Categorii

Parteneri

Text – Teatru – Viaţă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Text – Teatru – Viaţă

imaginea utilizatorului Val Butnaru

(Intervenţie în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chişinău, secţiunea „Proza nouă – spectacolul vieţii sau spectacolul textului?”)
 
Nu înţeleg ce înseamnă sintagma „spectacolul textului”, decât dacă separ cuvintele, ca, de alt­fel, nu-mi dau seama ce-o fi însemnând şi cealaltă – „spectacolul vieţii”. Nici chiar dubla mea ipostază de autor dramatic şi de romancier nu mă ajută cu nimic.
 Sunt un dramaturg de modă veche. Pentru mine mai rămâne valabilă observaţia lui Erick Bentley, aceea că o piesă de teatru este un roman condensat în 60 de pagini. Cred în Aristotel, în „Ars Poetica” şi  în Catharsis. Cred că oamenii citesc un roman, privesc un film sau un spectacol fiindcă au nevoie de un fluviu de emoţii, cum spunea acelaşi Bentley. Cred, de asemenea, în Ibsen şi în Cehov, părinţii metodei „biografice” de construire a caracterelor. Cred în formula lui E. M. Forster expusă  în „Aspecte ale romanului”: „Regele a murit, pe urmă a murit regina” – asta e o istorie, dar ea va deveni subiect dacă vom scrie: „Regele a murit, pe urmă a murit regina. De durere.”
Asta este – de durere!
Pe de altă parte, nu prea ştiu ce să vorbesc despre „spectacolul textului”, fiindcă modesta mea experienţă pe tărâmul prozei, acumulată după scrierea romanului Cartea nomazilor din B., nu influenţează cu nimic mersul stelelor şi nici măcar mersul neclintit al Uniunii Scriitorilor spre desprinderea de Cimpoi. Dar fiind educat în spiritul eliminării nemiloase a molozului verbal şi al verificării cuvântului potrivit la locul potrivit prin urlet, da, plimbându-te şi urlând în propriul text, în stil aproape flaubertian, sunt derutat de impresia pe care mi-o lasă mulţi autori de azi.
Mi se pare periculoasă pentru sănătatea literară preocuparea multora dintre ei de a umple textele cu cuvinte de prisos. Aşa se face că-i vezi apucând-o razna cam de la alineatul doi şi, galopând preţ de câteva pagini bune până se dezmeticesc, pun, în sfârşit, punct la fraza care nici măcar ei nu mai ţin minte unde şi cum au început-o. Istovitoare meserie de prozator! Halucinant flux de conştiinţă!  După ce îşi mai trag sufletul, o iau din nou în galop, fără să se întrebe de ce au rătăcit atât de mult printre cuvinte inutile, fără să le pese de cititori? Ce face el, sărmanul – simplul consumator de ficţiune literară? Nu modernist, nu postmodernist, nici măcar dadaist sau fracturist? Ce înţelege el din înşiruirea asta fără noimă? Rătăcind prin jungla cuvintelor cumplite, nu l-au sfâşiat oare fioroasele jivine pre numele lor metafore şi oximoroane?
Îmi aduc aminte că, pe când îmi făceam bruma de studii de regizor la Institutul de Cinematografie de la Moscova, faimosul VGIK, venise, pentru o prelegere, celebrul Wim Wenders. Maestru al ironiei subtile, vorbea despre aceste false căutări astfel: „Dacă vedeţi pe ecran un taburet timp de 3 secunde, să ştiţi că acesta este un taburet. Dacă taburetul este arătat timp de 3 minute, să ştiţi că asta este o metaforă.”
Proza românească de azi, indiferent de patria riverană, e plină de metafore şi alte mizerii, cărora, într-un mod inexplicabil de pudic, li se spune „expresii licenţioase”. Dacă americanii îşi urează la masă „fuck you”, noi, românii, de ce am fi mai prejos? Verii mei de la Bucureşti nu sunt scriitori, dar obişnuiesc şi ei să-i imite pe americani. Cum altfel? Românii se dau în vânt după mimesis! Se potriveşte de minune cu o halbă de bere şi un carton de mici! Recunosc, am încercat în repetate rânduri să înţeleg de ce filmele, spectacolele de teatru, romanele de azi sunt pline de aceste cuvinte şi expresii licenţioase. De ce autorii acestor texte preferă cu tot dinadinsul să bage făcăleţul în gura vreunui personaj şi să-l plimbe cu pantalonii pe vine pe zeci şi sute de pagini?
Răspunsul pe care, invariabil, îl primeam era (şi este!) de-a dreptul copleşitor – asta e viaţa! Aşa se vorbeşte în viaţa reală! De ce ne prefacem, eram (şi sunt) întrebat fără menajamente, şi nu observăm că aşa vorbesc oamenii în viaţa de zi cu zi?
Până a spune ce cred despre relaţia dintre Text, Teatru şi Viaţă, am şi eu o întrebare, la fel de copleşitoare. Dar Caragiale? Nea Iancu de la Gambrinus! Pe vremea lui, oare cum vorbeau muşteriii cafenelelor şi ai berăriilor pe care le frecventa în căutare de personaje, unul mai deocheat decât altul? Oare ce limbaj sofisticat folosea un Cetăţean Turmentat sau un Leonida, republicanul? Oare ce fineţuri lingvistice ieşeau pe gura lui nea Nae Caţavencu sau a lui Farfuridi? Ce gândire carteziană traversau scăfârliile lui Crăcănel, Pampon şi Ghiţă Pristanda şi ce filologie ot Sorbona etalau Miţa şi Didina?
