O parte însemnată a populaţiei din Republica Moldova continuă să asocieze trecutul comunist cu stabilitatea economică, cu asistenţa socială şi cu studiile gratuite. Totuşi, interogând mai pe îndelete, constaţi că, aproape niciodată, oamenii nu atribuie acelui stat un rol semnificativ în situaţii de care a depins cumva reuşita lor personală. Mama mea, căreia îi plăcuse limba franceză şi care fusese înmatriculată la facultate, înfruntând un concurs acerb, a trebuit să renunţe la studii. Bunicul era prea bătrân atunci, ca s-o poată ajuta, iar fără sprijin de acasă – ceva provizii sau bani – n-ar fi putut-o scoate în capăt. A urmat o facultate care oferea studii „fără frecvenţă”, dar nu de limbă franceză, regretând abandonul toată viaţa. Tata a mărturisit, la un moment dat, că, dacă n-ar fi trebuit să lucreze şi să întreţină familia, „ar fi învăţat mai departe” şi, credea el, ar fi avut altă soartă. Foarte mulţi spun acelaşi lucru. Cine reuşea, aşadar, în comunism, să obţină studii: cei talentaţi, perseverenţii, cei care se puteau baza pe sprijinul familiei? Unde se plasa, în această ecuaţie, statul, de vreme ce, despre burse, bunăoară, părinţii noştri spun că însemnau „mai nimic”? Când şi cum s-a interpus, în percepţia privind accesul la studii, ideologia, care îi face pe mulţi să regrete „asistenţa” din comunism?
Studiul de faţă se centrează pe situaţia materială a studenţilor din Chişinău, capitala Moldovei Sovietice (R.S.S.M.), în anii 1944-1956, un „deceniu lung”, inaugural, al regimului comunist în R.S.S.M., cuprins între reinstalarea administraţiei sovietice, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, şi iniţierea, de către conducerea de la Moscova, a unei relative liberalizări a sistemului, în 1955-1956. Următoarele două decenii, deşi însoţite de o retorică ostentativă privind ridicarea nivelului de trai al populaţiei, nu au adus modificări notabile. O anumită îmbunătăţire a situaţiei materiale a marii majorităţi a populaţiei din R.S.S.M. avea să survină abia pe la mijlocul anilor 1970 şi să continue, în linie ascendentă, aproximativ un deceniu. Prin urmare, pentru o înţelegere cuprinzătoare a ceea ce a reprezentat, sub aspect  existenţial, învăţământul superior sovietic, vor fi necesare şi alte anchete, care să urmărească evoluţia sa până la căderea regimului comunist.
 
Concomitent cu etatizarea economiei şi cu instaurarea dominaţiei partidului-stat, regimul comunist a proclamat edificarea, de acum încolo, a unei societăţi moderne, culte şi echitabile. În Basarabia interbelică nu au existat universităţi, dar au activat, totuşi, două facultăţi ale Universităţii din Iaşi – Facultatea de Teologie (creată în 1926) şi Facultatea de Agronomie (deschisă în 1933). După revenirea sovieticilor, în 1944, şi-a reluat activitatea Institutul Pedagogic Moldovenesc, înfiinţat încă în timpul primei ocupaţii sovietice a Basarabiei (1940-1941) şi evacuat în anii războiului în oraşul Buguruslan din regiunea Orenburg. În 1945 a fost fondat Institutul de Medicină din Chişinău, prin transferarea Institutului de Medicină nr. 2 din Leningrad, care se aflase în timpul războiului în evacuare, în oraşul Kislovodsk. În 1945-1946 a fost creată Universitatea de Stat din Chişinău. Institutul Agricol îşi revendica o anumită continuitate în raport cu Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, ce activase la Chişinău în anii 1933-1940.
