tăcere
de la un timp
și-a făcut culcuș în așteptarea mea
singurătatea
în așteptare
o admir
uneori mi-e frică
ea crește
lovesc în porțile cerului
caut să văd
să aud
un pas din senin
ca din camera de alături
venind unul de al casei
ca un om ieșit –
la capătul unei păduri
aștept
nu-mi răspunde nimeni
nu se aude niciun foșnet
pustiu
între mine și lume o boare de vânt
se leagănă între crengi
se scaldă în frunze
în așteptare
e singurătatea –
pui de vrabie
în praful lumii
cere albia unui vis
asemenea unei sălbăticiuni
să se scufunde
 
(dez)morțirea
ai fi putut stabili un record
după ce, frământat
timp de o lună
în trup
de mâini nevăzute
ca într-un aluat
ai afișat acest zâmbet, tată
în fața porților cerului deschise
de parcă te-ar fi luat cineva de mână
copil
ați fi călcat
printre lanuri de spice luminoase
te-ar fi îndepărtat de noi
cei
pentru care ai luptat până la ultima suflare
să-i scapi morții (de moarte)
din încleștare
să te întorci
pe poteci
căi șerpuitoare
prin desișuri, tufișuri
limba să-ți dezmorțești
brațele să-ți dezmorțești
chipul să-ți dezmorțești
ca pe un pietroi
să-ți clintești
pleoapele
în suflet
raze de lumină să pătrundă
ca prin ușa întredeschisă
un arbore mișcându-și crengile
o apă
suprafața căreia s-ar fi mișcat din senin
un bolovan
ce în zbor a lovit
ochi brațe picioare
învingător
să ne cuprinzi
după o călătorie lungă și anevoioasă
în îmbrățișare
bucuros și oarecum neîncrezător că ai scăpat
de capcanele unei forțe
ce părea de neînvins
ce căi abrupte, tată
cu ce imagini înșelătoare
te-a înconjurat
pentru a nu te lăsa să-i scapi dintre hotare
lumina cărei amintiri a reaprins
într-un colț de întuneric
că te-a făcut să zâmbești astfel
în timp ce te îndepărta
de hotarul
la care te așteptam, te rugam să te apropii
ce te-a dezorientat?
zâmbetul tău
a durat trei zile
aprins pe chip
ai fi putut stabili un record, tată
pierdut în cea mai lungă, anevoioasă călătorie
 
pe urmele unui deportat
iată câmpul la care ai visat să ajungi
împresurat cu flori de sânziene, ruscuțe și cicoare
sub cer senin
și un soare strălucitor
tremurând pe alocuri ca o apă atinsă de o aripă de vânt
iată drumul
pe care te vedeai alergând
spre sat
la ai tăi
iată satul
în care te vedeai înconjurat de ai tăi
lăcrimând de bucurie că te-ai întors
Maria în rochie cernită, bărbați cu bărbi, copii speriați
casa te-ar fi așteptat cu ușile deschise pe acest loc
acum
câteva pietre ale unei ruine
la marginea cimitirului
nici biserica nu mai e cea care a fost
am alergat
dintr-un capăt în altul
să văd lumea cu ochii tăi
să o îmbrățișez cu mâinile tale
așa cum ai visat
după ce călăul și-a ridicat ochii de pe peticul de hârtie
ți-a aruncat o privire fulgerătoare
crezând că are puterea să numere zilele unuia ale altuia
oare până la cât știe să socoată, te vei fi întrebat
cuvintele ți s-au oprit în gât
și lacrimile
așteptându-ți rândul
în fața ușii dincolo de care
un capăt al coridorului
răsună de sentințe…
o împușcătură
oare
acesta să fie pocnetul în care se închid
cântecul păsărilor
șuieratul vântului
sunetul clopotului bisericii din sat
în care se închide visul cu tine, Gheorghe
înconjurat de ai tăi
atins de brațele mângâietoare ale Mariei
îi vorbești
celui din dreapta ta
celui de la spatele tău
așteptându-și rândul
fără ca ei să te înțeleagă
fără să te audă
vorbind și ei
într-o limbă neînțeleasă ție,
cuvinte unite într-un sigur cuvânt
dor
viața luând forma glasurilor celor pe care i-au cunoscut
mame frați surori copii, un cor îndurerat
prin vocea lor
în fața ușii de metal de la capătul labirintului
cauți o rază
din soarele cu care își luminează ai tăi
de care ai vrea să te agăți
înainte să pornești la drumul cel mare
o lumină pe care să o străbați cu viteza gândului
fulgerătoare –
să ajungi la marginea câmpului
în sat
să stai la sfat cu părinții în prag
să mângâi chipul mamei sprijinită într-un toiag
noduros
să te întorci să-ți iei rămas bun de la Maria care se
apropie într-un suflet
de la copii
lui Dumnezeu, să-i ceri să-i apere
să fie măcar un pic mai fericiți ca voi, Gheorghe
astfel probabil arăta visul tău întregit
ajuns în fața ușii de metal
deschisă
cu scrâșnet
împleticindu-ți picioarele
îndepărtându-te
iată câmpul cu maci, Gheorghe
drumul șerpuitor
marea de senin și verde de la marginea satului tău
împresurată
cu cicoare
 
necunoscutul
tu cel care te apropii și te îndepărtezi
ești inofensiv? ai colți, ai gheare?
aripioare de înot, codiță verde
vorbim aceeași limbă?
putem descoperi lucruri care ne leagă
ori care ne deosebesc
firi nevăzute
prin care să încercăm să ne înțelegem
nu mai e mult până la venirea întunericului
ar fi bine să nu mai fim singuri când vine întunericul
să putem schimba o vorbă
să ne luminăm cu un zâmbet
să scurtăm noaptea
încât atunci când vom întinde o mână
să știm ce e pe fundul apei
să scoatem broaște din ea pietricele luminoase gușteri
pești
nu monștri care să ne absoarbă în mare grabă
o viață am luptat cu întunericul
după ce
tot cu el
au luptat bunicii și străbunicii
și tot nu au înțeles ce le poate aduce ceasul
spune ceva
doar nu vei fi fiind un pește mut
să scoatem cuvintele unul din celălalt cu arcanul
vine întunericul
e la capătul orașului
înghite un pom
schelălăie un câine
să-l înfruntăm
rece adâncă
de mult nu am mai scurtat cu cineva o noapte