Categorii

Parteneri

Proiecte transumaniste în secolul distopiilor (II)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Proiecte transumaniste în secolul distopiilor (II)

imaginea utilizatorului Marcel Gherman

Prin caracterul său formativ şi prin valoarea sa literară, romanul lui George Orwell 1984, publicat pentru prima dată în 1949, ar merita cu certitudine să fie studiat în licee. Într-adevăr, acest periplu dantesc în infernul carceral ar trebui să fie citit de la o vârstă cât mai tânără posibil, fiind esenţial pentru edificarea intelectuală şi morală a unui cetăţean. În ţările lagărului socialist, lectura lui era pedepsită cu închisoarea. Iar în Occident, mesajul romanului 1984 a fost deseori denaturat, unii prezentându-l pe Orwell ca adept al „socialismului democratic”, şi a fost deturnat de către adepţii mişcării troţkiste. Au existat şi voci care l-au acuzat pe autorul englez că ar fi plagiat romanul al lui Evghenii Zamiatin şi care au clasificat romanul 1984 ca pe o proză SF. În realitate, toate fenomenele descrise în faimoasa antiutopie se produceau deja cu adevărat în Uniunea Sovietică şi nu există niciun element fantastic în această carte, cu excepţia faptului că acţiunea sa are loc într-un viitor alternativ.
Romanul i-a deranjat pe marxiştii, socialiştii şi comuniştii din Vest, pentru că a prezentat adevărul despre ceea ce reprezintă de fapt socialismul. Negarea istoriei şi a crimelor odioase săvârşite în numele acestei ideologii îi face complici pasivi şi lasă de bănuit că ar fi capabili ei înşişi să repete acelaşi genocid şi aceeaşi teroare chiar în ţările occidentale unde rezidă. Cu câţiva ani în urmă a existat un proiect de instalare a unui monument al lui George Orwell în faţa sediului central al companiei BBC, ca un omagiu adus activităţii scriitorului în cadrul acestei instituţii. Însă directorul BBC de atunci, un reprezentant al administraţiei Tony Blair, încurajat de un parlamentar laburist, a anulat proiectul, din motiv că ”...viziunile politice ale lui George Orwell ar fi prea de stânga pentru această companie”. După ce George Orwell a plecat subit din viaţă, în arhiva BBC nu s-a păstrat nicio imprimare audio şi niciun document lăsate de romancier.
După cum mărturiseşte torţionarul O’Brien din 1984, prosperitatea economică şi parazitarea pe contul altora nu sunt scopul central al categoriei sociale pe care o reprezintă acesta. Ceea ce urmăreşte el de fapt este sadismul, plăcerea sadică de a-i strivi pe alţii, impunerea puterii absolute asupra altora. Regimurile totalitare urmăresc să exercite o intervenţie în natura umană ce vizează eradicarea concepţiei de libertate, proiectând în viitor viziunea unei cizme ce striveşte faţa umanităţii. Atât societăţile comuniste, cât şi marea majoritate a societăţii ruse de azi, dar şi mase largi din ţările occidentale, se alimentează cu acest vertij şi această beţie a puterii. Scopul puterii este puterea, scopul torturii e tortura. Acum mă înţelegeţi? îi spune O’Brien victimei sale. Iar cartea scrisă de duşmanul public Gooldman seamănă foarte mult cu Capitalul lui Marx, fiind de fapt un manual pentru rebeliune scris de opresorii înşişi pentru a-i induce în eroare pe cei revoltaţi. Acelaşi O’Brien dezvăluie că proletariatul nu va avea niciodată puterea de a învinge regimul, fiind foarte uşor de controlat.
Indivizii de tipul personajului O’Brien sunt prinşi într-o luptă metafizică împotriva întregului univers. Ei pretind că pot să învingă legile fizicii şi ale logicii elementare, făcându-i să creadă pe cei supuşi lor orice doresc ei, impunându-şi voinţa prin violenţă. Acest moment aminteşte de episodul din romanul Mî, intitulat Sălbaticul cu barometru, în care, în loc să accepte realitatea, un ins pretinde ca universul însuşi să se adapteze la dorinţele lui de moment.
Tragedia vieţii personajului Winston Smith din romanul 1984, lupta sa disperată şi eliberarea sa finală, este de fapt asemănătoare cu soarta a milioane de oameni din ţările aflate sub regimuri totalitare. Iar generaţiile următoare au obligaţia morală de a cunoaşte aceste destine şi de a le învăţa lecţia de curaj.
În acelaşi sens, creaţia scriitorului american Philip K. Dick abundă în mesaje politice neconvenţionale, motiv pentru care nu a fost privit cu ochi buni de reprezentanţii marilor edituri. A fost un autor de un mare talent, impus să scrie SF mai curând de circumstanţe. Fiind convins că umanismul şi moralitatea veritabile sunt lipsite de morgă şi patetism, şi-a asumat în mod deliberat să scrie într-un registru minor, afirmând că îi plac în egală măsură Proust şi sefistul A.E Van Vogt şi că, decât să scrie ca Philip Roth, preferă să practice genul science-fiction.