Potrivit versiunii oficiale, instituţiile de acest fel aveau menirea să pregătească profesionişti (în limbajul epocii – „specialişti cu studii superioare”) pentru anumite domenii de activitate socială (învăţământ, agricultură, medicină) şi să lanseze primele loturi ale „omului nou”, sovietic. În realitate, acestea trebuiau să recruteze şi să instruiască viitoarele cadre de conducere ale republicii moldave. Procesul de studii a fost de la bun început subo­rdonat Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S. (subdiviziunea ce se ocupa de învăţământul superior). Pe cale de consecinţă, atât sumele finanţărilor, cât şi numirile în posturile importante (rector, decan, şef de catedră, profesor), dar şi planurile de studii, direcţiile investigaţiilor ştiinţifice etc. erau stabilite la Moscova.
Toate acestea aveau loc într-o regiune a cărei structură demografică se vădea dominată de elementul agrar, iar educaţia generală şi universitară era repartizată în sânul populaţiei într-un strat foarte subţire. Numărul total al potenţialilor studenţi – persoane care aveau să obţină, în acest deceniu, în R.S.S.M., atestatul de absolvire a unei şcoli medii (document ce dădea dreptul de a urma „studii superioare”) – era mult sub cifra fixată în „planul de stat”, ce prevedea înmatricularea la instituţii­le de învăţământ superior din republică a circa 1300 de studenţi anual. Pierderile de război, emigrarea celor care n-au dorit să rămână sub noua stapânire şi alţi factori au făcut ca învăţământul preuniversitar aproape să nu aibă, în 1945, profesori. În toamna anului 1944, corpul didactic din R.S.S.M. era compus din 1196 de persoane (pentru comparaţie, în anul de studii 1940-1941, în şcoli activaseră circa 11 mii de profesori).
Având câteva clase de liceu în perioada pre-sovietică şi urmând timp de câteva săptămâni cursurile pentru învăţători organizate de noua guvernare, aproape oricine putea primi un post de institutor, de profesor sau chiar de director de şcoală. În aceşti ani, cazurile când o persoană lucra în calitate de cadru didactic şi, în acelaşi timp, absolvea o şcoală medie, după care putea să se înscrie la facultate, erau frecvente. Starea corpului profesoral din învăţământul superior nu era nici ea mai bună: doar aproximativ a treia parte a acestuia avea susţinut un doctorat. La cele trei institute pedagogice existente în republică în anul 1956 (la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol), lucrau 315 profesori, dintre care doar 52 luaseră doctoratul. Chiar aşa stând lucrurile, regimul nu a ezitat să deporteze sau să trimită la munci forţate persoane considerate indezirabile din punct de vedere politic, printre cei „excluşi” fiind şi profesori, directori de şcoli, studenţi. Fluctuaţia cadrelor în învăţământul superior era incredibil de mare: puţini au fost acei care, aidoma Nataliei Agasieva (1909-1987), profesor la Institutul Pedagogic, au activat în cadrul aceleiaşi instituţii, în anii 1940-1960, neîntrerupt.
Statul invita încontinuu tinerii să vină la studii, promiţându-le sprijin şi asistenţă: alimentare la cantina universitară, cazare studenţilor care veneau din alte localităţi decât aceea în care se afla instituţia respectivă, bursă pentru toţi acei care vor obţine calificativele „bine” şi „foarte bine” la examenele de admitere şi în cadrul examinărilor din fiecare semestru academic. O decizie a guvernului sovietic din 1943 indica mărimea burselor de stat stabilite pentru studenţii instituţiilor de învăţământ superior din U.R.S.S. (între 140 şi 315 ruble), în funcţie de instituţia pe care o frecventau şi de anul de studii la care se aflau. Studenţii care obţineau la toate examenele nota maximă primeau un adaos la bursă de 25 %. Se presupunea că din aceste mijloace ei trebuiau să-şi procure cele necesare traiului zilnic şi studiilor (alimente, haine, cărţi etc.).
