Categorii

Parteneri

Raportul către posterioritate al lui Norman Manea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Raportul către posterioritate al lui Norman Manea

imaginea utilizatorului Tamara Cărăuş
articol: 

Romanul Întoarcerea huliganului de Norman Manea, apărut în 2003, concomitent în română şi engleză, a fost tradus în 25 de limbi şi premiat cu prestigioase distincţii literare. Recenziile de carte din toţi aceşti ani, colocviile şi omagierile curente cu ocazia împlinirii a 75 de ani ai scriitorului (născut pe 19 iulie 1936) vor fi spus, probabil, totul despre acest roman. Totuşi, voi îndrăzni aici o lectură din perspectiva numită „etica memoriei”, care încearcă să clarifice dacă avem cumva obligaţia de a nu uita (trecutul).
În Întoarcerea... sunt întreţesute experienţe trăite de autor şi recurente în toate scrierile sale: Holocaustul, trăit în copilărie în Transnistria, sistemul totalitar al comunismului în versiune românească şi exilul. Teme grave, „de impact”, cărora, însă, autorul nu va înceta să le demaşte riscurile. „Cunoşteam litaniile comemorative, vândute posteriorităţii în numele Memoriei, în filme şi discursuri şi dineuri caritabile”
(p. 51), ne asigură Manea, refuzând comercializarea Holocaustului şi atrăgându-ne atenţia că „Doar devenită clişeu îşi află tragedia domiciliu în memoria colectivă” (p. 228), clişeizarea producându-se tocmai prin discursurile comemorative ce pretind că memoria veghează ca oroarea să nu se repete: „Rememorarea publică transformase deja ororile în clişee. Clişeul reiterat până la pietrificare, împlinind funcţia de legitimizare, urmată, fireşte, de oboseală şi indiferenţă” (p. 210). Totodată, experienţele trăite riscă să transforme autorul în victimă, iar textul său să fie inclus în „Repertoriul Lamentărilor Planetare” (p. 31). Autorul refuză să se înroleze în rândurile celor care azi se pretind victime – „bărbaţi, femei, bisexuali, budişti, obezi, ciclişti...”, precum refuză şi rolul de erou, căci în era talk-show-urilor televizate, observă Manea, victima devine erou.
Şi atunci de ce scrie, totuşi, Norman Manea despre aceste experienţe care, judecând după riscurile ce le implică, ar putea fi trecute sub tăcere? Ar exista un imperativ aici: „Ai trăit şi gândit şi acţionat în miezul celui mai rău timp din istorie. Ai fost un martor şi, ca scriitor, trebuie să reacţionezi” (p. 209-210), îl îndeamnă editorul său american într-o scrisoare inclusă în roman. Dar şi îndemnul editorului e pus la îndoială: „Decriptarea publică a biografiei?... Să-ţi desprinzi, ca un fachir, pielea, strat cu strat, concurând talk-show-urile şi grupurile de terapie psihică?” (p. 210). Întoarcerea... se constituie anume din aceste îndoieli şi, pe alocuri, în pofida incertitudinilor – probabil de aici vine forţa şi farmecul acestei cărţi! – cu scopul (declarat de autor) de a extrage tragedia din clişee, prin recompunerea unor destine individuale aglomerate în istoria colectivă.
Cum anume scrie Norman Manea pentru a evita clişeele memoriei şi căderea în ipostazele de victimă-erou? Naraţiunea se constituie printr-o activare necontenită a memoriei din perspective neaşteptate, autorul-personaj fiind într-un permanent dia­log cu ce i s-a întâmplat, ca şi cum trecutul ar continua să i se întâmple din nou şi din nou, iar semnificaţia celor întâmplate nu este niciodată livrată gata decodificată, certă şi univocă. De exemplu, opţiunea pentru profesia de inginer este reexaminată cu intensitate, ca şi cum autorul-personaj ar trebui în prezent, aici şi acum, să ia „opţiunea bărbătească” (p. 149) pentru inginerie, care să-l apere de capcanele sistemului şi de propriile himere. Reactivate instantaneu, memoria şi trecutul devin chiar substanţa prezentului, apele primordiale în care există autorul-personaj. Orice gest, orice senzaţie curentă sunt fie efectul unei experienţe trăite în trecut, fie declanşează instantaneu o senzaţie/experienţă a trecutului, de exemplu călătoria cu trenul din 27 aprilie 1997, din Bucureşti spre Cluj, încadrează prompt şi firesc relatări despre prima călătorie cu trenul, la vârsta de 5 ani, în 1941, spre Transnistria, şi despre cea de-a doua călătorie cu trenul, întoarcerea din Transnistria în iulie 1945.
