Categorii

Parteneri

Rabbit la pensie

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Rabbit la pensie

imaginea utilizatorului John Updike

Rabbit at Rest (Rabbit la pensie) este volumul care încheie tetralogia Rabbit a marelui romancier american John Updike. Pentru el, Updike a fost distins cu Premiul Pulitzer pentru proză pe anul 1991. Tetralogia are o structură circulară: începe cu o escapadă a lui Harry, fuga lui de acasă, spre sud, şi coabitarea cu Ruth, timp de mai multe luni, pe de o parte, şi moartea accidentală, prin înec, a celui de-al doilea copil al lui Harry şi Janice Armstrong, Rebecca, şi se încheie cu salvarea de la înec, de către Harry, a nepoţelei sale Judy şi o nouă… fugă de acasă, pe de altă parte. Rabbit la pensie are acţiunea plasată în anul 1989, moment în care Statele Unite erau înglodate în datorii externe şi bântuite de SIDA, terorismul arab era în floare, Ronald Reagan îi preda ştafeta succesorului său George Bush (senior), iar eroul tetralogiei, ajuns spre finalul vârstei mijlocii, devine cardiac din cauza stilului său de viaţă nesănătos. Rabbit are acum un apartament într-un bloc din Florida, doi nepoţi, un fiu cocainoman, o soţie care, la vârsta pensionării, îşi descoperă apetitul pentru muncă şi o inimă care îl supără tot mai mult pe zi ce trece. Fragmentul de mai jos prezintă un crâmpei din noua „fugă a lui Rabbit” din mediul familial, în care se simte la fel de ameninţat şi nesigur ca şi cu treizeci de ani în urmă. Updike se dovedeşte un demn continuator al lui Jack Kerouac în descrierea Americii văzute de pe şosea, în tradiţia road novel impusă de corifeul generaţiei beat. Ca şi primul volum (Fugi, Rabbit, tradus de Antoaneta Ralian şi George Volceanov), acest ultim segment este tradus tot în tandem, de data aceasta de către George Volceanov şi Viorica Boitor.
 
Autostrada traversează Susquehanna şi la York se întâlneşte cu 83. În timp ce Harry se îndreaptă spre sud, postul de radio se pierde undeva în urma lui, pe acordurile finale ale melodiei lui Louis Prima „Just a Gigolo”, cu refrenul ăla fantastic în care corul cântă „Just a gigolo” într-o tandră imitaţie ironică a acelei minunate voci şuierătoare: ţi se zburleşte părul de bucurie. Rabbit caută un alt post de radio de muzică retro, dar nu găseşte decât talk-show-uri, cu telefoane date de beţivi, cu moderatorul sunând el însuşi ciupit, trăncănind pe pilot automat despre avorturi, deşeuri nucleare, rata de şomaj a tinerilor de culoare, complicitatea CIA în epidemia de SIDA, Boesky1, Milken2, Bush şi North, Noriega, nu-mi spune tu mie – Rabbit închide radioul, detestă glasurile oamenilor. Nişte imbecili. Suntem nişte imbecili gălăgioşi, aglomerăm până şi eterul. Mai bine ascultă murmurul roţilor, semnele de circulaţie verzi apar în lumina farurilor şi se dilată parabolic, apoi dispar brusc din raza vizuală ca batistele iluzioniştilor. Se apropie miezul nopţii, până să oprească, vrea să se vadă ajuns în afara statului. Până şi când a dat chix, cu secole în urmă, tot a ajuns în Virginia de Vest. Ca să ieşi din Pennsylvania, trebuie să urci un munte fără nume, de dincolo de Hungerford. Firmele de neon şi luminile se răresc. Autostrada pustie începe să urce. Lacurile înalte lucesc sub ceea ce acum, undeva între nori, sunt cu adevărat razele lunii. O ia la vale şi intră în Maryland. Se simte diferenţa: benzile din centru sunt îngrijite, sunt reclame cu Parchează şi Ia Autobuzul pentru navetişti. Civilizaţie. Nu mai e la coada vacii. Îşi simte ochii împăienjeniţi, iar inima îi este agitată şi istovită. Iese de pe 83 în parcarea unui hotel Best Western, cu mult la nord faţă de Baltimore, încântat că nimeni pe lumea asta, nimeni în afară de recepţionerul asiatic îndesat şi indiferent, nu ştie unde se află. Unde, ah, unde o fi tritiul lipsă?
