Categorii

Parteneri

Poetica lagărului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Poetica lagărului

imaginea utilizatorului Tamara Cărăuş
articol: 

Romanul Hertei Müller Leagănul respiraţiei a fost publicat în 2009, cu puţin timp înainte ca autoarea să primească Premiul Nobel pentru literatură. Dacă în romanele anterioare Herta Müller relua elemente ale propriei biografii, descriind experienţe trăite în România ceauşistă, Leagănul respiraţiei îşi are sursa într-o experienţă colectivă. În 1945 bărbaţii şi femeile de etnie germană cu vârstele între 17 şi 45 de ani care locuiau în România, fost aliat al Germaniei, au fost „furnizaţi”, la cerere, pentru re-construirea URSS, distrusă de război. Mama Hertei Müller a fost printre cei deportaţi. Poetul german de origine română Oskar Pastior, şi el deportat, i-a spus Hertei Müller că ar dori să scrie despre experienţa lagărului, astfel a apărut ideea de a scrie împreună o carte. În 2004 Oskar Pastior şi Herta Müller au efectuat o călătorie în Ucraina în locurile unor foste lagăre de muncă forţată. Când Pastior a murit în 2006, au rămas de la el patru caiete pline de însemnări. Reuşind, cu greu, să se despartă de „noi, autorii”, Müller a continuat să scrie romanul, utilizând însemnările lui Pastior.
De ce sunt necesare aceste detalii, explicate pe coperta cărţii şi în cuvântul de încheiere al autoarei? Are textul romanului nevoie de explicaţii exterioare? Cel puţin, „romanul” despre naşterea romanului ne permite să adresăm întrebările acestui colţ de pagină, numit şi „etica memoriei”: este romanul scris din datorie? Are autoarea datoria de a scrie despre drama colectivă a etnicilor germani din România? Sau este scris dintr-o obligaţie faţă de memoria lui Pastior? În mai multe interviuri, Herta Müller ne-a asigurat că nu a scris Leagănul respiraţiei din datorie faţă de victimele deportării, nici faţă de mama ei, nici faţă de prietenul Pastior. „O carte n-o scrii niciodată din obligaţie, ci dintr-o nevoie lăuntrică”, afirmă autoarea (Observator cultural, nr.543). Îndrăznesc să întreb (deşi există multe riscuri în orice minim dezacord cu Herta Müller, îndeosebi în spaţiul românesc): o datorie (morală) este oare doar o somaţie exterioară, venită din partea cuiva sau a ceva? De ce a avut autoarea anume această „nevoie lăuntrică” de a scrie despre o experienţă pe care nu a trăit-o direct? Nu cumva prin această nevoie s-au declanşat mecanismele „impure” ale datoriei faţă de ceilalţi care au suferit şi cer justiţie postumă sau, cel puţin, neuitarea suferinţei lor?
Romanul e narat de către un octogenar, care îşi aminteşte evenimentele trăite cu 60 de ani în urmă, începând cu ziua de 15 ianuarie 1945, când tânărul de 17 ani, Leopold Auberg, îşi face bagajele, se îmbracă şi aşteaptă patrula, care întârzie. Nu există nici un fel de protest sau vreo încercare de a fugi, personajul se supune circumstanţelor şi puterii arbitrare, spunându-şi că „la 17 ani ai mei plecarea asta vine la ţanc” (p. 5), căci pleacă din micul oraş unde totul are ochi pentru întâlnirile clandestine cu partenerii homosexuali. Trama narativă e minimă, primului capitol, cel despre făcutul bagajelor, aşteptarea patrulei şi deportarea în vagoane de vite, urmându-i şaizeci de capitole ce descriu universul lagărului de muncă forţată. Poate e relevant să concretizăm, deşi autoarea o face doar în treacăt, în capitolul despre mersul cu maşina ca „sezon oprit de muncă” (p. 57-61), că lagărul de muncă forţată e Novo-Gorlovka, unul dintre sutele de lagăre de muncă forţată din URSS sau, altfel spus, una din sutele de insule ale „arhipelagului Gulag” (probabil nu trebuie să amintim că, fiind iniţial un acronim pentru o agenţie de stat, Glavnoye upravleniye ispravitelno-trudovih lagherey i koloniy, Gulag a devenit un cuvânt pentru întregul sistem de muncă forţată din URSS). Lectura oricărui nou roman despre Gulag presupune o inevitabilă raportare intertextuală la textele literare despre Gulag deja existente, probabil în primul rând cele ale lui Soljeniţîn şi Şalamov. Aici însă doar vom încerca să aproximăm o neaşteptată poetică a lagărului prin care e construit Leagănul respiraţiei.