Cartea lui Philip K. Dick Omul din castelul înalt (1963), probabil una dintre cele mai reuşite sub aspect literar ale acestui autor, descrie o lume terifiantă, cea a unei linii istorice alternative în care Germania nazistă şi Japonia au câştigat cel de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite sunt împărţite în două, între Estul stăpânit de nazişti şi Vestul aflat sub dominaţia forţelor imperiale nipone. O intrigă politică de proporţii se prefigurează după decesul conducătorului suprem al Germaniei. Undeva pe Coasta de Vest a fostelor State Unite urmează să se desfăşoare o întâlnire secretă care va decide soarta lumii. Un reprezentant al Rezistenţei care a penetrat cele mai înalte cercuri ale puterii în Germania are misiunea să-i comunice unui diplomat japonez că naziştii pregătesc un atac nuclear prin surprindere asupra arhipelagului nipon şi că unul dintre candidaţii la postul de viitor lider al Germaniei, pe care mizează autorităţile japoneze, se dovedeşte a fi de fapt cel mai periculos dintre ei.
Pe un plan secundar, un fost soldat de etnie israelită, care trăieşte sub identitatea falsă a unui meşter giuvaiergiu, reprezintă un simbol al forţei de regenerare a poporului american. În contextul în care opresorii acestei naţiuni i-au anihilat orice elan creator, personajul reuşeşte printr-o serie de subterfugii să învingă vigilenţa cenzurii şi să producă nişte artefacte ciudate ce constituie o nouă formă de artă subversivă.
Este deosebit de emoţionantă scena când Ambasadorul Japoniei se forţează să descifreze semnificaţia unui astfel de obiect, ce-i apare asemenea unui Koan Zen care ar conţine sensul întregii existenţe. Aparenta inocenţă a eroului respectiv demonstrează marile virtuţi ce fac onoare naţiunii pe care o reprezintă.
Romanul britanicului John Brunner Stand on Zanzibar (1968), al cărui titlu se poate traduce prin Stând pe insula Zanzibar, dar şi în varianta Confruntarea pentru Zanzibar, pare a fi mai original sub aspect literar şi conceptual decât marea majoritate a cărţilor care apar în ziua de azi. John Brunner iniţiase o reformă a literaturii SF, care până la el era scrisă în mare parte într-un limbaj de lemn, şi a încercat să introducă în proza de anticipaţie tehnici narative preluate din literatura clasică şi cea de avangardă. Astfel, în romanul său, pasaje de proză tradiţională se îmbină cu diverse fantasmagorii literare, de la colajul suprarealist până chiar la songurile lui Brecht.
Romanul înfăţişează o lume atât de îngrozitoare, încât până şi Infernul lui Dante poate să ne pară mai confortabil, tocmai pentru că această lume seamănă izbitor cu cea în care trăim. Este o civilizaţie marcată de dezordine şi suprapopulare, ale cărei autorităţi dictatoriale au ajuns să instituie legi eugenice. În centrul intrigii se află proiectul unui stat imaginar din Orientul Îndepărtat, Yatakang, de a-şi transforma cetăţenii în supraoameni prin metode de bioinginerie transumanistă. Structura romanului este alcătuită din poveştile mai multor personaje ale căror acţiuni se dovedesc a fi legate între ele. În prim plan se află liniile de subiect ale celor doi prieteni, un afroamerican ambiţios care realizează o carieră fulminantă în lumea corporativă şi un anglo-saxon care devine agent secret.
Însă pe parcursul lecturii perspectiva asupra lumii din Stand on Zanzibar se transformă în mod surprinzător, de la una pesimistă spre o nouă viziune plină de speranţă şi optimism. Astfel, această lucrare manifestă deopotrivă calităţile unei distopii şi ale unei utopii, sau mai precis, utilizând terminologia lui Alvin Toffler, a unei practopii.
Voi încheia cu cea mai recentă încercare de a imagina viitorul civilizaţiei noastre, realizată de scriitorul englez Al Robertson în noul său roman SF Crashing Heaven (Paradisul prăbuşit) (2015), care s-a bucurat de un succes deosebit. Această carte reia în mod reuşit un model aparent depăşit, cel al genului cyberpunk, şi impresionează prin soluţiile ingenioase aplicate de autor.
În Crashing Heaven, supravieţuitorii rasei umane populează o staţie orbitală condusă de nişte inteligenţe artificiale venerate ca zeităţi, care se află în fruntea corporaţiilor ce alcătuiesc infrastructura administrativă a acestei insule de civilizaţie. Marea majoritate a cetăţenilor sunt conectaţi prin implanturi cibernetice la o reţea de tip Internet. Prin intermediul acestor implanturi, supercomputerele au puterea de a-şi impune voinţa cetăţenilor şi de a le altera şi cenzura memoria şi percepţia realităţii. Cu siguranţă, multe regimuri autoritare din realitatea noastră ar dori să se afle în posesia unor astfel de gadgeturi.
Toate aceste previziuni sumbre înfăţişate în creaţii de ficţiune reuşesc să atragă atenţia publicului prin faptul că pot la un moment dat să devină reale. Dar capacitatea de a intui viitorul ne oferă în acelaşi timp şi puterea de a-l preîntâmpina.