unu.
Ce vă spun eu vouă? – acesta și cu celălalt fac echilibrul, țin cumpăna atomilor în univers și dau sens universurilor.
Spun asta și am în vedere (în vedere! totul este în copleșitoare vedere, atâta doar că noi nu folosim văzul, ci privirea) că dincolo are și el un dincolo. Tot ce este mai important se produce dincolo sau, dacă vă place, chiar dincolo de dincolo. Și tot așa… De unde am luat-o?
Ceea ce cauți te caută! Recunosc că am căutat și mă și las căutat.
Se întâmplă că dincolo este mai aproape decât aici și uneori chiar se schimbă firesc cu locurile, fără însă a produce derută.
 
III
Nimic din ființa și amintirile mele nu contrazice faptul că sunt veșnic.
Poate, doar trupul… Trupul însă are o existență autonomă, este un vehicul, se supune legilor pământești, ține de fizica newtoniană, și, prin urmare, trebuie exclus din ecuație. Când invocăm pe cineva din lumile superioare să ne protejeze, rugăm să fie și să rămână în preajma trupului și a ființei noastre, ceea ce confirmă știința separației ființei de al său trup. Să admitem că în acest sens lucrurile au fost lămurite și să mergem mai departe.
Una dintre cele mai durabile amintiri este să fi fost – întotdeauna – de la începutul lumii. Nu știu cum vi se pare dacă vă spun că tabloul uimitor de facere a lumii stă în fața ochilor mei în toată splendoarea și simplitatea.
Măreția este întotdeauna sobră. Și doar de la mare distanță văzută. Măreția frizează perfecțiunea. Uitați-vă cât de simple sunt toate! Savantul cu vogă netrecătoare și medicul Robert Lanza, în cartea sa „Biocentrismul. Cum viața creează universul”, operând cu argumente științifice solide, formulează o concepție a alcătuirii Universului, deosebită de cea agreată în prezent, pe care o accept cu entuziasm. Mi se pare foarte productivă ideea că însăși conștiința mea zămislește întreaga lume care mă înconjoară. Iar moartea nu este decât un joc capricios și transferul într-un alt Univers.
Fizica cuantică ne spune că materia din Univers poate să se concentreze într-un punct infinitezimal, dar care se poate împrăștia, umplând întregul Univers. Într-un alt veac, XIX, ceea ce presupun că au aflat fizicienii înarmați cu microscoape electronice, sincrofazotroane, collidere, observatoare Hubble și Cassini, rovere selenare și marțiene, sonde trimise spre soare și în exteriorul sistemului solar, Eminescu formula clar și în totală cunoștință de cauză: Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, /E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
Există fantezii științifice foarte serioase – ipoteze, altfel spus – care îmi plac la nebunie. În contextul lor, facerea lumii în șase zile este o treabă de rutină, chiar o ștrengărie (Doamne, iartă!).
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.
Aici, parcă n-ar fi vorba de o ipoteză, ci de cunoaștere adâncă și temeinică!
Cum se poate așa ceva? De unde, cum de cunoștea Eminescu din România secolului XIX aceste lucruri, care atunci erau ascunse minții omenești în general?
N-am niciun răspuns. Nimeni nu-l are. Asta nu înseamnă că nu trebuie să-l căutăm.
Dacă toate sunt iluzii, dacă trăim într-o lume iluzorie, să ne alegem iluzii mărețe.
Neuitând că suntem atrași în viață de un dor nemărginit și venind este acesta dintr-o proximă nemărginire.