Categorii

Parteneri

Serios, despre jocuri

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Serios, despre jocuri

imaginea utilizatorului Eugen Lungu
articol: 

De vreun an sau doi Clipa siderală a devenit simplu, printr-o democratică reducere a titlului, Clipa. S-ar părea că nu e mare lucru – doar un adjectiv fiţos mai puţin! Pentru subtili, schimbarea ar echivala totuşi cu o înnoire de program. Noua denumire renunţă la mofturile astrale şi se fixează într-un salutar pragmatism terestru. Azi umblatul cu capul prin nori şi stele nu mai e deloc trendy. Adio deci romantisme, bună ziua, realitate! Cam asta ar trebui să ne sugereze chirurgia estetică operată pe titlu.
Noul volum Ateliere poetice. Din experienţa unui cenaclu, elaborat recent cu girul Clipei, se prevalează de aceeaşi fervoare experimentalistă. O adevărată „fabrică de literatură”, cartea întruneşte cele mai sonore nume ale revistei: Cristina Mogâldea, Mihaela Iordăchescu, Lăcrămioara Moldovan, Ecaterina Bargan, Tamara Balan, Doina Căuş, Victoria Bortă, Felicia Rusu (mulţumesc pentru răbdare şi perseverenţă la parcurgerea Spaţiilor…!), Irina Puiu, Ion-Mihai Felea, Aurelia Cojocaru, Eugen Dedov (salut, tizule!), Adrian Gavriliuc ş. a. În afară de această echipă fruntaşă, aflată pe covertă, volumul include în final o listă lărgită, destul de mare, cuprinzând şi mateloţii de la parâme, care şi-au făcut ucenicia la bordul Clipei. Participanţi la probe şi teste, e foarte bine că-şi văd şi ei numele tipărite în acest almanah. Asta le va da cutezanţă, îi va face să înţeleagă, vorba poetului, că nimic nu-i zero şi că totul începe de la simplul imbold de a vrea să faci ceva. Iar cititorii volumului rămân impresionaţi – prin simpla statistică a numelor (de ordinul zecilor!) – de amploarea experimentului.
Deşi adună talentele unui cenaclu, Ateliere… nu este o antologie de texte după cum ne obişnuiseră tradiţionalele Dintre sute de catarge. Dacă tot am abuzat de limbajul marinăresc, să mai riscăm o comparaţie în plin tangaj: între vechile selecţii şi publicaţia de faţă e o diferenţă ca între caravelele medievale şi navele-şcoală moderne, care au şi pânze, milenarele simboluri ale celor etern tineri şi neliniştiţi, dar şi performante motoare Diesel.
Titlul cărţii – Ateliere poeticereflectă perfect conţinutul ei: o serie de exerciţii care fac nu atât mâna, cât cultivă flerul şi gustul. Mobilul acestor înscenări literare e traco-dacica noastră socoteală – practica rezolvă în doi timpi şi trei mişcări  gramatica. Adică, în traducere din traco-dacă, e mai bine să înveţi ceva făcând tu însuţi acel ceva, decât să citeşti ca Trăsnea de o sută de ori cum vine asta (doar!) la modul teoretic. Aşa că poeţii de la Clipa trec direct la treabă – ca să afle până în infinitezimalul detaliului tehnic ce e un poem dadaist, „înşurubează” ei înşişi unul. Sau învaţă, construind!, cum şi din ce se combină un „poem-multilingv”. Ori cum se schiţează un „autoportret” din câteva aşchii de metafore. Se mai joacă de-a „litera insistentă”, de-a „şirul de litere” sau încearcă „geometria fractală” (vă descurcaţi cu ce se mănâncă fractala la p. 50-51). Altădată novicilor li se propunea, cum zicea cineva, o temă de ros… meditativ şi îndelung – „naşterea omului nou”, de-o vorbă.
Ca exerciţiul să fie complet şi în toată plenitudinea sa didactică, cursanţilor li se oferă, pe de o parte, un model clasic (de poem, de proză etc.) de urmat, iar pe de alta, încercările sunt flancate de sfaturile din culise ale „monştrilor sacri”. În felul acesta, jocul capătă o rotunjime metodică fără cusur.  (Ca să fiu sincer, am văzut modele ruşinate de agilitatea începătorilor, ultimii fiind uneori net superiori maiştrilor.)
Să nu ne iluzionăm însă prea mult: puţine dintre aceste piruete de şotron pot onora ideea de artă. Este însă un joc superb, care educă în spiritul acestei idei. Anume în asta va trebui să vedem marea miză a cărţii – nu de a produce scriitori pe bandă rulantă ca roboţeii Honda, ci de a modela gustul care să intuiască fără greş frumosul. Aşadar, cei care trec prin atelierele Clipei nu vor fi neapărat oameni ai scrisului, dar vor ajunge negreşit oameni ai gustului. Or, pe această direcţie, şcoala noastră generală va mai rămâne încă mult timp corigentă. Tocmai de aceea Iulia Iordăchescu şi Aurelia Borzin, animatorii proiectului, merită aplauze la scenă deschisă. Pentru ineditul jocului, pentru seriozitate, pentru evadarea din eternul nostru clişeu sentimentalo-utopico-sămănătorist. La fel merită un cuvânt bun şi Mircea V. Ciobanu, care îşi reactivează cu această ocazie vechea sa vocaţie literar-pedagogică, dând astfel un surplus de prestanţă experimentului.
Să sperăm că volumul nu va fi ultimul.