Categorii

Parteneri

Povestiri dintr-un sfârşit de lume

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Povestiri dintr-un sfârşit de lume

imaginea utilizatorului Vitalie Sprânceană

Soarele scăpăta după dealul Rădi, dar mai înainte îşi domolise puţin căldura în iazul dintre cele două sate, Coropceni şi Suhuluceni. Era sfârşitul unei zile de sâmbătă în plină vară – colb mult de la măturătorii de ogrăzi, fum de la cuptoarele ce rumeneau plăcinte şi pâine pentru oaspeţi, un zgomot de fond, înfundat: vaci, capre, gâşte, voci ale oamenilor, maşini, vânt, pleoscăit de valuri şi… peste tot năduf.
Vreme tocmai potrivită pentru o vizită la bunici – întâia de când mă întorsesem din America în prima mea vacanţă acasă. Mergeam de fapt la bunica – bunelul a murit acum vreo 4 ani.
...Bunica e semianalfabetă: buchiseşte doar în chirilică şi citeşte pe sărite doar din cărţi religioase. Pe care se întâmplă să le şi ştie pe dinafară, căci frecventează cu o regularitate îndărătnică biserica satului de vreo 20 de ani... Născută în 1935, bunica a prins doar un an incomplet de şcoală – vreo 4 luni –, că în jur bântuia războiul. Pe urmă, când s-a încheiat măcelul, altă pacoste a lichidat intenţiile (dacă le-a avut)  de educaţie şcolară – foametea. Cum era copilul cel mai mare într-o familie cu alţi 3 copii, şi cum străbunicul s-a prăpădit la începutul foametei – a fost bătut crunt pe drumul spre Bălţi, unde mersese să schimbe covoare şi ţoale pe porumb şi mălai, iar la întoarcere nişte tâlhari l-au jefuit şi pe deasupra i-au tras şi o bătaie, de a zăcut câteva zile, după care şi-a dat duhul – bunica a fost, vreme de 2 ani, deopotrivă mamă şi soră mai mare, muncitor pe câmp cu cei maturi şi câştigător de pâine pentru restul fraţilor şi surorilor... După foamete bunica n-a mai mers la şcoală, ci s-a dus să muncească în colhoz, apoi s-a măritat. Aşa încât puţina carte pe care o ştie a fost adunată pe scăpătate, de ici-de colo, de pe lozinci, bancnote, de la radio, din pomelnice şi catastife...
Din contra, mătuşa mea, care trăieşte în casa bunicii, e cu lecţiile făcute. Pe durata celor zece clase la şcoala din sat pe care a urmat-o, vremurile au fost mult mai indulgente cu fiica decât cu mama. La un moment dat, apăru chiar ideea să meargă la universitate, şi fusese chiar acceptată la o universitate industrială din Sverdlovsk (acum Ekaterinburg), doar că universitatea se găsea mult prea departe. Şi mătuşa a mers să muncească la filiala din sat a fabricii de covoare. Aşa-zisul ţeh. Unde a lucrat vreo 10 ani, până când, după proclamarea independenţei Moldovei, ţehul s-a destrămat cu tot cu  fabrică, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea industriilor din fosta ţară. Mătuşă-mea citeşte câteva ziare – unul dintre feciorii ei, cu niscaiva conştii(e)nţă politică, s-a abonat la nişte gazete patriotice. Priveşte şi la televizor – posturi multe, că are cablu. Şi Internet este acasă, dar mătuşa, ca mulţi din generaţia ei (inclusiv părinţii mei), n-a prins încă filosofia calculatorului, pe care-l ia drept un telefon mai avansat (are video) şi mai accesibil (e pe gratis, nu?). Formal, mătuşă-mea ar putea trece drept un cetăţean informat şi cu acces la surse variate prin care să cunoască lumea... Socotelile reale însă nu coincid cu cele din cărţi...
