Aproape toate lucrurile pe care le facem, le facem în urma unui angajament. Pe care ni l-am asumat faţă de cineva sau ceva.
Şi, ca să le facem, le repartizăm un interval de timp.
J. G. Ballard – într-o povestire care se cheamă Chronopolis – are un dialog:
„De ce e ilegal să ai un ceas?”
Stacey a trecut o bucăţică de cretă dintr-o mână în alta.
„E ilegal?”
Conrad a dat din cap. „Am văzut un anunţ vechi în secţia de poliţie, prin care se oferă o recompensă de o sută de lire pentru fiecare ceasornic sau ceas de mână pe care l-ar aduce cineva. L-am văzut ieri. Sergentul a spus că e încă în vigoare.”
Stacey a ridicat ironic din sprâncene. „O să câştigi un milion. Te gândeşti să-ţi deschizi o afacere?”
Conrad nu i-a dat nicio atenţie. „E ilegal să ai o puşcă pentru că ai putea să împuşti pe cineva. Dar cum îi poţi face rău cuiva cu un ceas?”
„Nu-i evident? Îl poţi cronometra şi să ştii exact cât îi ia ca să facă ceva.”
„Şi?”
„Apoi îl poţi obliga s-o facă mai repede.”
De asta mi-e frică şi mie.
Şi e un lucru pe care nu numai că-l fac alţii asupra mea – dar îl fac şi eu însumi.
Pentru că îmi iau tare multe angajamente – sau pentru că mi le aruncă cineva în spate şi accept asta – am început să mă gândesc altfel la timp. Ca la o resursă. Ca la ceva ce trebuie repartizat atent, drămuit – şi uneori îţi poţi permite să cheltui mai mult, dar după aia trebuie să economiseşti – sau să fii în criză.
La un moment dat, am început să-mi întocmesc liste cu ce am de făcut – to-do lists – şi să citesc tot felul de cărţulii de time management pe care mi le scoteam de pe net.
Oricum, îmi era groaznic de greu să mă mobilizez – amânam, treceam sarcinile de pe o zi pe alta, aglomeram listele cu sarcini care nu aveau nicio relevanţă sau niciun deadline, lucram câte puţin, apoi făceam pauze. Şi când tăiam câte o sarcină din listă, după ce o terminam, era cea mai mare fericire.
Până la urmă, am restrâns listele alea la 3 sarcini pe zi.
Şi, când am terminat un carneţel întreg, am încetat să le mai fac.
A fost ca un fel de eliberare.
Era exact ca în textul lui Ballard – ca şi cum cineva mi-ar fi numărat clipele şi m-ar fi obligat să fac mai repede ceea ce am de făcut.
Ca şi cum viteza cu care lucrezi e o marcă a calităţii lucrului (şi tocmai împotriva ideii asteia se revoltă mişcarea slow – un lucru bun, un lucru care merită să fie făcut, merită să fie făcut încet – pentru că atunci eşti mai atent şi poţi şi să obţii mai multă plăcere).
Ceea ce spune Ballard ne permite să vedem unele lucruri care se întâmplă şi la noi – eficienţă înseamnă cât de mult reuşeşti să faci, şi cât de repede.
O fi vreo reminiscenţă stahanovistă, nu ştiu.
Am remarcat şi eu, în mai multe cazuri, că dacă lucrezi la un proiect şi ai reuşit să termini mai repede o sarcină, data viitoare angajatorul se va aştepta s-o termini şi mai repede. Şi va insista – sau pur şi simplu îţi va da un volum mai mare de lucru. Ca şi cum eşti mereu obligat să lucrezi în acelaşi ritm – şi să intri mereu într-un fel de competiţie contra timp cu tine însuţi. Să-ţi depăşeşti propriile recorduri. Şi angajatorul ăsta care te mână din urmă nu e neapărat să fie o altă persoană. Uneori te obligi tu însuţi să lucrezi mai repede.
Şi reacţia mea atunci când mă obligă cineva – inclusiv eu însumi – e să mă blochez. Şi să nu fac nimic. Doar să mă enervez. Şi să aştept până îmi trece.
La fel de greu îmi vine să fac ceva atunci când am în minte o listă de lucruri de care urmează să mă ocup după ce termin ceea ce fac în acel moment – atunci în mintea mea se învârt unul după altul toate lucrurile pe care le mai am de rezolvat, le încep pe toate şi nu mă mai pot concentra pe niciunul.
Cel mai frumos e atunci când nu am limite fixe. Când nu e un interval concret de timp care trebuie umplut cu ceva, dar un flux continuu.
