Categorii

Parteneri

Privind la viață peste umăr

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Privind la viață peste umăr

La noi, cunoașterea limbilor s-a fructificat în diverse împrejurări și sub diverse forme, uneori de-a dreptul spectaculoase. Ce mi-i o piticanie de translator care, poate, din trufie voise să-și pună capăt zilelor, folosind ca sculă suicidală mâna delicată a unui diplomat chinez...! 
Pe timpuri, printre contemporani s-a făcut remarcat un profesor zălud, pe numele lui de naștere și de viață Vasile Coroban, zis și Vasili Pavlovici, ca să se înțeleagă că nu le este străin rușilor. Nici nu era – rușilor și chiar altor neamuri – și o să vedeți de ce. Acest Vasile Coroban (a nu se confunda cu celălalt Vasile Coroban, care tot Pavlovici era după numele tătâne-său și tot la academie își ducea veacul; aș zice că nici măcar tizi nu puteau fi considerați, atâta se deosebeau unul de altul, deși... lăsăm explicațiile pe altă dată, dar nu uităm că nimic nu este întâmplător) era agreat de (aproape) toată lumea, nu și de autoritățile vremii. Coroban Vasile – ăsta al nostru, nu celălalt, pe care tot nu se poate zice că nu l-am cunoscut – făcuse între cele două războaie mondiale școală la Iași și la Paris și era tobă de carte. Din acest și din alte tainice motive, poporanii din cartier nu se minunau văzându-l că se întoarce de la importanta slujbă științifică agățat de o plasă pentru cumpărături, în care sălășluiau firesc volume de Shakespeare, Petrarca, Goethe cu prietenul Schiller, toate în original, alte tomuri scrise în limbi neînțelese atunci și nici acum poporului dintre Prut și Nistru. Lângă înțeleptele foliante se aciuau cuminți trei sticle de vin Roz de masă, dar asta se întâmpla în cazul că nu-i ieșiseră înainte două de vodcă sau nu venise vreun discipol cu sticloanța de holercă. Dacă se culca treaz, se lamenta el la ocazie, îl visa pe Stalin, iar dacă îl visa pe Stalin – gata! avea probleme la serviciu și ceartă cu farfurii în zbor razant cu nevastă-sa Marusea… 
Din informațiile pe care istoria avusese interes să le păstreze reieșea că, în junețea sa ieșeană și poate că și pariziană, Coroban ăsta și alți proști ca dânsul cochetaseră cu socialismul – așa, un fel de onanism cu titlu de curvăreală. Libertate, egalitate, fraternitate – fu, pute a mort... Păcatele tinereții, cum s-ar zice. Pentru aceste merite, probabil, și pentru că se manifestase la niște demonstrații obscure ca simpatizant al primului stat al muncitorilor și țăranilor, sovieticii (care – n-ați uitat! – eliberaseră România de povara Basarabiei, iar pe aceasta, cu și mai mare zel, de povara basarabenilor) au găsit de cuviință să-l expedieze pe Corobanul nostru într-o zonă în care doar fugarii din lagăre, nu și paznicii acestora, erau cunoscători de carte. Când sorocul lui de silnică concentrare se apropia șontâc-șontâc de finiș, iată că pe guvernul sovietic tocmai îl păli grija să-i alfabetizeze pe toți de-a valma – asta așa, probabil, ca să nu moară proști. Ce...? Nu sunt suficienți învățători? Să fie găsiți de sub pământ, să fie inventați, să fie.... Executarea!
Se știe că ordinul nu se discută, se execută. Dacă nu, se întâmplă să fii executat tu însuți.
Așa stând lucrurile, Coroban Vasile, care era și Pavlovici, a lăsat să se înțeleagă că este în puterile lui să-i învețe pe aborigeni felurite științe, cum ar fi număratul pe degete și limbile străine. 
