Categorii

Parteneri

Raft „Contrafort”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Raft „Contrafort”

Viața mea așa cum a fost să fie (memorii), de Eugen Doga. 400 pag.
 
Vestitul compozitor Eugen Doga, cel despre care s-a spus că este „cartea de vizită muzicală în universalitate a Moldovei transprutene”, apare în calitate de autor de memorii. O postură insolită, deși perfect logică de la un punct încolo. Ne-am obișnuit să-l vedem pe maestrul Doga în costum alb, cântând la pian pe fundalul unor sobre orchestre simfonice, prins în strălucirea proiectoarelor din marile săli de concerte. Ei bine, de această dată, îl vom descoperi „interpretând” discret partitura propriei vieți, cu suișuri și coborâșuri, cu mari satisfacții de creație, dar și cu dramatice întâmplări ce însoțesc destinul unei personalități ieșite din comun. O carte de învățătură, în bună măsură, din care ar trebui să „culeagă înțelepciune” numeroșii admiratori ai muzicii sale. Editura Cartier ne oferă o adevărată surpriză cu acest volum.
„Sper că, după ce veți citi această carte, veți putea să vă plimbați mai liniștit prin cronica virtuală a vieții voastre, care cred că vă va invita în copilărie, la bunii prieteni de demult, în locurile tainice și romantice ale primelor sărutări în care întâmpinați odinioară zorii și primăverile. M-am străduit, în măsura în care e cu putință, să fiu obiectiv, să reproduc multe momente prin negura vremii, care nu se limitează la întorsul filelor calendarului, ci ne mai și atrage în vâltoarea ei și ne revine o luptă grea pentru a ne menține în zona ei de atracție, ca să nu fim aruncați în niciunde. Sper foarte mult că în timpul acestei plimbări o să vă scoateți ochelarii fumurii de pe ochi și căștile din urechi și o să le oferiți receptorilor ființei voastre să capteze informațiile care sunt produsul vieții mele imperfecte, dar foarte interesante și bogate în evenimente.” (Eugen Doga)
 
Sergiu VLAS
 
***
 
Mariana Codruț, Zonă complice. Poeme alese de Bogdan Crețu. Fotografii
de Veronique North-Minca. Editura Cartier, 2021
 
„Această antologie dă măsura uneia dintre cele mai puternice voci ale generației optzeciste. Autoarea e discreția întruchipată, dar poezia ei are tot ce îi trebuie pentru a tulbura ierarhiile pietrificate și toate „legendele” consacrate: și profunzime, și vizionarism, și precizie, și radicalism. Locul ei e sus de tot. Mariana Codruț e o mare poetă. Cred că a venit timpul să (re)citim și să înțelegem.” (Bogdan Crețu)
 
***
 
Mariana Marin. La întretăierea drumurilor comerciale. Poeme alese de Claudiu Komartin. Cu o prefață de Teona Farmatu. Fotografii de Ana Toma. Editura Cartier, 2021
 
„Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema, din câte îmi dau seama, ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost în primul rând mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este – în epoca în care poeţii tineri aveau ca ţel principal plasarea în inima realului, poezia cotidianului – o ieremiadă patetică, ci mărturia unei fiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe.
Am învăţat cândva de la un poet pe care îl admir că există o matematică a vocaţiei pe care nimic (oricâtă sensibilitate, oricâtă cultură, oricâtă luminoasă inteligenţă) nu o poate înşela. Să admirăm, în treacăt, simplitatea şi rigoarea profesate cu o impecabilă stăpânire de sine pe care le emană elegiile Marianei Marin, scrise acum mai bine de treizeci și cinci de ani.
Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină. Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva unui poet damnat.” (Claudiu Komartin)
 