Îi plac camerele de motel – fanta lungă, jilavă de spaţiu închiriat, cele două paturi duble, televizorul cu invitaţia de-a cumpăra un film cu bulină roşie, covorul miţos, fotografiile înrămate cu păsări mari, prosoapele igienizate, tăcerea anonimatului, ecoul sedimentat al partidelor de sex consumate aici. Doarme bine, de parcă s-ar fi extras din trupul lui măcinat de necazuri şi l-a lăsat să zacă în celălalt pat dublu. Visează că-i din nou la salon cu o tânără care pare să-i fie şefa. Poartă o pălărie albă şi cercei lungi, dar când se apropie de ea, să-i explice ce şi cum, să-i transmită cât de necesară şi indispensabilă e prezenţa lui pentru afacere, contrar afirmaţiilor pe care-i posibil să le fi făcut Janice, ea face o grimasă şi chipul i se topeşte sub privirile lui într-un fel de urlet vizual.
La micul dejun, cedează tentaţiei şi comandă două ouă prăjite cu costiţă, deşi gălbenuşurile sunt moartea arterelor. Lui Rabbit îi place momentul foarte american când îşi bagă bagajele în maşină în compania somnoroasă şi tăcută a celorlalţi oaspeţi ai motelului, cupluri în vârstă, familii irascibile, care ies din sala de mese spre parcarea plină de umbre lungi, lăptoase. Din nou la drum, cu radioul din nou pornit. Aceleaşi ştiri de aseară, la care se adaugă scorurile finale la baseball (Phils au pierdut cu cinci la unu) şi ştirile din Asia, unde deja-i după-amiază, pentru afaceriştii care fac speculaţii cu moneda japoneză, studenţii chinezi încăpăţânaţi, prostituatele filipineze ca nişte păpuşi, vietnamezii din păcate victorioşi, coreenii aflaţi pe val, deşi veşnic turbulenţi, socialiştii birmanezi aflaţi în pragul prăbuşirii, facţiunile cambodgiene învrăjbite, inclusiv iraţionalii Khme­ri Roşii, aserviţi celui mai atroce lider naţionalist de la Hitler şi Stalin încoace, infamul Pol Pot. Mamma mia! Treziţi-vă, păsărelelor! DJ-ul, nu cel de astă-noapte, dar la fel de nebun şi singur cuc, pune un cântec rockabilly care îi place lui Rabbit, despre epuizare, „să ne iubim puţin, să ne istovim diseară”. Harry îşi dă seama că aseară nici măcar nu şi-a luat-o la labă, deşi camerele de motel, de regulă, îl excită. Ce mai, se vede c-a îmbătrânit.
Pe măsură ce se-apropie de Baltimore, blocurile se înmulţesc, sporesc, dealuri şi văi întregi sunt pline de ele, cu scări pastel ornamentate, ocupate de locatari invizibili. 83 se varsă discret în 695 şi, cu toţi navetiştii puşi la cravată, înaintează pe şoseaua de centură, luptându-se pentru locul lui în lume, de parcă încă l-ar merita. Apoi o ia pe 95, pe care are s-o tot ţină până în Florida. Sunt două drumuri în jurul Washingtonului, iar el şi Janice le-au încercat pe amândouă, călătorii agasanţi de experţi din blocul lor, ca alde Silberstein, spun că 495, care trece pe la nord şi vest, e, de fapt, ceva mai rapid, dar lui îi place priveliştea monumentelor pe lângă care treci dacă rămâi pe 95, prin est, traversarea Potomacului pe un pod lat şi intrarea în Alexandria. În depărtare, inima împietrită, albă ca îngheţata, a bătrânei republici măreţe.
