Categorii

Parteneri

Raft „Contrafort”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Raft „Contrafort”

Mihai Ursachi, Marea Înfățișare. Poeme alese de Lucian Vasiliu. Fotografii de Natalia Gârbu (Cartier de colecție nr. 9). Legată, supracopertă, 256 pag. Proiect editorial cofinanțat de AFCN
 
O antologie elegantă, ca tot ce apare în această colecție nouă a Cartierului, care recuperează, aduce în actualitate poezia lui Mihai Ursachi, un nume pe nedrept dat uitării. Despre Mihai Ursachi am auzit vorbindu-se pentru prima dată la Europa Liberă. N-am să uit niciodată vocea inconfundabilă a lui Virgil Ierunca care rostea poeme vizionare, cosmogonice din „Marea Înfățișare!”: „În grotele din Altamira/ am însemnat, printre scene de vânătoare/ și formule rituale, la lumina febrilă a focului,/ am desenat linia mare de ocru a/ marșului meu către stele”. Un poet pentru „biblioteca de aur” a poeziei românești.
 
„Prin excelenţă lucid şi raţional, menţinând trează dispoziţia contemplativă (nativă, am spune) la nivel Eu-Univers, fără a uza de atitudini doctrinare sau de simboluri dificile, poetul cultivă poezia ca rezultantă a emoţiilor spirituale elevate, poezia ca acces la absolut, la desăvârşit, mesaj de universale semnificaţii. O filozofie subtilă, difuză în substanţa poemului, vizând idealul Antichităţii. (…) Mihai Ursachi este poetul armoniei suverane a cosmosului.” (Lucian Vasiliu)
 
***
Alexandru Macedonski, Spre Meka… Poeme alese de Nicolae Leahu. Fotografii de Valeriu Turea (Cartier de colecție nr. 7). Legată, supracopertă, 256 pag. Proiect editorial cofinanțat de AFCN
 
Macedonski, poetul subtil și virtuos, „maestrul rondelurilor”, merită să fie cunoscut și altfel decât prin prisma parodiei, nefericite și neinspirate, scrise la adresa lui Eminescu. Un poet talentat și revoltat împotriva unei tradiții care multiplica versificatori mediocri. Selecția lui Nicolae Leahu, precum și studiul său intitulat „Alexandru Macedonski sau patosul respirației”, este un bun prilej de a-l descoperi pe cel care scria: „Spre Meka-l răpește credința – voința,/Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,/Îi cere simțirea, îi cere ființa,/Îi vrea frumusețea – tot sufletu-i vrea -/Din tălpi până-n creștet îi cere ființa”.
 
***
Dan Alexe, În punctul lui rebbe G. XXII arcane majore. Editura Polirom, 2016
 
O zi de înregistrări ratate într-un studio din Bucureşti care ia o turnură apocaliptică, o vizită la un mormânt din Republica Moldova încheiată cu o violentă istorie de seducție neîmplinită, o întâlnire cu o golancă metafizică în Bruxelles, pierderea inocenței unui copil într-un sat de lângă Buzău, incantații magice în jurul unor legionari români pe frontul spaniol din Majadahonda: acestea sunt doar câteva dintre temele celor douăzeci și două de povestiri ale lui Dan Alexe, fiecare corespunzând uneia din arcanele majore ale Tarotului. Alchimia, științele oculte, sexualitatea, Cabala, limbajul sunt liantul poveștilor care se completează reciproc și care pot fi recitite în orice ordine, recompunând de fiecare dată un ansamblu inedit. Învăluit într-o aură mistică, presărat cu picanterii, În punctul lui rebbe G. oferă, picătură cu picătură, licori precum „Scuipat de Lună” sau „Câine de Armenia”, o nouă viziune asupra lumii de azi și a limbii care ne vorbește.
 
***
Nichita Danilov, Recviem pentru țara pierdută. Editura Cartea Românească, București, 2016
 
Un volum remarcabil, în care găsim toate semnele distinctive ale poeziei lui Nichita Danilov, remarcate de-a lungul anilor de critica literară și de confrații poeți, un poet proteic, care se reinventează cu fiece nouă carte. Și cu „Recviem pentru țara pierdută”, poetul ieșean își depune candidatura la Premiul Național „Mihai Eminescu”. Îi dorim să-l câștige în 2017.
„Încă de la debut, Nichita Danilov și-a conturat un univers poetic inconfundabil, amestec subtil de viziune tragică și grotesc, ironie și autoironie, fervoare mistică și dandism. În timp, l-a îmbogățit, l-a nuanțat, l-a aprofundat (în poezie, dar și în proză), așa încât astăzi avem în el unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani.” (Alexandru Mușina)
 
