Vasile Popovici, Punctul sensibil de la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, (eseuri). Editura Cartier, 2021
 
„Dacă ar fi de găsit un numitor comun pentru paginile de față, acesta e gândul (sau iluzia) că ochiul critic are acuitatea să identifice punctul sensibil din opera cutărui scriitor și că ești îndreptățit, totodată, să crezi că acel punct sensibil e chiar terenul comun și intim ce-l leagă pe comentator de lucrul comentat. (Vasile Popovici)
 
„Un eseist briant, combinând cu dexteritate instrumentaţia teoretică şi graţia scriiturii.” (Paul Cornea)
 
„Frumuseţea eseurilor constă tocmai în credibilitatea şi originalitatea ipotezei teoretice şi în eleganţa argumentării ei.” (Marian Papahagi)
 
 
Miracol și catastrofă (Interviuri 1995-2021), de Andrei Codrescu. Ediție îngrijită, note şi prefață de Cristina Vănoagă. 336 pag. 
 
* * *
„...este profund ca un poem, complex ca un roman, pasionant ca un film de acţiune şi înţelept ca o sutra. Andrei regăseşte aici nu doar vocea lui românească, ci însăşi românitatea sa, rădăcinile sale sibiene care coboară mult sub istoriile de familie, în vise şi arhetipuri. Se revede pe sine însuşi, se pipăie pe sine însuși ca un supravieţuitor al unei explozii, căutând eventualele răni şi schije. Se bucură că e încă viu. Îşi studiază cu aceeaşi minuţie exuberantă viciile şi virtuţile, triumfurile şi dezastrele, într-un exerciţiu de sinceritate care-ţi taie răsuflarea. Îşi expune credinţele cosmice şi cele domestice acordându-le exact aceeaşi atenţie înfiorat-amuzată. Citind, ai sentimentul unui om care respiră în respiraţia cosmosului, rămânând totuşi un accident unic, irepetabil al lui. Andrei Codrescu a scris romane, articole, texte pentru radio, a regizat filme şi a condus reviste, dar fundamental el rămâne un mistic şi un poet, înfipt în inima culturii americane ca un al doilea Allen Ginsberg.” (Mircea Cărtărescu)
 
* * *
 
Al. Cistelecan, Fete pierdute. Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românești. Editura Cartier, 2021
 
„N-ar fi fost rău nici dacă aş fi putut plasa atâtea poete măcar în clase tipologice, folosindu-mă, eventual, de tripartiţia lui Vladimir Streinu (lirism salomeic, saphic şi didonic), la care mi-am permis să mai adaug două categorii (dianic şi magdalenic). Dar ar fi fost un dezechilibru strivitor, căci mai toate poetele de aici sînt nişte Didone. În orice caz, poetele române par părăsite în masă şi asta produce drame absolute, căci (mai) toate sunt niște radicale când e vorba de iubire: ori dragoste, ori moarte. Puţine înţeleg iubirea la modul paulinic. Aşa că toate, după câteva anotimpuri sentimentale mai euforice, dacă nu abrupt, trăiesc într-un mormânt. E un harem bacovian neaşteptat de populat în poezia noastră feminină.” (Al. Cistelecan)
 
* * *
Țara lui Gufi (teatru I), de Matei Vișniec, 280 pag. 
 
„Teatrul este un loc în care mai multe cuvinte îşi dau întâlnire cu mai multe urechi, mai multe imagini îşi dau întâlnire cu mai mulţi ochi şi mai multe semne de întrebare îşi dau întâlnire cu mai multe inimi. Totul merge apoi anapoda, cuvintele își intră în ochi ca nişte păsări, imaginile îţi rămân în inimă ca nişte cheaguri de sânge, iar semnele de întrebare îți sfâşie timpanele. În mod ciudat, niciodată nimeni nu numără cadavrele care rămân după aceea în sala de spectacol.” (Matei Vișniec)
 
* * *
 
Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (teatru II), de Matei Vișniec. 348 pag.
 
„Dar, de fapt, ce este teatrul? Îl întreabă brusc sufleorul pe actorul care tocmai îşi debitează monologul cel mai important din piesă. Perturbat, marele actor îşi uită rolul, se înfurie, se duce la cuşca sufleorului, îl înşfacă de guler şi încearcă să-l tragă afară, dar nu reuşeşte, întrucât sufleorul se zbate teribil şi strigă după ajutor. În tot acest timp, spectatorii râd în hohote, regizorul face atac de cord, iar o doamnă din primul rând se îndrăgosteşte de sufleor.”
(Matei Vișniec)
 
Ana DRUȚĂ
 
 
Gabriel Liiceanu, Impudoare, Editura Humanitas, 2021
 
„Viețile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viață. Iată, iau părți din ea și, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoțându-le în lume, pun semne pe panglica vieții mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viața mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.
E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.” (Gabriel Liiceanu)
 
* * *
Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.
 