Maladeț! l-ar fi lăudat șeful lagărului, care era considerat mare cărturar în zonă, având în dotare trei clase și un coridor, după cum mărturisea el însuși, sugerând că atașarea coridorului ar fi o invenție de-a sa, pe care nu apucase s-o breveteze. Tot trebuie să fii și tu de vreun folos patriei sovietice care te-a făcut om! (Înțeleapta vorbă voia să spună că orice locuitor al planetei este prin definiție o dobitoacă și abia odată cu venirea sovietelor dobitoaca se descalță de copite, își agață coarnele în cui și se preface în om sovietic, asta fiind unica lighioană care avea drept la viață pe fața pământului.)
Șprehen viv le frans? întrebă supraveghetorul pușcăriașilor polari, ceea ce voia să limpezească faptul că nici dânsului nu-i sunt străine limbile străine. 
– Sigur că vreau, confirmă lingușitor Corobanul nostru, simțind că prin încăpere prind să circule niște curenți plăpânzi de libertate, care îi dădură fiori și îl făcură să transpire... Chiar acum și imediat! Dacă se poate… dacă binevoiți… vă rog și vă implor… 
Tovarășul temnicer proferă o alocuțiune întortocheată despre un act sexual greu de imaginat, cu implicarea mai multor zeități – Afrodita, de exemplu – , rude apropiate ale acestora, distinși actori istorici, cum ar fi Lev Troțki și soacra lui Hitler, la care se adăugau diverse fiare, cabaline și o ovină destrăbălată... După cutremurătorul discurs, oratorul îl înfricoșă pe Coroban, cerându-i cu o lacrimă în coada ochiului să nu-l uite cât o fi și-o trăi...
– Atâta te rog, se smiorcăi temnicerul. Să știi că și eu sunt om, deși sunt un dobitoc... 
Uneori, pe temnicer îl pălea damblaua și atunci făcea spume la gură, trăgea cu pistolul și răcnea atât de fioros, încât până și fiarele Nordului preferau să-și ia tălpășița și se întorceau abia peste două, trei, patru zile, când instinctul le dădea de știre că pericolul a trecut.
Este adevărat că Vasile Coroban nu l-ar fi uitat pe binefăcătorul său și fără acest îndemn, din varii și foarte serioase motive, așa că îi promise solemn și, aș zice, cu toată sinceritatea să nu-l uite niciodată (dovadă și istoria pe care o înșirăm aici; ca orice papă de la Roma, spion, rege al cocainei sau simplu mafiot, Coroban a fixat un termen, după care istoria putea fi făcută publică, nu mai înainte, deși snoava era cunoscută de toată lumea Chișinăului și chiar de mai departe!).
S-ar părea că tovarășul Tutankhamon (dracu’ știe cine-l poreclise așa; probabil, vreo javră școlită pe undeva prin Europa), pe numele adevărat Ghimn Rasputin, îl îndrăgise pe compatriotul nostru, deși faptul acesta era categoric împotriva firii. În captivitate, însă, se întâmplă lucruri bizare.
Așadar, Vasile Coroban (de aici înainte – Vasili Pavlovici) se făcu învățător. Nu exista nicio îndoială. Șeful lagărului însuși îi adusese hârtia cu numirea și îl pusese să danseze, după obiceiul rusesc, înainte de a i-o înmâna. Vasili Pavlovici se supuse fără cârtire și tropăi cu atâta înverșunare, mai și chiuind și șuierând asurzitor la anumite intervale, încât comandantul trebui să-l oprească – să nu-i dărâme lagărul, ferit-a Sfântul…!