Şi dacă toate aceste făpturi dâmboviţene înjurau de se scorojea vopseaua de pe pereţii „Gambrinus”-ului, de ce Caragiale n-a folosit niciodată niciun cuvânt licenţios? Oare nu-şi dădea seama că aşa vorbeau personajele lui în viaţa de zi cu zi? Nu înţelegea el oare că e mai cool cu păsărica-n vânt şi cu scula-bascula scuturată după fiecare replică? Să înţelegem că nu înţelegea!
Virginia Woolf spunea că romanul este prelungirea bârfelor noastre. Parafrazând-o, am putea spune că, în multe cazuri, romanul de azi este o anticipare a bârfelor noastre şi o goană, cu orice preţ, după himera succesului. Ce se vinde bine azi? Gripa aviară? Bosnia-Herţegovina? Traficul de fiinţe umane? Violenţa în familie? Scriem despre orice, banul să iasă! Să fim în pas cu moda! Dar ca să mascăm adevăratele intenţii, vom spune că manifestăm spirit civic! Abordăm realitatea în cel mai tranşant mod cu putinţă!
„Romancierul care nu scrie despre ceea ce în forul lui intim i se impune şi îl stimulează, spune Llosa în „Scrisori către un tânăr romancier”, ci îşi alege raţional subiectele ori temele la modul detaşat şi rece, gândind că astfel va dobândi mai uşor succes şi recunoaştere, e lipsit de autenticitate şi de aceea, cel mai probabil, e şi un romancier prost.”
Când am scris Cartea nomazilor din B. m-am condus de ceea ce conta cu adevărat în forul meu interior. Destinul tragic al Basarabiei, istoria nedreaptă de acum 20 de ani, ca şi cea de acum 200 de ani, amintirile ce ne bântuie şi personajele groteşti care ne guvernează – astea şi multe altele trebuiau să încapă într-o singură carte despre nomazii basarabeni care se cred popor sedentar. Se cred, dar nu sunt. Basarabia care, de fapt, este ceva mai mare decât un Macondo, nu poate fi privită decât cu ochii lui Marquez, decât topind-o în magia realismului magic.
Stephen King spunea în „Despre scris”: „Vorbim despre unelte şi dulgherie (el compară meseria de scriitor cu cea de dulgher – n. n.), adică despre cuvinte şi stil…, dar în timp ce ne continuăm drumul, ar fi bine să ţinem minte că vorbim şi despre magie.” Mi se pare o observaţie extraordinară. Fără magie, aşa-zisul „spectacol al textului” devine un spectacol de vorbe aruncate-n vânt.
Când i-am auzit pe unii colegi „binevoitori” că ar fi trebuit să mă limitez doar la fabula politică din roman, adică la substratul superficial şi primitiv, că ar trebui să elimin paginile cu zborul Călugărului pe sub pământ, să elimin, în general, substratul magic al naraţiunii, îmi veni să le strig că n-au înţeles, că la ce bun există folclorul, că nu spune şi cântecul „Nu mai plânge, frăţioare, că ţi-or creşte aripioare, aripioare de argint şi ai să zbori pe sub pământ, drept la maica la mormânt…”? Cine să te audă, dacă strigi!
Deştepţii şi viclenii binevoitori… De ce nu se apucă nimeni dintre ei să-l sfătuiască pe Bulgakov, bunăoară, să elimine din Maestrul şi Margarita toate scenele cu zborurile pe mături, balurile satanice sau judecata lui Isus?
Dar „Cântecul Ăl Mare”? – îmi venea să mai strig. Cine a citit acest text a descoperit o lume identică cu a noastră – doar că pe un alt tărâm, cel al morţilor. Doar cei lipsiţi de imaginaţie şi de dragostea părintească nu şi-au dorit niciodată să tragă măcar cu coada ochiului să vadă cum e „acolo”! Exact ca la Murakami în Kafka pe malul mării. Cum, Dumnezeule, se întâmplă că Murakami lasă impresia că ştie de „Cântecul Ăl Mare” al nostru, iar noi, ca de obicei, aflăm asta de la Murakami?! Noi, ca de obicei, ne entuziasmăm de Cartea morţilor din Tibet şi căscăm gura de uimire când cineva ne vorbeşte de „Cântecul Ăl Mare”…
Aşa e viaţa, îmi replică de fiecare dată câte vreun coleg văzându-mă desfiinţat în urma lecturii vreunei proze pretins postmoderniste. (Paradoxul este că singurul critic în care am încredere, Eugen Lungu, spune că şi eu sunt un postmodernist sadea. Primul postmodernist de la noi fiind Eminescu.) Sunt desfiinţat şi oripilat, fiindcă autorul are grijă să-mi descrie cu lux de amănunte cele mai dizgraţioase procese fiziologice prin care îi este dat să treacă bietei făpturi umane. Aşa e în viaţă, nu?
Un personaj al lui Aldous Huxley se plângea că în literatură lipseşte menstruaţia. Astăzi, Huxley, cu tot cu personajul lui, pare de-a dreptul anacronic. Astăzi menstruaţia e cea mai inocentă descriere în proza pe care o numim nouă.
E multă goliciune şi nudism, uitându-se că în artă putem dezgoli doar sufletul. În rest, vom lăsa totul la discreţia obsedaţilor.
Mă amuză, aşadar, dorinţa acestor autori de a mă şoca cu orice preţ. Şi dă-i cu amănunte primitive dintr-un act sexual, şi hai cu organele genitale înşirate la uscat pe sfoara din curte! Fie, mă predau! Dar cu o singură precizare: dacă brutalul Arrabal a făcut asta cu mine acum 30 de ani, de ce cei de azi pretind că m-ar putea şoca, „în premieră”, cu nişte gogomănii? Situaţia îmi aduce aminte de Tolstoi, care spunea despre proza lui Andreev: „El mă sperie, dar eu nu mă tem!”

pyzwleh

woobjifg pyzwleh