Le-am prins pe ambele, bunică şi mătuşă, într-un moment favorabil şederii la taclale: făceau plăcinte. Eu cad la ţanc, căci, chit că au mult de lucru, se găseşte şi un locuşor în discuţie pentru mine – unul dintre feciorii bunicii, adică unchiul meu, va veni mâine pe ospeţe cu un american viu-viuţ – un student la o universitate din California care a ajuns pe neobişnuite şi năstruşnice căi la noi să cerceteze politica externă a Moldovei şi istoria recentă a ţării... Unchiul ar vrea să-i organizeze americanului o vizită la ţară, ca să-i dea oaspetelui o perspectivă realistă a republicii – drumurile, animalele, liniştea de la ţară şi… plăcintele.
Mătuşa şi bunica sunt puţin speriate – nu se întâmplă chiar aşa de des să le vină un american în ospeţie (de fapt, n-a fost niciunul!). Nişte străini tot au mai ajuns prin sat, dar ăia erau străini de-ai noştri: ruşi, ucraineni şi bulgari. De emoţie au şi încurcat naţionalitatea insului, aşa că eu ajung taman în toiul polemicii: e italian? – e american? Cum am avut deja treabă cu studentul-oaspete – i-am fost traducător şi ghid în primele 3 zile ale aflării lui în Moldova –, sunt chemat să lămuresc discuţia. Şi o înclin spre partea americană, adică a bunicii.
Mătuşa mă asaltează cu întrebări în timp ce împleteşte 2 colaci în spic, cărora le adaugă şi o panglică de aluat crestată şi-i unge cu ou – copturile vor arăta şi vor mirosi tradiţional, cum se face din străbuni.
- Ce fel de oameni îs americanii?
O asemenea întrebare ar putea naşte cel puţin 3 tratate de etnopsihologie comparată, dar mătuşă-mea pare puţin interesată de ele. O interesează mai ales, cred, dacă americanii o fi fiind pretenţioşi la mâncare în ospeţie, dacă va trebui să-şi aranjeze într-un anume fel casa şi altele... Mă surprind că aceeaşi întrebare mi se pune ori de câte ori mă văd cu cineva la un ceai/bere la Chişinău, uneori în variante sofisticate gen Cum e America?, alteori aşa, chiar în formularea asta. Cum nu pot vorbi despre americani în general, cu atât mai puţin despre toţi americanii odată, şi cum a discuta într-un asemenea hal mi se pare niţel greşit, de obicei mă bâlbâi şi mă încurc în explicaţii preliminare, ceva de genul: America e o ţară mare şi diversă, ca un cosmos, iar asta ar însemna că a trage linii imaginare şi a-i aduna pe toţi americanii în jurul acestor linii nu reprezintă strategia cea mai fericită... Interlocutorii mei se plictisesc repede cu asemenea răspunsuri, căci ei doresc să audă fie confirmări ale propriilor bănuieli – americanii sunt răi, buni, super-pragmatici, fie confirmări ale propriilor idealuri – americanii iubesc libertatea, sunt toleranţi. Şi dacă eu nu pot vinde nici poveşti, nici minciuni, mă trezesc de obicei că îi deziluzionez prin nuanţările mele realiste pe cei care mă întreabă despre America. Îmi promit să nu mai povestesc nimănui nimic...
Mătuşa mea nu are de unde să ştie câte asociaţii îmi trezeşte întrebarea ei. Ea e naivă şi sinceră. Chiar n-a văzut americani şi n-are nicio închipuire despre ei. Oceanul e prea mare pentru a şti ceva. Deci întrebarea cu pricina chiar are un sens pentru ea. Îi zic că-s normali şi trecem la altă temă. Sfârşitul lumii. Subiectul a venit într-o doară – mătuşa mea se destăinuieşte:
- Bine că am scăpat cu bine anul ăsta. Sfârşitul lumii n-a venit în mai, aşa cum era anunţat. Dacă reuşim să trecem şi de anul viitor, atunci chiar că scăpăm... Mătuşă-mea face trimitere la mult-vehiculatul calcul al unui alt american, ce prezicea pentru luna mai un sfârşit al lumii. Între altele, profetul avea vreo 80 de ani, râdeau nişte umorişti americani, şi pentru el lumea se putea sfârşi în orice zi...