Era unicul învățător pe o rază de două, trei sute sau poate patru mii de kilometri, cine naibii să mai știe, și în acest perimetru lupii erau prieteni cu renii, iar samurii se sacrificau ca blana lor să încălzească pe oameni și trupurile să fie hrană câinilor înhămați la sanie. În afară de număratul pe degete, Vasili Pavlovici cunoștea mai multe limbi, printre care franceza, germana, engleza, poloneza și, bineînțeles, rusa. Ce nu cunoștea Vasili Pavlovici era limba băștinașilor, iar indigenii nu vorbeau decât limba aceasta căreia Vasili Pavlovici nu-i cunoștea nici numele. Puținii copii și adulții se adunau într-o baracă mare cu portretul lui Stalin pe peretele murdar (hardughia servise inițial ca loc de stocare a cadavrelor, asta pe timpul când instituția era doldora de lume, așa că se afla în afara lagărului și temnicerul-șef o repartizase acum pentru cauza nobilă a luptei cu analfabetismul printre aborigeni). Vasili Pavlovici le vorbea ore în șir, fără să obosească el și fără ca ascultătorii să se fi plictisit, despre câte-n lună și stele (uneori, chiar și despre Steaua Polară, care aici stătea drept deasupra capului), Iași, baluri, filme cu Charlie Chaplin, Greta Garbo, șoapte de amor, Nistrule cu apă lină... pân’ la Tisa... azi-noapte la Prut războiu-a-nceput... ce limbă, ce stele... oricum ne iubim... Sunt! Suntem…! O lume ireală, fantomatică și fermecată, iscată din convulsiile unei fantezii în delir – lume pe care și-o însușise întâmplător și o habă de vreme o crezuse chiar reală…
Uneori, scăpa câte o lacrimă și atunci parcă-parcă prindeau să se smiorcăie sincronizat și învățăceii, iar șamanii loveau puternic în tobele lor pline de vrăji din lumile paralele, piezișe și tangențiale. Tovarășul director de pușcăriași, Ghimn Rasputin, zis Tutankhamon, luase și el obiceiul să asiste la prelegeri. Ascultându-i pe copii, care prinseseră a repeta cuvintele după învățătorul lor (repetare oarecum mecanică a sunetelor, ce-i drept, nu mai mult), se înduioșa și i se destăinuia lui Vasili Pavlovici:
– Eh, Vasea, să fi fost mai tânăr, Vasea, învățam și eu franțuzește... bonjour, Napoleon, și celelalte...
Nu mai era tânăr. Pierduse în război o ureche, un picior și niște mărunțișuri care-l fac pe om bărbat, iar nevastă-sa părăsise ce mai rămăsese din el și fugise cu un ofițer român, prizonier de război acesta după bătălia Stalingradului. Ofițerul făcuse niște ani de pușcărie pe undeva tot prin zona ceea și, grație minunii rămânerii în viață în unic exemplar, fusese lăsat experimental să se întoarcă în România lui. Cum, prin ce minune dispăruseră și unde ajunsese muierea, care era nevastă de ditamai comandant de lagăr, – rămâne un mister. Au căutat-o organele sovietice, și acestea – păcat de zis – știau să caute! Te găseau chiar și în gaură de șarpe. În zadar. Imposibil să se dea de urma curvei fugare. Era de presupus că nici nu ajunseseră prea departe, curva și ibovnicul, știindu-se că în noaptea polară se intră ușor, iar de ieșit – cum dă Domnul și norocul, care – Domnul și norocul – de obicei se plimbă pe unde meridianele se intersectează cu paralele mai căldicele... În disperarea lui de soț lepădat, cu orgoliul învingătorului umilit... de cine...? – de un pârlit de ciukcea românesc..., nenorocitul îi scrisese o scrisoare comandantului suprem, generalisimul, în care ruga fierbinte să fie transferat cu slujba în România, care se număra și ea printre țările eliberate de sovietici. Nu se știe dacă scrisoarea a ajuns sau nu la comandantul suprem, dar, dacă s-ar fi văzut în România asta, care plodea astfel de mișei, Rasputinul nostru era ferm hotărât să obțină mărturia trebuincioasă chiar dacă s-ar fi întâmplat ca purtătorul secretului să fie ultimul român rămas pe globul pământesc, mai ales că și globul urma să devină în întregime sovietic și românii nu prea aveau ce căuta pe suprafața lui, bineînțeles, dacă nu se converteau la unica credință adevărată... Când îl apuca jalea și dorul de curva de muiere, punea șamanii să bată în tobele lor vrăjite cu oase de animale din străvechime, până când tobele înnebuneau și începeau să urle cu glasul monștrilor de altădată, iar în adâncul nopții prindeau să se înfiripeze fel de fel de arătări și se produceau diverse fenomene naturale, pe care nici să le descriem nu putem din neavere de cuvinte potrivite.