Întreţeserea clipelor din trecut şi prezent face parte din modalităţile fireşti de narare a unei întoarceri, căci întreaga naraţiune este posibilă datorită vizitei de 12 zile în România, în aprilie 1997, a lui Norman Manea după 11 ani de la stabilirea sa în SUA. Întoarcerea/vizita propriu-zisă este narată sub formă de jurnal în ultima parte a romanului, „A doua întoarcere (Posterioritatea)”. Primele trei părţi – „Preliminarii”, „Prima întoarcere (Trecutul ca ficţiune)”, „Divanul Vienez” – povestesc întreagă existenţă a personajului-autor de până la întoarcerea propriu-zisă, inclusiv teama de a se întoarce.
Stilul mărturiei lui Norman Manea asupra celor trei experienţe – Holocaustul, comunismul „în floare” şi exilul – este unul dens, o condensare de intensităţi şi interogaţii, pe alocuri metaforic şi eliptic: „Debarcarea nocturnă, împuşcăturile, ţipetele, jaful, baionetele, morţii, râul, podul, frigul, foamea, frica, cadavrele: noaptea lungă a iniţierii. Comedia abia atunci şi acolo avea să înceapă. TRANS-NISTRIA. Dincolo de Nistru. TRANS-TRISTIA. Iniţierea preliminară naşterii” (p. 68). Însă detaliile şi conturul lor real nu lipsesc, căci tocmai prin detalii autorul încearcă să recompună destine individuale, să le sustragă memoriei colective, plină de litanii comemorative şi indiferenţă. Atenţia pentru detalii şi concret pune în acţiune adevărate procedee de documentare: de exemplu, autorul îşi înregistrează mama bătrână şi oarbă pe magnetofon, cerându-i detalii despre cele întâmplate cândva, tatălui îi cere să-şi scrie autobiografia (şi va regreta mereu că autobiografia tatălui e prea laconică), iar pentru a satisface foamea de concret a audienţei include (la p. 212-214) fragmente din scrisorile lui Traian Popovici, primarul Cernăuţiului, adresate autorităţilor române pentru a opri deportarea evreilor în 1941.
Logica testimonială e înlocuită spectaculos de logica ficţională în capitolul „Începutul dinaintea începutului”, ce deschide a doua secţiune a cărţii, „Prima întoarcere (Trecutul, ca ficţiune)”. Acest capitol, cel mai luminos din întreg romanul, narează frânturi din viaţa cotidiană a comunităţilor de evrei din Bucovina perioadei interbelice, lumea dinaintea naşterii lui Noah, viitorul scriitor Norman Manea, lume în care se întâlnesc la un iarmaroc din Fălticeni viitorii părinţii şi se pune la cale o nuntă de zile mari, şi în care, în librăria bunicului Avram, vărul Ariel citea cu voce tare celor dornici să asculte cărţile nou-apărute ale lui Mihail Sebastian, De două mii de ani şi Cum am devenit huligan, cărţi ale căror ecouri sunt prezente peste tot în Întoarcerea..., precum şi în titlul intertextual, „huliganul” reprezentând pentru ambii autori violenţa simbolică a celuilalt, considerat diferit şi străin.
Anii luminoşi sunt urmaţi de catastrofa deportării în Transnistria, când micul Noah avea 5 ani. Familia a supravieţuit catastrofei, întorcându-se în România în iulie 1945, a doua naştere pentru Noah, autorul afirmând cu o ironie neagră că Transnistria „nu se poate mândri decât cu 50% decedaţi şi nu poate rivaliza cu Auschwitz. Performanţa Transnistriei a rămas ambiguă, ca tot ce este românesc”
(p. 213). În familia Manea, subiectul Transnistria devine tabu, respectând nevoia tatălui de a trăi demn şi incapacitatea sa de a suporta umilinţa şi nici amintirea ei, „responsabilă cu supravieţuirea” în plină catastrofă fiind mama „cu martiriul ei spectaculos” (p. 201).
Tânărul Noah are parte de experienţa intimă a noii orânduiri comuniste, căci la 13 ani devine comandantul detaşamentului de pionieri proaspăt înfiinţat în liceu. „În câţiva ani băiatul ăsta o să ne omoare”, se văita noaptea mama înflăcăratului comandant de pionieri. Însă atracţia puterii, utopiei şi teatralităţii a durat doar trei ani, fapt care-l miră şi pe narator: „privilegiat să parcurg, în doar trei ani, la vârsta imatură, experienţa pe care alţii au prelungit-o până la adânci bătrâneţi?” (p. 145), şi în Întoarcerea... autorul va căuta iar şi iar să identifice clipa când s-a produs fisura salvatoare. Urmează „opţiunea bărbătească” pentru inginerie, şi anume pentru construcţiile hidro, căci „presa abunda în metaforice reportaje despre baraje şi hidrocentrale socialiste”