Statul se angaja să asigure studenţilor, pentru perioada studiilor, un loc în cămin. În Chişinăul de după război acest angajament era însă dificil de onorat. Partea centrală şi cea de jos a oraşului au fost puternic distruse pe durata războiului, în timp ce zona de sus, începând cu bulevardul Alexandru cel Bun, în care se găseau imobile elegante, cu un nivel sau cu două, ce aparţinuseră elitei interbelice, a rămas aproape intactă. Anume în aceste cartiere s-au stabilit cu traiul funcţionarii de rang înalt, persoanele de vază ale noii stăpâniri. Imobilele din regiunea urbană centrală şi de sus – unele mai mult, altele mai puţin afectate – au fost primele locaţii ale Institutului Pedagogic, Institutului de Medicină şi ale Universităţii. Unele case au fost utilizate drept cămine studenţeşti.
Primii studenţi medicinişti au fost cazaţi în centrul oraşului, la început în căsuţe mici, în construcţiile auxiliare ce aparţinuseră anterior Mitropoliei, în barăci şi chiar în corturi. Peste doi ani au fost mutaţi într-un imobil cu două nivele de pe strada Kiev. Primele spaţii de locuit repartizate studenţilor nu aveau geamuri, apă curentă (până la sfârşitul anilor ’50 orăşenii vor lua apă din fântâni şi din izvoarele oraşului), grupuri sanitare, curent electric, mobilă (nici măcar paturi) şi, în plus, erau populate masiv de ploşniţe. Aici studenţii au fost repartizaţi să locuiască, după ce au fost supuşi unor măsuri de carantină, câte 15-30 de persoane într-o cameră, mai exact atâtea câte putea să cuprindă un spaţiu închis, ce dispunea de pereţi şi de acoperiş. Unii intervievaţi precizează că fetele au fost nevoite să împartă, câte două, acelaşi pat. Numărul locatarilor în camere s-a micşorat treptat, dar nu a ajuns să fie mai mic de şaşe-şapte persoane, după ce unii studenţi s-au căsătorit, alţii au abandonat studiile şi după ce instituţiile au obţinut imobile puţin mai amenajate. În aceste camere, concomitent, se dormea, se prepara mâncare la primus (lampă de gătit care folosea drept combustibil gazul lampant), se lua masa, se făcea baie, se spălau rufele, avea loc pregătirea de cursuri şi de examene (la întemeierea lor, primele instituţii de învăţământ n-au avut adevărate săli de lectură). De linişte pentru lecturi şi pentru intimitate studenţii se bucurau la cimitirul din strada Armenească şi pe malul lacului săpat şi amenajat în acei ani cu forţele lor, în cadrul unor munci publice dispuse de autorităţi.
Tinerii înmatriculaţi la Universitate (Facultatea de Filologie) au fost cazaţi într-o casă reparată sumar, fără geamuri, fără paturi, studenţii dormind la podea. „Mare ne-a fost bucuria, când în decembrie 1946 ni s-au adus huse de saltele şi toţi studenţii ne-am dus la Sculeni să luăm paie pentru saltele”, mărturisea Ion Osadcenco, unul dintre studenţii de atunci, devenit peste ani profesor şi decan al Facultăţii de Filologie a acestei instituţii. La Universitate, 110 studente au fost cazate, în anul 1948, într-o sală sportivă.
Instituţiile de învăţământ nu aveau posibilitate să le ofere cazare tuturor tinerilor care veneau la studii din afara oraşului. Ştiindu-se însă că o cazare privată, oricât de modestă, depăşea posibilităţile financiare ale marii majorităţi a studenţilor, statul se angaja să le ofere pentru chirie o oarecare compensaţie (cinci ruble, lunar). Studioşii fără bani încercau, de asemenea, să se înţeleagă cu proprietarii de imobile în alte moduri. De exemplu, se ofereau să presteze diferite munci (să taie lemne, să facă curăţenie), în schimbul posibilităţii de a sta în gazdă.