Aşa lucram când îmi scriam teza de licenţă – rămăsese vreo săptămână sau cam aşa ceva, eram pe ultima sută de metri, dar ştiam că am acumulat deja mult material – şi că nu mă tem să scriu şi nici să fac analize de text – şi stăteam nopţi întregi cu laptopul în braţe, scriind câteva ore la rând, cu câte o sticlă de 2 litri de cola alături şi cu pauze regulate de fumat. Scriam aşa până deveneam neglijent (pot lucra când sunt obosit, nu-i nicio problemă, dar uneori oboseala asta se accentuează atât de tare, încât încep să fac greşeli elementare, şi atunci prefer să mă culc). Şi, după ce mă trezeam, istoria se repeta – nu puteam lucra în timpul zilei, pentru că zilele erau aglomerate cu lucruri mărunte de făcut, lucruri care mă umpleau de griji şi preocupări – în schimb nopţile decideam eu cum să le umplu, şi puteam să nu fiu distras de nimic altceva.
Lucram fără să-mi pese de timp. Termenul la care urma să prezint lucrarea era ceva abstract pentru mine – ceea ce conta era să scriu moment cu moment, şi să fac astfel încât ceea ce scriu să-mi ofere plăcere şi împlinire. Şi să fiu atent la ce fac. Şi să stau comod, să-mi mişc puţin gâtul, din când în când, apoi să mi-l masez. Apoi să scriu din nou, zâmbind. Până simt că vreau să mă culc.
Şi asta funcţionează nu numai atunci când lucrez.
Cele mai bune conversaţii cu prietenii le-am avut în momentele în care nimeni dintre noi nu se grăbea nicăieri.
Când puteam sta ore în şir în scuarul din faţa liceului Asachi, cu câte un pahar de plastic cu ceai sau cafea. Şi erau alţi oameni care se apropiau de noi, stăteau puţin, apoi plecau – şi noi puteam continua de unde ne-am oprit. Şi să ne mutăm din când în când de pe un scaun pe altul.
Sau seara târziu, după atelierele mele de consiliere filosofică, rămâneam cu toţii o vreme – şi lumea pleca pe rând, până rămâneam doi sau trei – şi atunci când rămâi în doi sau trei, între voi e posibil un alt limbaj – unul foarte intim şi propriu, pe care îl înţelegeţi numai voi, şi care accentuează dragul pe care îl aveţi unul pentru altul. Dacă sunteţi adunaţi în jurul aceloraşi lucruri şi aveţi un cod comun, şi experienţe comune, care permit înţelegerea reciprocă şi empatia.
Cel mai bun timp era atunci când uitam de timp.
Tot aşa cum cel mai fericit sunt atunci când nu încerc să fiu fericit, dar fac pur şi simplu lucrurile pe care simt că trebuie să le fac momentan (şi trebuie ăsta vine nu ca o obligaţie, dar ca o expresie naturală a ceea ce sunt şi ceea ce vreau şi ceea ce simt).
Şi lucrurile pe care le fac atunci sunt, cumva, mult mai pline şi mai frumoase.
Acum, chiar dacă mai fac, uneori, liste, le fac ca un simplu substitut pentru memorie. Ca să nu uit.
Pentru că cele mai importante lucruri pe care le am de făcut sunt altceva decât ceea ce pui într-o listă cu care să operezi pe criterii de eficienţă: să mă văd cu un om drag – să scriu – să mă rog – să citesc lucrurile pe care mi-am visat de ani întregi să le găsesc şi am dat în sfârşit de ele, pe un site obscur de pe net. Şi altele câteva, de acelaşi gen.
Şi pentru lucrurile astea e greu să repartizezi timp.
Şi e greu să ştii cât timp o să-ţi ia. Nu poţi cronometra, şi să-ţi zici ritmul meu obişnuit de lectură e de 50 de pagini pe oră, adică pot să termin cartea asta dacă citesc două zile la rând câte o oră şi jumătate. Diferite lucruri se citesc în diferite ritmuri. Şi există cărţi în care faci pauze după fiecare alineat, şi există cărţi pe care, dacă le laşi din mâini înainte de a le termina, simţi că le trădezi – sau că te trădezi pe tine, şi umbli toată ziua cu regrete ascunse, cum ar zice englezii, în spatele minţii tale.
Şi nu poţi să ştii nici în ce ritm vei scrie – uneori o pagină îţi pare prea mult pentru o zi, alteori parcă o voce joasă şi caldă îţi şopteşte în ureche şi tu nu faci altceva decât să transcrii, cât mai repede, ca să n-o pierzi.
Şi nu poţi şti de ce au nevoie oamenii dragi cu care te vezi – uneori doar să te ţină de mână cinci minute, alteori să plângi împreună cu ei, alteori să vă plimbaţi împreună toată noaptea.
Nu poţi repartiza timp pentru lucrurile astea. Poţi doar să-ţi faci timp pentru ele.
Şi singura scuză pentru existenţa sistemelor de time management e să-ţi eliberezi timp pentru restul. Pentru ceea ce contează de fapt.
Să economiseşti timp – potrivit logicii asteia în care timpul e privit ca un bun sau ca o resursă – ca să-ţi permiţi, apoi, o perioadă în care să-l cheltui, fără să-ţi faci griji. Şi fără să-ţi pui limite.
O perioadă în care să ştii doar ce ai de făcut acum. Şi să faci lucrul ăla. Cât mai bine. Fără să-ţi pese cât o să dureze.