– Ai noroc că nu ești român, îi zicea Tutankhamon Rasputin lui Vasili Pavlovici cu privirea unui motan care cercetează șoarecele agățat în gheară. Dobitoc – da, dar nu român! Ba chiar s-ar zice că ești victima lor și se cuvine să dau dovadă de condescendență, se hlizea el, insinuant. În spiritul solidarității proletare! Ia spune, Vasea, a fost greu jugul românesc, arde-te-aș pe mă-ta... Ești fericit că te-am eliberat? Eh, dacă erai român, te împușcam... asta după ce te-aș fi gâtuit cu mâna mea sau te-aș fi pus să bei plumb topit... și poate mi-ar fi trecut din necaz… Ia stai, stai...! Zi: cât ai fost sub ocupație, nu cumva te-ai dat cu veneticii? Nu cumva ești spion român? 
– Nu, nu și încă o dată – nu, nega viguros Vasili Pavlovici. Ferit-a Sfântul!
– Lasă sfinții, Vasea, răspundea Tutankhamon, îngândurat. Sufletul meu de comunist marxist-leninist și intuiția proletară îmi spun că ceva nu-i în regulă... iar principialitatea revoluționară îmi cere să te împușc… Simt că nu-ți place puterea sovietică! Așa-i că nu-ți place?
– Îmi place, cum să nu!
– Minți, bestie, minți și pentru asta o să-ți pun pielea pe băț.
În gând, Vasili Pavlovici își făcea cruce și se bucura că sovieticii avuseseră grijă și îl decretaseră moldovean (se întâmpla cu mult înainte de a-și băga trupele în Basarabia, ceea ce este firesc, deoarece trupele sovietice urmau să-i elibereze pe moldoveni de sub ocupația românilor; snoave din astea s-au mai auzit și prin alte părți ale globului supuse eliberării, încât se crea impresia că cei care mâncau pâine propagandistică n-aveau pic de fantezie). Din această cauză și poate și din altele, la fiecare întâlnire trebuia să bea cu nealinatul temnicer un litru de spirt, pe care acesta îl rechiziționa de la existentul doar pe hârtie spital al lagărului. 
– Vasea, îl îndruma părintește aiuritul torționar, cam după al treilea-al patrulea pahar de spirt, ai grijă ce vorbești cu ciukcea. Fără politică, dobitocule! Să știi că puterea sovietică are urechi pentru toate limbile. 
După împărtășirea sfaturilor părintești, Ghimn Rasputin lansa și un aforism: 
– Dacă ești dobitoc din născare, n-are niciun rost să faci pe dobitocul…
Rasele umane, după părerea lui, se împărțeau în trei categorii: rușii, nemții și ciukcea, adică toți ceilalți. American, italian, coreean, norvegian, jidan, papuaș, armean, kazah, ungur, român, Churchill sau Papa de la Roma – toți ciukcea... Până și eroul nostru de împrumut, Vasili Pavlovici, era un ciukcea – unul care vorbea franțuzește, ce-i drept, dar tot ciukcea. Pe nemți îi respecta, chit că îl împuținaseră de un picior și de ce am mai zis, pe ceilalți îi disprețuia, de parcă ar fi fost niște triburi din șubreda categorie și alții.