***
Dina Hașcu-Ghimpu, Teatrul „Eugene Ionesco”: istoria unei disidențe, Chișinău, 2016
 
Cartea pe care o deschideți acum este o cronică sui generis a unui fenomen artistic, care a înnoit radical un domeniu important al culturii din Moldova după 1991. O carte despre Teatrul „Eugene Ionesco”. De ce? Explicația e simplă: trupa condusă de Petru Vutcărău a trasat o linie de demarcație între arta scenică basarabeană din epoca sovietică, în care creativitatea anti-sistem se rezuma la exaltarea valorilor rustice, tradiționale, văzute ca o „șansă a dăinuirii”, și schimbările ce au urmat în anii independenței, odată cu dobândirea libertății de exprimare și a sentimentului de apartenență la cultura română și cea europeană. Un pas spre modernitate, deprovincializare și universalitate. (…)
Reuniunea ionescienilor, „după 25 de ani”, pe care ne-o propune Dina Hașcu-Ghimpu cu volumul său, oferă publicului iubitor de teatru și profesioniștilor din domeniu un bun prilej de rememorare a unor spectacole remarcabile și o re-lectură a esteticii și filosofiei acestei trupe faimoase.
„Teatrul „Eugene Ionesco”: istoria unei disidențe” este o carte indispensabilă pentru toți cei care vor să cunoască, din surse directe și credibile, ceea ce numim „înnoirea teatrului basarabean” în epoca independenței.
 
***
Haruki Murakami, Meseria de romancier. Traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion. Editura Polirom, 2016
 
Reunite tematic sub umbrela unei încercări personale de a defini impulsul de a scrie proză, eseurile din Meseria de romancier abordează teme precum opoziția dintre experiența de viață și experiența livrescă, importanța visului, exploatarea zonelor neclare, atrase din subconștient. 

„Daca romanele mele au ceea ce s-ar putea numi originalitate, asta se datorează libertății. La vârsta de 29 de ani, mi-am spus, dintr-odată, simplu, că «vreau să scriu» și am pus pe hârtie primul roman. N-am fost nici chinuit de o dorința puternică, nici încorsetat de reguli privind felul în care trebuie scris un roman. Nu știam cum merg lucrurile în lumea literară și (din fericire sau din păcate) n-aveam nici vreun model printre scriitorii consacrați la care să mă raportez. Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman care să-mi reflecte sufletul – atât și nimic mai mult.” (Haruki Murakami)
 
***
Cesare Pavese. Luna și focurile. Traducere din limba italiană și note de Florin Chirițescu. Editura Polirom, 2016
 
Considerată de critici cartea cea mai frumoasă a lui Cesare Pavese, Luna și focurile este ultimul roman al scriitorului. Întors din America după cel de-al Doilea Razboi Mondial, protagonistul, poreclit Tiparul, îl regăsește în satul său natal din Italia pe Nuto, un vechi prieten. Cei doi încearcă să refacă traseul unei copilării și al unei adolescențe trăite în privațiuni, dorind totodată să afle ce s-a petrecut în anii lungi și îngrozitori ai fascismului. Pe măsură ce descoperă o poveste secreta și teribilă din timpul războiului – în care trădarea, sexul și moartea se amestecă în chip tragic –, își dau seama că fantomele trecutului continuă să bântuie prezentul. 
„Adevarata ambiție a lui Pavese nu era să scrie un roman reușit: absolut tot ce ne transmite el are o singură direcție, imaginile și analogiile gravitează în jurul unei preocupări obsedante: sacrificiile umane.” (Italo Calvino)
„Vocea calmă, contemplativă a lui Pavese a dominat literatura italiană postbelică. El a scos la iveală o narațiune originală, limpede, receptivă nu doar la viața citadină modernă, dar și la urmele pe care le lasă în vremea noastră trecutul arhaic.” (W.S. Di Piero)
 
***
Ilarie Voronca, Peste diagonala timpului. Poeme alese de Emilian Galaicu-Păun. Fotografii de Aurel Cepoi (Cartier de colecție nr. 8). Legată, supracopertă, 256 pag. Proiect editorial cofinanțat de AFCN.
 
O întâlnire Ilarie Voronca – Emilian Galaicu-Păun între copertele unei antologii promite doar delicii de lectură. Doi poeți, din epoci diferite, care par că trăiesc „pentru și întru poezie”. Studiul „Un cap de pod. Triplu salt in aeternum”, semnat de Em. Galaicu Păun, este unul foarte util, mai ales pentru acei care vor descoperi aventura poetică și de viață a avangardistului Ilarie Voronca.
 