Ana DRUȚĂ
 
***
 
Cine nu e mângâiat nu există. Antologia Generației 2000, de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cosmescu. Fotografii de Victoria Viprada, Editura Cartier, 2021
„Poate mai mult decât cu o generație, avem de a face cu un sistem de asemănări de familie care îi leagă pe poeții antologați și cu o constelație de concepte (autenticitate, minimalism, biografism, fractură, mizerabilism), de proveniență diferită, întrupate în textele lor. Nu toți poeții debutați în perioada 2000-2010 fac parte din acest sistem de vase comunicante și nici nu ilustrează această constelație de concepte: a fost publicat un număr enorm de volume de debut care continuă alte poetici – anume cele în raport cu care vârfurile de lance ale „generației 2000” și-au declarat ruptura –, iar obiectul antologiei de față îl fac anume cei integrați acestui sistem de asemănări de familie.” (Anastasia Gavrilovici, Alexandru Cosmescu)
 
* * *
 
Un secol de poezie română scrisă de femei. Vol. III (1918 – 1944), de Alina Purcaru și Paula Erizanu. Fotografii de Maria Guțu. Editura Cartier, 2021
 
„Din marele continent al interbelicului literar, când vine vorba despre poezie, reperele care s-au detașat și s-au canonizat sunt reprezentate de câțiva poeți moderniști — Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Pillat — și de alte câteva nume semnificative pentru avangardă, cum ar fi Tristan Tzara și Urmuz, pentru a-i numi pe cei mai cunoscuți. Dacă în cazul prozei, recunoscută este prozatoarea Hortensia-Papadat Bengescu, în cazul poeziei, cu mare greutate ar trece Maria Banuș însăși testul notorietății, Elena Farago și Otilia Cazimir fiind prezente în manuale doar cu poeziile pentru copii. În realitate, între cele două războaie, au scris foarte multe poete. De ce istoriile literare le ignoră, în cea mai mare parte, este o întrebare care ar trebui să vină în pandant cu alte câteva întrebări, la care multe și mulți dintre noi, cercetătoare, critici sau simpli cititori, ar fi bine să mediteze. De ce libertăți se bucurau, la acea vreme, femeile, câtă autonomie personală aveau? Erau ele egale în drepturi cu bărbații, între războaie? A existat, de-a lungul istoriei noastre, curiozitate reală pentru contribuțiile femeilor? A existat deschidere, liberă de prejudecăți, pentru creația artistelor? Cât de receptivă a fost critica noastră la alte forme de expresie în afara celor deja validate de tradiție? 
Dacă primele două volume ale antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei au pus în valoare autoare, multe dintre care fac parte în continuare din viața comunității literare, în volumul de față se regăsesc 25 de autoare active în perioada interbelică, azi necunoscute publicului larg și aproape uitate de critica literară. Selecția pe care am făcut-o a încercat să acopere direcții și forme de expresie cât mai diverse, poete din cât mai multe zone geografice și cu apartenențe stilistice diferite, ilustrative, de altfel, pentru mozaicul de stiluri care au coexistat în perioada dintre războaie.” (Alina Purcaru, Paula Erizanu)
 
Nina SCUTARU
 
***
 
Ana Blandiana, Soră lume. Editura Humanitas, 2020
 
„Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. Dacă aș accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.
Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă...” (Ana Blandiana)
 
Despre o călătorie în URSS, în 1965, și trecerea cu trenul prin Basarabia:
„Tot ce mi-a rămas în minte și mai ales în suflet a fost o senzație de sărăcie, de părăsire, de sfârșit de lume, care se lega straniu, dar explicit, de plânsul basarabencelor din biserica de la Oradea. (…) Nu știu dacă acea imagine, mai mult tablou decât priveliște, era în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească sau în Ucraina și nu sunt în stare să spun care era sensul acelui peisaj profund semnificant și evident simbolic, dar mulți ani de zile, până când, după ’89, am ajuns la Chișinău, acea viziune expresionistă, pe care natura însăși o prelucrase artistic, acel crâng cu mari cuiburi atârnând ca niște fructe moarte, croncănitoare, în ceața sovietică a înserării, a fost pentru mine sigla misterioasă și răvășitoare a Basarabiei, țara disperată despre care nu știam decât că am pierdut-o.”
 
Vitalie STELEA