După a treia (dacă n-o fi fost doar a doua) rundă consacrată educării și instruirii acestor copii, presupus neștiutori, ai naturii, Vasili Pavlovici realiză că cel mai interesat de acumularea cunoștințelor era sexul slab (tot el frumos) al aborigenilor. Pentru cei care nu pricep, concretizez că-i vorba de femei, iar dacă le-am zis sex slab și... pardon... frumos, n-am făcut decât să respect conveniențele. În primul rând, niciodată nu puteai determina la suprafață sexul ființei aflate în bătaia ochilor tăi, deoarece toate ființele care circulau libere în zonă erau înfofolite în blănuri de ren, samur, vulpi argintii și alte fiare frumoase, lăsând să se vadă doar tăietura ochilor, ceea ce vrea să spună că identitatea sexuală era atât de bine protejată, încât deconspirarea putea să vină numai de la purtător sau prin despuierea generală și totală a acestui purtător. În al doilea rând: ar fi păcat de zis că sexul era slab... Era cum vreți, numai nu slab... Se crea impresia... ei, da! era o certitudine, că sexul ăsta slab al aborigenilor voia să știe tot ce învățase Vasili Pavlovici în ciudatele orașe de dincolo de marginea lumii, mai ales pe partea care, în pofida luptei de clasă și a altor perversiuni, făcea ca numărul oamenilor să crească. În traducere, asta înseamnă că, aducându-și trupul în cortul în care avea culcuș după ce fusese uns învățător, Vasili Pavlovici descoperi între blănuri o ființă caldă și dornică să se ghemuiască la pieptul lui... Nu întrebă ființa ce intenții are și ce caută acolo, nici de nume, probabil, neștiind cum se face treaba asta prin partea locului, după cum nu întrebă nici în zilele următoare... La ce-i trebuia, oricum nu l-ar fi memorizat, numele. La un moment dat, însă, avu vaga bănuială că, la o adică, ar fi fost necesară memorizarea unui număr de nume imposibil de stabilit cu exactitate. Deveni mai atent și bănuiala se prefăcu în certitudine. Se întrebă dacă n-o fi vorba de vreo manie sau isterie religioasă? Sau de o nebunie colectivă, provocată de noaptea ce părea să nu mai aibă sfârșit, deși se știe că pe lumea asta toate au sfârșit? Poate că erau ghidate de instinctul de perpetuare a speciei, care le spunea că bătrânele lor gene s-au ramolit cu totul și au nevoie de un ajutor din afară? Că, altfel, de unde această disperare colectivă de a se împreuna cu dânsul? Dacă zăludele pofticioase aveau soți, când veni-vor aceștia să-i ceară socoteală – de presupus, cu sculele folosite la jupuitul renilor, pe care, după cum remarcase Vasili Pavlovici, le mânuiau cu deosebită eleganță? Dar nici în adâncul și nici la suprafața nopții polare nu se întâmpla nimic. Nimic! Curios era și faptul că femeile păreau total dezinteresate, nu-și etalau identitatea, nu lăsau impresia că ar putea emite vreo pretenție, nu dădeau semne de rivalitate și respectau o ordine cunoscută numai de ele. Don Juanul de ocazie se întrebă atunci dacă desfrâul la care se dedase cu nesăbuință nu supărase pe Domnul, dar își scutură și această povară de pe suflet, zicându-și că Dumnezeul său n-are putere în aceste tărâmuri ale umbrelor nepătrunse. Au fost zile (care zile, căci aici domnea neclintită noaptea polară?!) când, la lumina flăcărilor care izbucneau din butoiul de fier, încercase – după anumite semne, gesturi, alunecarea privirii – să înțeleagă cu cine petrecuse câteva ore din lunga noapte polară, dar chipurile madonelor din Hiperboreea rămâneau impenetrabile.