(p. 148). Trecând prin şantiere, devine cercetător la o „instituţie de elită inginerească”, însă degrabă ajunge la „spitalul de boli nervoase, firească încununare a dubioaselor succese profesionale” (p. 155). Ingineria nu l-a salvat de propriile himere, iar renunţarea la aparenţele unei profesii „onorabile” îi permite, în sfârşit, să revină la opţiunea mai întâi evitată şi apoi camuflată – cea de scriitor.
Experienţa „coloniei penitenciare” a comunismului a durat până în 1986, când „Exilul de la 5 ani, din cauza unui dictator şi a ideologiei sale, se desăvârşise la 50 de ani, din cauza unui alt dictator şi a unei ideo­logii aparent opuse” (p. 25). Pe parcursul naraţiunii autorul-personaj îşi inventariază cu un soi de autobiciuire motivele de a pleca şi trucurile prin care evita plecarea: „fudul, nevoie mare, să-mi definesc captivitatea drept libertate, să mă imaginez locuitorul unei limbi, nu al unei ţări” (p.165). Întoarcerea... include pagini ce cartografiază antologic sfâşierea între opţiunea de a pleca şi cea de a rămâne, care conţine adevărate polemici cu „marii exilaţi”, Cioran, Eliade ş. a., dar şi o tăioasă polemică cu „arţagul lui N. Steinhard” (p. 179), cel nu doar rămas, ci şi convertit.
Astfel, Întoarcerea... e un colaj de amintiri, însemnări de jurnal, vise, confesiuni şi chiar polemici, montate cu dexteritate de fostul inginer-constructor în adevărate structuri de rezistenţă literară care, conform intenţiilor autorului decodificate din perspectiva acestei lecturi, ar avea şi fragila misiune de a extrage tragedia şi suferinţa din clişee şi litanii comemorative, însă fără a o livra ambiguităţii. „Suferinţa nu ne face mai buni, nici eroi. Suferinţa corupe, ca tot ce este omenesc, iar suferinţa livrată public corupe iremediabil.” (p. 230), afirmă Manea. Livrată public, suferinţa autorului-personaj ar putea cădea sub incidenţa „noului protocol al înţelepţilor Sionului”, şi anume „monopolul iudaic al suferinţei” (p. 228), ironizat de autor, deşi furnizează şi el o redefinire a evreităţii prin suferinţă.
În mai multe contexte din Întoarcerea..., Manea inserează părerile prietenilor săi scriitori, printre care faimoşii Saul Bellow şi Philip Roth, despre experienţele trăite de el în România. Atunci când un alt scriitor îi spune: „Limba mea, perfectă cum este, nu-i decât un instrument... Dar tu eşti una cu limba ta. Este coerenţa, integritatea, întregirea ta!” (p. 306), autorul Întoarcerii..., iniţial înlemnit şi scandalizat de cele auzite, îşi va revendica fără rezerve calitatea de a fi una cu limba sa: „Orice ar susţine Monsieur Derrida despre ambiguitatea limbii, cuvintele clare aveau înţeles clar univoc.... nimeni nu mă putea deposeda de coerenţă şi integritate” (p. 306). De unde îşi iau cuvintele înţelesul clar şi univoc? Din „limba pribeagă”, „casa melcului”, cum numeşte autorul limba română, în care scrie şi în exil şi pe care o crede pierdută în traducere, sau înţelesul neambiguu este efectul memoriei şi al experienţelor trăite? „Tot ce ţi s-a întâmplat mai bun acolo au fost lucrurile rele” (p. 358), îi spune un prieten scriitor în logica unei felix culpa. „Ai o istorie de povestit. Dumnezeu ţi-a trimis-o. Nu te-a uitat” (p. 27), îndeamnă altul prin imperative pragmatice şi retorica creştină a elecţiunii. „Ăsta-i norocul tău, născut din nenoroc” (p. 358), constată alt prieten. Altfel spus, nu cumva cuvintele îşi dobândesc un înţeles clar şi univoc deoarece numesc experienţe grave precum Holocaust, comunism, exil? Cuvinte clare născute din suferinţă, precum norocul născut din nenoroc...
Paradoxal, din perspectiva Întoarcerii..., suferinţa nu ne face eroi, nici mai buni, suferinţa livrată public corupe, însă, totodată, oferă un înţeles clar cuvintelor, coerenţă limbii şi întregire autorului. Şi ce ne facem cu dureroasa imagine a unui cortegiu interminabil de victime ce pavează calea spre coerenţa „fiului care caligrafiază, pe cerul nocturn, raportul către posterioritate” (p. 203)? De ce va fi având nevoie posterioritatea de rapoarte (nu cumva pentru a veghea, totuşi, ca oroarea să nu se repete? Şi dacă oroarea va fi de fiecare dată altfel?) e o altă temă a eticii memoriei, la care vom reveni.
__________
Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Ediţia 2011, Editura Polirom, Iaşi

dqwbjh

bcjchfkd dqwbjh