Condiţiile de locuit ale studenţilor au rămas precare pe parcursul întregii perioade analizate. Date statistice arată că 45% dintre studenţii din întreaga U.R.S.S. care făceau studii „staţionar”, în anii 1960-1961, beneficiau de cazare în cămin (către anul 1940 proporţia fusese de 50%). Pentru Universitatea din Chişinău s-a construit, totuşi, către sfârşitul anilor ’50, un mic campus studenţesc, în care puteau fi cazate 1300 de persoane. Problema construcţiei de cămine pentru studenţii Institutului de Medicină a fost pusă tranşant şi cu anumite complicaţii politice de Nicolae Testemiţanu, în perioada când acest cunoscut medic şi profesor a fost rector (1959-1963), apoi ministru al ocrotirii sănătăţii din R.S.S.M. (1963-1968). Primul cămin cu 227 de locuri, construit pentru Institutul Pedagogic, a fost dat în exploatare abia în 1973. Asigurarea studenţilor cu spaţiu de locuit, angajament pe care statul sovietic şi-l luase cu uşurinţă, decenii în urmă, n-a putut fi realizată niciodată. La Universitate, în 1980, din contingentul celor sosiţi la studii din afara oraşului, 64,7% erau asiguraţi cu un loc în unul din cele 16 cămine ale instituţiei; la Institutul Pedagogic, în anul 1987, era aceeaşi situaţie: doar 65% din numărul studenţilor care aveau nevoie de spaţiu locativ beneficiau de cazare în cămin.
Să vedem în continuare cum s-au alimentat studenţii în această perioadă. Persoanele sosite la Chişinău pe parcursul anului 1945, deşi găseau numai ruine, puteau vedea ţărani sosiţi din sate cu propriile căruţe, propunând cumpărătorilor, din abundenţă, vin, must, fructe şi legume. În anii 1946-1947, toate acestea au dispărut, oamenii alimentându-se cu surogate. Câţiva ani de secetă, presiunile fiscale asupra agricultorilor şi colectivizarea gospodăriilor individuale la sate au adus o penurie cumplită.
În primii ani postbelici (1945-1948), vânzarea liberă a produselor alimentare a fost suspendată, acestea fiind livrate în baza unor bonuri emise de autorităţi şi distribuite anumitor categorii de populaţie: angajaţilor instituţiilor de stat, studenţilor, elevilor. Listele beneficiarilor de produse repartizate prin sistemul de cartele erau aprobate lunar în instanţele de stat; bonurile erau înmânate oamenilor, de asemenea, în fiecare lună. Persoanele adulte, deţinătoare de cartelă, puteau să primească 400-500 grame de pâine zilnic. S-a văzut de la bun început că produse erau mai puţine decât ar fi fost nevoie, pentru a acoperi cantităţile prevăzute în cartele sau pentru a corespunde consumului real al populaţiei. În consecinţă, la împarţirea hranei se produceau tot timpul agitaţii, certuri şi chiar încăierări. Pierderea bonurilor era o adevărată tragedie, cel rămas fără ele riscând să moară de foame.
Studenţii aveau, de asemenea, posibilitatea să ia masa la cantina instituţiei la care erau înmatriculaţi, în temeiul deţinerii aceloraşi bonuri alimentare. Inconvenientele alimentaţiei la cantinele sovietice, nu doar în această perioadă, erau multiple, arhicunoscute şi recunoscute de toată lumea: mâncarea inconsistentă, ce conţinea puţine calorii şi era preparată din produse de proastă calitate; bucate defel gustoase; condiţiile sanitare inadecvate, personalul adesea grosolan şi neonest, care îi amăgea în diverse moduri pe consumatori (ridica arbitrar preţurile, „uita” să dea restul etc.). Conducătorii instituţiilor de învăţământ erau nevoiţi să ţină sub control permanent cantinele şi distribuirea alimentelor, pentru a diminua sustragerile de hrană de care erau învinuiţi lucrătorii din sfera alimentaţiei publice. „Alimentaţia era proastă, pâinea se dădea pe cartele, la cantină – ciorbă cu varză plutitoare. Mi s-a memorizat, iată, că mergeam la cantină cu gamele de trofeu