După aglomerările alea urbane, Virginia pare bucolic de aerisită. Câmpiile par mai mari decât cele din Pennsylvania, dealurile mai line şi mai deschise, cu pajişti şi cai, cu o ceaţă delicată în aer, din loc în loc vezi câte o casă parohială sprijinită de stâlpi pe o ridicătură verde-pal ca un model brodat pe un gherghef de-o fată bătrână, fiica unui proprietar de sclavi. O tentă militară: Poligonul de Testări Inginereşti de la Fort Belvoir, Baza Puşcaşilor Marini din Quantico. Harry îşi aminteşte de perioada petrecută ca recrut, îi vine în minte ca o digresiune lirică: un licăr străveziu de bărbaţi fără chipuri, aliniaţi, pacea ciudată de-a nu avea de luat nici o decizie, de-a ţi se spune cap-coadă ce să faci. Războiul e o uşurare din mai multe puncte de vedere. Fără Războiul Rece, ce rost mai are să fii american? Şi totuşi, i-am ţinut în şah. I-am ras pe tembelii ăia. Pe Hitler, Stalin, iar acum pe Gorby. Istoria va reţine asta, ba poate o să ne şi mulţumească. Istoria are foarte puţine mulţumiri. Peştele mare înghite peştele mic. Acum îi e mai greu să găsească posturi de radio care nu transmit fie muzică country, fie emisiuni de religie. „Rugaţi-vă pentru căsătoriile dificile”, spune un predicator, glasul lui granular, maro ca melasa sapă atât de adânc în el însuşi de ţi-l poţi închipui stând cu ochii închişi şi cu tâmplele asudate, „rugaţi-vă pentru soţii creştini stresaţi, pentru soţiile creştine ce-şi fac griji legate de soţii lor; rugaţi-vă pentru toţi ostaticii, deţinuţii din închisori, pentru victimele ghetourilor, pentru toţi cei bolnavi de SIDA”. Rabbit schimbă postul şi se hotărăşte să sune acasă când o să se oprească pentru masa de prânz.
Ce de fluvii! După Potomac, urmează Accotink, Pohick, Occoquan, Rappahannock, Pamunkey, Ni, Po, Ma­tta, South­ Anna. Podurile cu aceste tăbliţe sunt doar nişte simple momente pe autostradă. Oraşele nevăzute au şi ele nume: Massaponax, Ladysmith, Cedar Forks. La nord de Richmond, cocioabe din ce în ce mai puţin răsfirate marchează începutul adevăratului sud, cel al negrilor rurali. Harry trage pe dreapta în parcarea unui restaurant Howard Johnson de la periferia Richmondului. Îi ţiuie urechile, îl doare glezna de la piciorul de pe accelerator, are gâtul înţepenit, căldura a crescut cu câteva grade de azi-dimineaţă, de când a plecat din parcarea motelului. În restaurantul cu aer condiţionat, toate telefoanele publice sunt ocupate de comis-voiajori cu genţi diplomat. La prânz mănâncă prea mult, consumă şi ultimul cartof pai care i-a fost servit cu hamburgerul insipid, întinge cartoful în sare cum face nepotu-său Roy, apoi comandă o plăcintă cu mere, să vadă dacă în Virginia-i altfel. E mai dulce şi mai cleioasă; îi lipseşte scorţişoara presărată pe ea în Pennsylvania. După ce achită nota, un telefon se eliberează şi, cu monede de douăzeci şi cinci de cenţi în valoare de trei dolari, pregătite dinainte, formează nu numărul casei din calcar de pe Franklin Drive, ci cel al casei unde locuia pe vremuri, casa Springer din Mt. Judge.
Îi răspunde o fetiţă. Telefonista intervine, iar Rabbit bagă fise cât pentru trei minute.
– Bună, Judy, se prezintă el. Aici, Bunelu’.
– Bună, Bunelule, răspunde ea foarte calmă.