Jurnalul de la Păltiniș (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol și importanța culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână”, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp, tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reunește voci intelectuale de mare forță. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declarație de iubire (2001), exerciții de admirație și de atașament intelectual, etic și, nu în ultimul rând, uman față de personalități importante ale culturii noastre. Ușa interzisă (2002) este una dintre cărțile favorite ale publicului din ultimii ani și o revenire la notația diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea și directețea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deși par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viață întreagă. (Humanitas)
 
 
Nicolae Spătaru, Măştile lui Brejnev, proză. Editura Paralela 45, 2020
 
„Să te desparți de trecut, râzând.” Asta face Nicolae Spătaru în romanul său, bifând și el în răbojul literaturii satirice despre URSS. Doar că spre deosebire de alți autori, nouăzeciștii, care își duc convenția până la distopie – sarcasmul lor capătă nuanțe horror –, el abordează epoca brejnevistă, numită și a „stabilității în marasm”, în stilul povestitorilor mucaliți, pentru care totalitarismul (ce bine c-a trecut!) e prilej de neștirbită bună dispoziție.
 
Măştile lui Brejnev este un excelent roman al lui Nicolae Spătaru! Autorul descrie cu mult umor atmosfera grotescă și absurdă, cu vădite accente de fantastic bulgakovian, din perioada care i-a urmat morții lui Brejnev. (Tudorel Urian)
Nicolae Spătaru reușește să surprindă, la modul superlativ, cu un discurs narativ de forță, plin de originalitate, implicit de prospețime tematică... E bine de punctat felul în care romanul săi ridică detaliul, amănuntul, lucrul aparent mărunt la nivel de preocupare narativă majoră, având puterea de a schimba destine și situații anodine. (Constantin Dram)
Sergiu VLAS
 
 
Sorin Ioniță, Deceniul furiei și indignării. Cum ne-au schimbat ultimii zece ani? Editura Humanitas, 2021
 
„Sorin Ioniță e unul dintre puținii analiști veritabili de la noi. Are toate calitățile: culege informații relevante despre subiectul tratat, chibzuiește lucrurile fără a ține partea cuiva, trage concluzii originale și nu e încrâncenat. Cartea de față vorbește despre portrete de semn contrar, autorul analizându-i pe cei care s-au smintit în ultimii ani, la stânga sau la dreapta spectrului politic, pe cei care au produs extremism și derapaje de la democrația liberală, pe cei care livrează isterie și iluzii. Sorin Ioniță e o voce moderată, de la care afli mereu ceva interesant.” (Cristian Preda)
 
„Sorin Ioniță își asumă o sarcină dificilă – investigarea prezentului și scrutarea viitorului. Ne aflăm într-un moment de cumpănă, în care, după 10 ani de frământări, începând cu criza globală din 2008–2009 și sfârșind cu criza Covid-19 din 2020, democrația liberală pare a-și fi epuizat forța de seducție. Autorul investighează cu vervă și acribie marile teme ale ultimului deceniu și pune întrebările esențiale. Încotro ne îndreptăm, așadar?” (Marian Voicu)
 
* * *
Armand Goșu, Rusia, o ecuație complicată. Convorbiri cu Lucian Popescu. Editura Polirom, 2021
 
„Indiferent de (re)sentimentele noastre față de Rusia, această uriașă entitate statală ne însoțește istoria modernă, ca o inexorabilă umbră geopolitică. Avem deci toate motivele pentru a căuta să descifrăm ce se petrece cu adevărat pe marea scenă euroasiatică din vecinătatea României euroatlantice. Profesorul Armand Goșu se dovedește cel mai competent ghid spre «complicata ecuație» a Federației Ruse din secolul XXI. El nu este un expert improvizat, ci un istoric profesionist și un intelectual public format în școala jurnalistică de la BBC, așadar impregnat de valorile libertății. Volumul de față include interviurile acordate de Armand Goșu după anexarea peninsulei Crimeea și declanșarea conflictului hibrid din estul Ucrainei, urmate de tensiunile tot mai acute dintre Kremlin și puterile occidentale. Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanțe, paradoxuri și simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goșu sînt articulate elegant și se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămați labirintul slav întins între Sankt-Petersburg și Vladivostok.” (Teodor Baconschi)
 
Silvia BERLINSCHI
 
 
 
 
 
Noi apariții editoriale de Leo Butnaru
 
Leo Butnaru, Altceva sau stenografia viselor (vol. I). Ed. Hertzog, 2021
Cartea are subtitlul polivalent Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, incluzând și o serie din cosmogramele publicate în revista „Contrafort”. Genurile în care sunt regizate textele apar ca și cum într-o vecinătate și... clavicinătate de interferențe canonice, eventualele lor vagi autonomii interacționând, complinindu-se în structuri de o mai largă democrație a scriiturii,
a creației literare în general.
 
* * *
Leo Butnaru, Cent et un poèmes. (Traduit du roumain par Constantin Frosin). Ed. Timpul (România) – Saga (Israel), 2021
Volumul reia, în traducere franceză, antologia „O sută și una de poezii”, apărută în anul 2018 la Editura Academiei Române.