Trebuie oare să ne mirăm că, tot bubuind, șamanii au scos din întunericul sclipitor al nopții polare o nălucă...? Năluca era înfofolită în tot felul de blănuri, clădite și legate unele peste altele, care în regiunea unde oamenii au cap erau acoperite de promoroacă groasă de două degete. De sub promoroacă se auzea un clănțănit metalic, de parcă ar fi adăpostit o mașină de scris nemțească la care lucra un virtuoz, iar toată coșmelia asta umblătoare tremura ca apucată. Năluca se repezi mugind spre unica mobilă pe care o avea școala, adică spre butoiul de fier în care ardea focul, și acoperi flacăra, prăbușindu-se peste soba improvizată. Când începu să miroase a blană pârlită și baraca se umplu de fum de piele și cârpă arsă, învățătorul le făcu semn discipolilor și aceștia îl traseră din foc pe nenorocitul care scăpase și nu murise înghețat și acum încerca să pună pe rol un autodafe. Intuind că omul abia se ținea pe picioare, l-au așezat grămăjoară pe lemnele ce-și așteptau rândul să încălzească butoiul și poate că și aerul din jurul acestuia, lăsându-l să-și revină. Într-un târziu, Vasili Pavlovici întrebă cu oarecare îndoială și chiar fără a aștepta un răspuns: 
– Sunteți inspector școlar? 
Gândul său era simplu și avea la bază, ca să zicem așa, experiența trecutului, când funcționase pe post de profesor la un liceu chișinăuian: unde există un învățător, este de presupus că trebuie să fie și școală. De ce n-ar veni, într-o bună (să sperăm) zi, și la școala din baraca din tundră un inspector – să vadă, de exemplu, cum merg treburile și dacă școala nu se confruntă cu anumite dificultăți, în sensul asigurării cu recuzită, reușita școlară și alte năzdrăvănii care ar fi putut provoca râsul. Asta-i ceva firesc, ba chiar și vorba cântecului spune: școală de-ar fi, că inspectori s-or găsi! Era știut că orice inspector caută nod în papură sau este trimis cu un anumit scop: Vasili Pavlovici se perpelea la gândul că cei care îl numiseră învățător ar fi putut să se răzgândească între timp, să moară sau, după moda vremii, să fie băgați la pușcărie, iar el să redevină ceea ce fusese și era de fapt: deținut sovietic, cu toate consecințele ce decurg din statut.  
– Î-hî, răspunse năluca răsărită din tundră la întrebarea lui Vasili Pavlovici, după care lecția își continuă mersul firesc.
În timp ce elevii și-au demonstrat abilitățile la număratul pe degete, după o metodă  practicată de surdomuți, îndoindu-le, punând arătătoarele unul peste altul în formă de cruce, ridicând degetul mare în semn de triumf sau băgându-l între arătător și degetul mijlociu, inspectorul a rămas impasibil și chiar a tras un pui de somn, auzindu-se și sforăitul lui. Se vede că lungul drum prin pădure îl sleise de puteri... Când, însă, discipolii lui Vasili Pavlovici călcară pe lunecoasa potecă a comunicării prin intermediul până ieri-alaltăieri neauzitului sub aurora boreală idiom, inspectorul se învioră brusc, ba chiar necheză și-și desfăcu mâinile, pe care până atunci le ținuse strânse la piept. După aceste manifestări, care arătau că este destul de viu și că mintea i se dezghețase nițel, se liniști și se făcu numai ochi și urechi. Când îi dădură și ceva de mâncare, se văzu că este viu de-a binelea, dar mai ales hămesit de foame. Iar când șamanul lovi în tobă de sfârșitul lecțiilor, înghițind ultima îmbucătură, îl urmă pe Vasili Pavlovici afară din baracă.
Pentru început, vorbiră... ei, de unde să știu despre ce vorbiră? – despre procesul educațional, probabil. Legenda spune – dar câte nu spun legendele din Miazănoapte! – că între cei doi ar fi avut loc un dialog criptat, din care reproducem doar ecourile conservate în fonoteca câmpului informațional al Pământului, și acestea într-o traducere aproximativă. Zice inspectorul iscat din tundră către învățătorul tungușilor:
– Să știi că mi-a plăcut.
– Mulțumesc, zise respectuos învățătorul crescătorilor de reni.
– A fost formidabil, sublinie inspectorul.
– Mă bucur că v-a plăcut. Aici, nici n-are cine să-mi aprecieze munca.