Poate că nimic din dezvăluirile de aseară n-a ajuns până la urechile ei. Sau, poate, copiii de vârsta ei sunt atât de neştiutori cu privire la ce înseamnă să fii adult încât nu-i miră nimic.
– Cum merge treaba? întreabă el.
– Bine.
– Arzi de nerăbdare să-ncepi şcoala săptămâna viitoare?
– Oarecum. Mă cam plictisesc în vacanţă.
– Şi Roy ce mai face? Şi pe el îl plictiseşte vacanţa?
– E atât de tâmpit de nici nu ştie ce-nseamnă să fii plictisit. L-au pus la nani de după-amiază, dar el încă urlă. O scoate din pepeni pe mami.
Cum Harry nu pare să aibă nici un răspuns, ea îl anunţă:
– Tati nu-i aici. E la salon.
– Nu-i nimic. De fapt, aş vrea să vorbesc cu mămica. Poţi să mi-o dai la telefon? Judy, adaugă el impulsiv înainte ca micuţa să lase receptorul jos.
– Ă?
– Să-nveţi bine, auzi? Nu te lua după toţi puştii ăia care-şi închipuie că-s grozavi. Eşti o fetiţă adorabilă şi-o să obţii tot ce vrei dac-o să aştepţi. Nu forţa lucrurile. Nu te maturiza forţat. Totul va fi bine.
Asta-i de-acum prea mult pentru ea. N-are decât nouă ani. Mai are încă zece ani până să poată pleca spre vest ca Mim şi să evadeze.
– Ştiu, spuse Judy oftând şi, poate, chiar ştie.
După hârşâitul receptorului pe-o suprafaţă de lemn, glasuri pe fundal şi sunet de paşi ce se apropie în grabă, Pru soseşte la telefon cu răsuflarea tăiată.
– Harry!
– Bună, Teresa. Ce mai faci? o întreabă el pe un ton seducător, nonşalant, total nepotrivit, dar care aşa i-a ieşit.
– Nu prea bine, răspunde ea. Unde cucii mei eşti?
– Departe, acolo unde mă vor toţi. Hei, de ce-ai dat din gură?
– Ah, Harry. N-am avut încotro. Începe să plângă. Nu puteam să nu-i spun lui Nelson, încearcă să se îndrepte. E penibil. Îmi mărturiseşte toate chestiile astea oribile, de nu pot să-ţi spun nici ţie, nici altcuiva nici jumătate din ele, iar noaptea ne rugăm împreună, ne rugăm cu glas tare, îngenuncheaţi lângă pat, ţine cu-atâta disperare să se lase de droguri şi să fie un tată şi-un soţ de treabă, să fie normal.
– Chiar aşa? Păi, foarte bine. Totuşi, nu era cazul să ne dai în gât, s-a întâmplat o singură dată, n-a mai urmat nimic, de fapt, am crezut că ai uitat cu totul de chestia aia.
– Cum era să uit? Ţi-oi fi închipuind că-s o curvă nenorocită.
– Păi, nu, dar, ştii, ai avut multe pe cap. Pentru mine, a fost ca un vis.
Îi spune asta ca un compliment, dar glasul lui Pru devine dur.
– Ei bine, pentru mine a însemnat ceva mai mult decât atât.
Femeile astea: nu ştii niciodată pe ce picior dansezi cu ele.
– A fost o trădare cumplită a soţului meu, se pronunţă ea solemn.
– Păi, spune Rabbit, din câte-mi dau seama, n-a fost un soţ prea grozav. Hei, te pomeneşti că Judy ne-ascultă?
– Sunt la telefonul de sus. Am rugat-o să-l închidă pe cel de la parter.
– Şi l-a închis? Judy! strigă Harry. Te văd!
Urmează un fâşâit şi un declic discret, iar legătura telefonică e mai bună. Pru exclamă:
– Căca-m-aş!
Rabbit o linişteşte:
– Am uitat ce-anume am zis, dar mă îndoiesc c-a înţeles prea multe.