***
Andrei Țurcanu, Dreptul la nume. O antologie a poeziei șaizeciste din Basarabia. Colecția Cartier Popular.
 
Doar exigența îmblânzită și recuperatoare a lui Andrei Țurcanu putea alcătui o asemenea antologie. O generație care a scris mult, a fost premiată și decorată de autorități, dar din care, odată cu trecerea anilor, rămân tot mai puține lucruri valabile de citit. Cu excepțiile consacrate: Aureliu Busuioc, Paul Mihnea, Grigore Vieru, Anatol Codru, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinencu… Meritul acestei generații, cum subliniază Andrei Țurcanu în prefața volumui, „Fenomenul șaizecist: recuperări ale (est)eticului”, este că a cultivat o limbă română evoluată, cu discrete deschideri spre literatura română din Țară. O generație care a pregătit terenul pentru Generația ’80, a sincronizării.
„Șaizecismul ca efort de relansare a unei tradiții de continuitate creatoare a fost șansa istorică de supraviețuire a Basarabiei în expresia ei originară de spiritualitate românească. Aceasta e valoarea și semnificația esențială a fenomenului. Celelalte, dacă e să ne referim la particularitățile diverselor categorii de artă sau de genuri literare aparte, sunt derivate cu specificările de rigoare necesare, care însă nu pot face abstracție de (est)etica de bază a curentului general.” (Andrei Țurcanu)
 
***
Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera. Memorii, jurnale, corespondență. Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu. Editura Polirom, 2016

Scrisorile marelui scriitor către Vera, soția sa, pentru prima oară în volum, în limba română – cronica unei povești de dragoste de-o viață. 
„Aceste scrisori cuprind cele mai emoționante pasaje pe care le va scrie vreodată Nabokov, pline de viziuni când impresioniste, când extrem de detalia­te asupra lumii înconjurătoare, pe care o zugrăvește ca fiind dureros de frumoasă. Nabokov cel din acest volum e un scriitor care își face o misiune din a-și convinge cititoarea să coboare de pe terasa de la ultimul etaj arătându-i splendoarea lumii care a încetat cumva să mai fie o sursă de încântare.” (The Times Literary Supplement) 
 
***
Cristian Tudor Popescu, Viața și Opera. Editura Polirom, 2016
 
„Cristian Tudor Popescu a debutat cu un volum de proze S.F. în 1987, a continuat cu proză, în linii mari, realistă după 1989 și s-a făcut remarcat în mod deosebit cu editorialele din Adevărul, veritabile pamflete politice, într-un stil tranșant și savuros. Viaţa şi Opera e o culegere de proze scurte, în mare parte, care s-ar fi putut intitula, dacă nu era atât de potrivit titlul ironic pus de autorul însuși pe copertă, Momente și schițe. Grație unui spirit fundamental caragialian. Semnificativă este și deosebirea dintre lumea lui Caragiale și aceea a lui C.T.P. Locul micilor și mijlociilor burghezi Mitică și compania îl iau personaje din stratul de jos al societății, atât aceea dinainte de 1989, cât și aceea de după. Oameni banali, cei mai mulți, niște amărâți, câțiva mahări făcuți din mucavaua tranziției, vorbind fiecare pe limba lui, care îi caracterizează la fel de bine precum îi caracteriza limba lor pe Miticii lui Caragiale”. (Nicolae Manolescu)
 
***
Jonathan Franzen, Puritate. Traducere din limba engleză și note de Iulia Gorzo. Editura Polirom, 2016
 
Puritate ilustrează felul ingenios în care Franzen își construiește intrigile, talentul său de a conduce haosul vieții reale spre momente în aparență imprevizibile. De la observațiile rapide la reflecțiile profunde despre compromisurile morale ale jurnalismului, Puritate oferă o serie mereu provocatoare de perspective.” (The Washington Post)
 
***
Vasile Ernu, Bandiții. Mica trilogie a marginalilor. Desene de Laurenţiu Midvichi. Editura Polirom, 2016
 
Un băiat din Bugeac, crescut și educat de o familie exemplară de sectanți, descoperă o lume cu totul diferită de orice văzuse până atunci: altă etică, alte valori și alte reguli. Iar oamenii ei arată, se îmbracă, vorbesc, gândesc, acționează și cântă altfel. Aceasta e „împărăția hoților” – oameni tatuați straniu, care au ales să-și construiască o societate proprie, nesupusă instituțiilor oficiale, și pentru care normalitatea e strict interzisă. Chiar și sectanții îi consideră „îngeri căzuți”. Iar dacă nu pot fi salvați, sunt aruncați în pușcării, unde ar trebui să fie reeducați. Însă pentru ei închisoarea înseamnă „acasă”, ba chiar este necesară dacă vrei să devii bandit.
 