– Doar bunul Dumnezeu… Ai talent pedagogic și ai metodă...
– Sunt flatat, răspunse pedagogul cu talent și metodă.
– Coțcar ca tine n-a văzut Uniunea Sovietică de când a făcut-o mă-sa bolșevicilor! slobozi un hohot inspectorul, speriind renii și toate sălbăticiunile din împrejurimi.
Vasili Pavlovici, care avea aspectul… ei, să zicem, aspectul unui ins încolțit de o haită de lupi și chiar sfârtecat în mare parte, scoase niște sunete nearticulate. 
– Bă Vasile, ce ți-a trebuit circul ăsta? De ce ai abuzat de credulitatea oamenilor? Am impresia că te iubesc foarte mult, ba chiar cred că, descoperindu-te agățat de creanga unui copac, te-ar zeifica și ar umbla să se închine la leșul tău. Este adevărat că în mizeria asta de tundră n-am văzut niciun copac mai răsărit, unul pe potriva staturii tale, ca să nu-ți ajungă picioroangele la pământ, ca la hoții spânzurați de mântuială...
– Dar...? bâigui aiurit nefericitul dascăl, care simțea tot mai strânsă funia de la gâtul său.
– Da, domnul meu, vorbesc românește! Și am fost inspector școlar. În altă viață, nu aici. Asta ai vrut să știi? N-ai remarcat că am vorbit românește din prima clipă când am deschis gura? 
– Nu, răspunse Vasili Pavlovici. Cred că am fost luat prin surprindere. 
– Cum, după ce că i-ai învățat pe ăștia să ciripească românește, mai ești și luat prin surprindere. Asta zic și eu performanță! În fine... Cum Dumnezeu ți-a venit ideea să bagi româna pe post de franceză? Dar să știi că mi-a plăcut grozav. Ei, bravo!
– Credeți că pentru ei are vreo relevanță? Chiar și Napoleon n-a ajuns decât la Moscova...
– Insinuezi că n-ai făcut-o intenționat? 
– Jur pe ce am mai sfânt, zise Vasili Pavlovici și tot atunci îi trecu prin minte că pe directorul lagărului s-ar putea să-l intereseze faptul că inspectorul este român, dar alungă rușinat gândul și întrebă:
– Cine sunteți și de unde v-ați luat pe capul meu?
– Sunt un explorator pe cont propriu și cercetez câtă parte din Uniunea Sovietică stăpânesc discipolii tăi.
Adevărul era banal de simplu. Presupusul inspector, care inițial nici nu bănuise că fusese luat ca atare (nici Vasili Pavlovici nu-și pusese întrebarea de unde naiba putea să se iște un inspector școlar în acest spațiu necorupt de știința de carte), era un fugar ordinar dintr-unul din multele lagăre pe care le adăposteau nordicele tărâmuri. Ca să nu moară de foame, risca uneori să se apropie de rarele așezări omenești și să cerșească demâncare. Cel mai adesea se alegea cu o hăituială cruntă din care scăpa anevoie, cel puțin, până acum. Ca dânsul erau sute, poate mii, rătăcitori solitari prin pustietățile siberiene, care răsăreau undeva, ca imediat să dispară și să nu mai apară nicăieri. Destine cu orbita niciodată clar încheiată...
– Și chiar nu te-ai temut să trișezi atât de sfidător? întrebă falsul inspector școlar, după ce compatriotul îi dădu ceva merinde, pe care le obținuse de la femeile crescătorilor de reni ca plată pentru învățătură, probabil, și îi ură drum bun. Urarea – cred că înțelegeți atâta lucru! – era pur ritualică. Pentru că și drumul lipsea cu desăvârșire… Sau era o cale care ducea direct sau cu mici escale și ocolișuri spre moarte…
– De ce să mă tem? Aici, nu te mai temi de nimic, încetezi să te mai temi! Te temi când ai ceva de pierdut. Aici – ce să pierzi?
Februarie 2018