– Înţelege mai multe decât lasă să se vadă. Fetele sunt perspicace.
– În fine, spune el. Şi-a mărturisit şi aventurile cu bărbaţi, pe lângă cele cu femei? Nelson, vreau să zic.
– Nu pot răspunde la întrebarea asta sub nici o formă, zice ea pe un ton egal, sec, închis pentru totdeauna în ceea ce-l priveşte.
Se aude vocea altei femei, mai caldă, curtenitoare, uşor leneşă, probabil a unei negrese:
– Domnule, cele trei minute au tre-cu-ut. Vă rog introduceţi un dolar şi zece sfanţi dacă doriţi să continuaţi convorbirea.
– Poate că am terminat-o, le spune el ambelor femei.
Auzind că legătura lor telefonică e în pericol să se-ntrerupă, Pru strigă:
– Harry, unde eşti?
– Pe drum! strigă la rândul lui.
Încă mai are o grămăjoară de mărunţiş în faţa lui şi introduce în fantă patru sferturi şi o fisă de zece cenţi. În timp ce acestea cad în aparat, fredonează un fragment dintr-un cântec pe care tocmai l-a auzit la radio, în stilul lui Willie Nelson: „Iarăşi la drum…”
Asta o face pe Pru să izbucnească în hohote de plâns; e la fel de nasol ca şi o discuţie cu Janice.
– Vai, nu, face ea plângând. Nu ne mai necăji pe toţi, n-avem nici o vină că aici suntem cu toţii legaţi de mâini şi de picioare.
Pru îl impresionează, cu amintirea frumuseţii ei nude ca nişte boboci în seara aceea, în camera îngustă, cu miros de mucegai, în timp ce ploua tot mai tare. A rămas blocată acolo, îi spune ea, cu cei vii.
– Şi eu sunt legat de mâini şi de picioare, îi mărturiseşte el. Sunt legat de hoitul meu.
– Ce să-i zic lui Janice?
– Spune-i că sunt în drum spre apartament. Spune-i că poate veni şi ea să stea cu mine oricând. Pur şi simplu, nu mi-a plăcut presiunea pe care aţi pus-o cu toţii pe mine aseară. La vârsta mea înaintată, mă ia cu claustrofobie.
– N-ar fi trebuit să mă culc cu tine niciodată, doar că la data aceea…
– La data aceea, într-adevăr, spune el. A fost o idee grozavă la data aceea. Spune-mi… privind în urmă, cum ţi se pare că m-am descurcat? Pentru un tip bătrân, vreau să zic.
Ea ezită, apoi răspunde:
– Aici e buba. Nu văd în tine un bătrân, Harry. Niciodată n-am văzut în tine un bătrân.
OK, a reuşit să-i smulgă această confesiune. Discuţia asta ca de la femeie la bărbat. Cine-ar putea pretinde mai mult de-atât? Dă-i pace. Îi spune:
– Nu-ţi face probleme, Pru. Eşti o bucăţică bună. Spune-i lui Nelson să şadă blând. Dacă s-a lăsat de droguri, nu-nseamnă că trebuie să devină un Billy Graham3.
Sau un Jim Bakker. Harry pune receptorul în furcă, iar telefonul îl face să tresară când îi înapoiază, cu un spasm şi un zăngănit, moneda de zece cenţi şi cele patru monede de douăzeci şi cinci de cenţi. Operatoarea cu accent sudist i-o fi ascultat convorbirea şi o fi prins drag de el.
_______
1. Ivan Frederick Boesky (n. 1937), agent de bursă care a ţinut capul de afiş într-un scandal de pe Wall Street la jumătatea anilor 1980.
2. Michael Robert Milken (n. 1946), filantrop american implicat în scandaluri legate de emiterea de titluri de valoare cu risc ridicat.
3. William Franklin Graham Jr. (n. 1918), celebru preot baptist care a trăit în anturajul a doisprezece preşedinţi ai Statelor Unite şi care a devenit cunoscut datorită predicilor sale difuzate la radio şi televizor.