germane, să ne primim ciorba, deoarece consideram că în gamelă ne vor da o raţie mai mare decât aceea de la cantină”, îşi aminteşte un fost student la medicină. „Primeam pe cartele câte 500 grame de pâine neagră pe zi, acră, cu coaja arsă şi miezul crud, scrie altul. Luam masa la cantina din curtea căminului. Permanent primeam la masă o supă cu pătlăgele verzi-verzi şi cu unici fluturi din crupe de arpacaş. Pentru mine, care sufeream de gastroduodenită cronică, era o mare sărbătoare când la dejun ne dădeau un terci din griş, iar la prânz, ca desert, un pahar de kisel [jeleu – A. F.]”. Bursa le permitea studenţilor să ia masa o singură dată pe zi la cantina instituţiei lor. Dacă aveau alimente, tinerii îşi găteau cu mai mare plăcere singuri anumite feluri de mâncare. Focul era întreţinut cu materiale provenind din imobilele distruse sau rămase în urma lucrarilor de
(re)construcţie ce aveau loc în oraş. Studenţii îşi preparau, chiar în perioadele cele mai bune, mâncăruri modeste: cartofi copţi sau prăjiţi cu untdelemn (în timpul foametei – cu untură de peşte, distribuită ca ajutor din partea statului), mămăligă din făină de porumb (aceste produse erau adesea trimise de rudele de la ţară), turte, bostani copţi, gingirică sărată (aliment procurat la piaţă), uneori lapte, pe care femeile îl vindeau chiar la uşa căminului studenţesc. Alte produse ce intrau în alimentaţie erau mustul (vinul), nucile, strugurii, fructele. Studenţii luau fructe şi din livada de vişini situată în raionul Buiucani al Chişinăului.
În afara pâinii livrate pe cartelă şi a hranei oferite la cantinele instituţiilor de învăţământ, studenţii au putut să procure şi aşa-zisele produse comerciale (pâine şi alte alimente), la preţuri stabilite oficial. Un kilogram de pâine comercială se procura cu 9 ruble, în timp ce preţul de piaţă al unei pâini era de 100-200 de ruble. Pâinea comercială (300-500 grame), care se vindea periodic, era foarte râvnită, populaţia făcând rost de ea, de asemenea, cu mare efort. „Adesea ne trezeam dimineaţa, pe la orele patru-cinci, colegii de cameră şi ne duceam împreună să ne aşezăm la rând unde se vindea pâine comercială. Ne sprijineam unul pe altul, să nu cădem din picioare de slabi ce eram. Trebuia să reuşim până la ora 9, la începerea cursurilor.” În cadrul instituţiilor de învăţământ superior se vindeau, la preţuri comerciale, sandwich-uri, terciuri de cereale. Hrana se împărţea fulgerător, iar studenţii elaborau adevărate strategii pentru a ajunge în posesia ei.
Unii studenţi consumau doar o parte din porţia zilnică de pâine primită pe cartelă, iar ceea ce rămânea comercializau, astfel obţinând mijloace pentru procurarea altor surse, de regulă, tot alimentare. Alţii reuşeau să acumuleze sume modeste în urma vânzării, la preţuri de piaţă, a pâinii comerciale – obţinute în fel şi chip – şi a produselor achiziţionate mai avantajos prin reţeaua bufetelor universitare. La sate, populaţia aplica strategii asemănătoare: fiindcă nu dispunea de bani, vindea la un preţ mai ridicat o parte din cerealele primite de la stat (contra cost) în luna precedentă şi cu mijloacele obţinute pe această cale plătea pâinea oferită pentru luna în curs. Un narator care a fost student la medicină în acel timp îşi aminteşte că în anii de acută penurie, pentru a supravieţui, se ducea la piaţă şi degusta vinul din multele butoaie înşirate acolo – ţăranii acceptând această practică –, chipurile, în calitate de potenţial cumpărător, aprecia calităţile băuturii. Cei mai prevăzători şi care nu puteau miza decât pe propriile resurse, fiind lipsiţi de sprijinul familiei, şi-au făcut, înainte de începutul celei mai acute perioade a crizei, pe cât a fost posibil, rezerve de alimente (magiun, grăsime topită).