***
O cronică a Teatrului NaționalMihai Eminescu” din Chișinău 1918-1930. Ediție îngrijită de Petru Hadârcă. Editura Cartier, 2016
 
Teatrul Național din Chișinău este opera de cultură realizată în urma actului Unirii de la 1918. În virtutea unor circumstanțe istorice cunoscute (înfrângerea Germaniei, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, săvârșirea revoluției bolșevice din Rusia), Chișinăul a avut șansa de a fi reconectat unui spațiu românesc, în plină efervescență, al mișcărilor cultural-artistice animate de ideea coeziunii naționale și a sincronizării cu tendințele europene de modernizare. La inițiativa unui grup de intelectuali și oameni politici ai timpului (N. Alecsandri, Z. Arbore, S. Niță, I. Inculeț, Pan Halippa, Șt. Ciobanu), susținuți de elanul și acțiunile unor actori, regizori, pictori și scriitorii notorii (C. Mărculescu, Gh. Dimitriu-Mitu, O. Goga, V. Eftimiu), în Basarabia, la 1921, s-a înființat primul Teatru Național românesc, care, mai bine de un deceniu, s-a edificat într-o instituție de cultură cu o prezență scenică remarcabilă. (Petru Hadârcă)
 
***
Iurie Colesnic, Geneza Teatrului Național din Chișinău 1818-1960. (O cronică). Editura Cartier, 2016
 
Apariția teatrului românesc în Basarabia a fost un fenomen întârziat.
Inițial, pe plaiurile noastre au poposit trupe teatrale rusești, ucrainene, poloneze, franceze, germane și abia în anii ’40 ai secolului XIX a venit prima echipă de actori de peste Prut în frunte cu celebrul Matei Millo.
A fost o experiență șocantă pentru publicul basarabean, care se obișnuise deja cu gândul că limba română nu mai avea întrebuințare în statul rus. (Iurie Colesnic)
 
***
Adrian Ciubotaru, Sfârșit de secol” românesc: decadentismul literar și ideea de decadență. Î.E.P. Știința, 2016
 
Eseul de față s-a născut din dorința autorului de a dezvolta și, de ce nu, justifica, cu cărțile pe masă, toate observațiile privind relația deloc simplă pe care critica și istoria literară românească au întreținut-o cu ideea și arta decadentă. Dar și de a arăta că literatura română fin de siècle oferă suficiente probe de decadentism, ca să zic așa, „textual” pentru a scoate, în sfârșit, discuția din perimetrul unei chestiuni pur teoretice și a face loc unei analize mai adecvate, în spiritul și în litera epocii, a operelor literare. Întrucât decadentismul nu este (doar) ingerința unui moft literar și (doar) un termen la „modă”, vehiculat la întâmplare în publicistica vremii, ci, dimpotrivă, în cazul mai multor scriitori, elementul nuclear al gândirii și creației lor literare. (Adrian Ciubotaru)
 
***
Ian McEwan, Coaja de nucă. Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru. 

„Cel mai bun roman din ultimii ani al acestui adevărat maestru.” (The Telegraph

Noul roman al lui Ian McEwan, Coaja de nucă, lansat simultan în Marea Britanie și SUA la începutul lunii septembrie 2016, este o poveste clasică despre crimă și trădare, relatată din perspectiva unui narator cu o viziune și o voce unice în literatura ultimilor ani – un fetus a cărui mamă și-a înșelat soțul cu fratele acestuia și acum plănuiește să-l otrăvească. Dar un fetus înzestrat cu conștiință, perfect ancorat în actualitatea acută a atentatelor teroriste din inima Europei, a noului război rece dintre Rusia și SUA, a tragediei refugiaților. Un thri­ller psihologic plin de suspans, Coaja de nucă este o dovadă de virtuozitate literară și, totodată, un omagiu adus lui William Shakespeare la 400 de ani de la moartea acestuia. 
 
„Un roman inteligent, amuzant și extrem de captivant.” (The New York Times
 
„O carte care nu seamănă cu nimic din ce am citit vreodată, Coaja de nucă este o palpitantă dramă domestică.” (Tracy Chevalier) 
 
„Jucăuș, dar și grav, încântător și frustrant, acest roman este una dintre cele mai inclasabile opere ale lui McEwan și, în același timp, extrem de interesantă.” (The Times)
 
Coaja de nucă este o istorisire șocantă despre crimă și trădare, prezentată dintr-o perspectivă absolut inedită și scrisă de unul dintre cei mai buni povestitori din lume.” (The Telegraph)