Eu, copilul modernităţii, cu un curricul de vreo 20 de ani de gândire raţională, şi cu o absenţă din faţa televizorului de cel puţin vreo 10 ani, mă fac a fi uimit. Mătuşa continuă, pe un ton la fel de serios:
- Eu am cam reuşit să fac nişte lucruri în viaţă, aşa încât, dacă se termină lumea, pot să mă simt oarecum împlinită. Dar mi-i tare jale de copii, de cei care se nasc acum şi nu vor fi apucat să vadă ori să facă nimic când se mântuie lumea...
Nedumerirea şi disperarea dostoievskiană cu referire la copiii ce vor suferi fără vină poate fi întrezărită şi în vorbele mătuşii. Eu încă tac, dar simt că trebuie să mut discuţia în altă parte. Vreţi sfârşitul lumii, vă dau acuşi sfârşitul lumii, îmi zic în gând şi decid, ca un bun modern ce mă ştiu, să fac vizibile nişte contradicţii în vorbele şi faptele lor, pentru a le arăta, cred eu în mintea mea idioată, că nu-s consecvente şi că se află în capcana obscurantismului. O întreb deci pe mătuşa mea:
- Păi, dacă vine sfârşitul lumii în 2012, adică anul viitor, înseamnă că în toamnă nu vei semăna grâul, aşa cum o faci de obicei?
- Cum să nu semăn? Desigur că o fac. Orice s-ar întâmpla, pământul nu trebuie să stea gol...
Îs trimis deci în câmpul larg al ritualului, din care nu e prea multă scăpare... Contradicţia dintre vorbe şi fapte, în care eu îmi puneam atâtea speranţe, a trecut neobservată. De fapt, ea nici nu conta în economia gândirii mătuşii. Mare treabă, o contradicţie între multe altele...
Între timp intervine şi bunica:
- La sfârşitul lumii vor fi, cică, 7 ani de secetă, în care nu se vor naşte copii, vor pieri vieţuitoarele şi vom ajunge ca frate cu frate să se ucidă. Cred că nu vine chiar degrabă sfârşitul lumii (iu-hu, mă bucur eu, iacătă că neprivitul televizorului se poate dovedi o strategie teafără, bunica, care nu priveşte niciodată „sticla”, se păzeşte astfel de valul de (ne)informaţie şi panică generat de televiziune). Dar, continuă bunica, el poate veni oricând, unul Dumnezeu ştie...
Vorbele bunicii reprezintă şi ele un mod galant de a trimite gândirea raţională la toţi dracii. Ea are cărţile religioase, de la Biblie la tot felul de cărţi ale lui Ioan Botezătorul, sau Visul Maicii Domnului, toate cu preziceri despre timpurile din urmă. Cărţile alea-s mai reale pentru ea decât orice manual de fizică pentru clasa a 7-a, cu tot cu legile lui Newton în ele. E ceva raţional în lectura pe care bunica o face acestor cărţi: ele reprezintă mesaje despre o evoluţie a lumii şi furnizează pe deasupra şi semne. Bunica se comportă deci cumva foarte raţional: ea caută indiciile menţionate în carte prin lumea reală. Dacă nu-s, atunci înseamnă că mai e o vreme până se întâmplă lucrurile prorocite. Mătuşa mea e şi ea raţională în felul ei: crede că, de vreme ce a ajuns la TV, o ştire chiar informează, şi chiar spune un adevăr despre lume. Unicele lucruri suspecte la TV sunt emisiunile şi ştirile politice, dar ele-s prea de pe lumea asta ca să merite o atenţie. În schimb, când e vorba de lume şi de sfârşitul ei, vă rog, ar trebui să fie chiar aşa, de vreme ce nişte oameni serioşi de la televizor au spus asta...
Închei ospeţia aici: e ca şi cum aş fi vizitat un alt continent. Altă lume. Şi e doar la 60 km de Chişinău. Vacanţa mea caută un sens – descoperirea lumilor de pe „globul Moldovei”. În care încap deopotrivă turişti americani, plăcinte, superstiţii şi credinţe despre sfârşitul lumii, telefoane şi Internet.