Capitolele romanului, unele de o jumătate de pagină, ar putea fi schimbate cu locul fără ca efectul narativ să aibă de suferit. Există capitole separate despre lobodă, ciment, lopată, cărbune, nisip, zgură, chimicale, despre păduchi, felurile lor, mâncărimile pe care le produc în diferite părţi ale corpului şi metodele de despăduchere, despre saboţii de lemn şi pufoaica vătuită, despre cerşit şi mersul la bazar, despre pâine, supă de varză, cartofi, rachiu de huilă etc., etc., toate aceste realităţi (banale) ale lagărului de muncă forţată transformându-se în elemente ale unei incredibile poetici a lagărului. Prin cuvintele Hertei Müller obiectele şi substanţele devin entităţi în sine, cu o forţă proprie. De exemplu, lopata de inimă - o lopată în formă de inimă mult mai încăpătoare, numită şi „lopata lui Stalin” - îşi ia în stăpânire mânuitorul „...este stăpâna mea. Unealta sunt eu” (p. 84) şi devine axa echilibrului interior: „lopata de inimă se transformă în mâna mea într-un leagăn, precum leagănul respiraţiei din piept” (p. 80), iar descărcatul cărbunelui cu lopata de inimă e o artă a mişcării, ca patinajul artistic. O materie chimică precum cimentul îşi dezvăluie nebănuitele calităţi poetice: „În creierul omului numai dorul de casă e atât de iute ca cimentul. Şi tot aşa te fură şi te poţi îneca în el” (p. 36). Prafurile gri ale cimentului, un fel de ape primordiale ale muncii forţate, sunt ca inefabilul şi capriciile existenţei: vântul îl suflă, ploaia şi ninsoarea îl umezesc, întărindu-l irecuperabil, sacii de hârtie cu care este transportat se rup întotdeauna; cimentul pătrunde în ochi, se lipeşte de piele, îl inspiri în plămâni, e pretutindeni, dar nu-l poţi apuca de nicăieri: „cimentul putea dispărea nu numai de la sine, ci şi în sine” (p. 32); risipitor cu sine, cimentul îi învrăjbeşte pe ceilalţi, care se suspectează la nesfârşit de furt de ciment, deşi înţeleg că sunt „traşi pe sfoară de ciment” (p. 34) şi înţelegerea le provoacă o „melancolie de şantier” (p. 34).
Printre obiectele din lagăr şi materiile primordiale ale şantierului, se târăsc fiinţe aproape fantomatice care, în pufoaicele lor vătuite şi cu capul ras, cu greu amintesc persoanele adunate în noaptea de 15 ianuarie 1945 în gara din Sibiu: Trudi Pelikan, tânăra cu mantou cochet de blană care îl citise pe Rilke, căreia în prima iarnă a deportării i-au degerat tălpile, vara i-au fost strivite de căruţa cu var, iar toamna i-au fost amputate, căci sub bandaje se strecuraseră viermii; avocatul Paul Gast, care fură mâncarea soţiei sale, Heidrun, până ce aceasta „nu s-a mai putut scula şi-a murit, nemaiavând cum face altfel” (p. 222); Tur Priculici, deportatul care devine parte a administraţiei lagărului; Irma Pfaifer, care s-a aruncat în groapa cu mortar, provocând altor deportaţi un fel de invidie pentru „un-strop-de-prea-multă-fericire” pe care l-ar fi dobândit prin agest gest; Kati Planton, „debilă mintal”, care timp de cinci ani nu a ştiut unde se află: „N-o puteai folosi la nici o treabă. Nu pricepea ce-i aia o normă, un ordin sau o pedeapsă. Zăpăcea bunul mers al oricărei ture de lucru... răpea autorităţii orice noimă” (p. 99). E uimitor că anume Kati Planton a supravieţuit lagărului cu un fel de demnitate, fără cerşit, fără să fi fost văzută vreodată scormonind prin gunoaiele din spatele cantinei, ci doar mâncând flori, frunze, seminţe şi gângănii.
 Fiecare personaj e însoţit peste tot de Îngerul foamei - un element esenţial al incredibilei poetici a lagărului. Îngerul foamei, „expert în lobodă, zahăr şi sare, păduchi şi dor de casă” (p. 89), cântăreşte pe fiecare deportat şi ţine socoteala: „1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine” (p. 89), se bagă în gură, în ochi, pătrunde în creier şi stoarce deportaţii de carne, dar şi de pudoare, ruşine, demnitate şi alte „efecte adverse” ale faptului de a trăi. Îngerul foamei dezgoleşte viaţa de toate veşmintele ei, lăsând-o nudă, cum ar spune Giorgio Agamben (care, de altfel, îşi „ilustrează” ipotezele tocmai cu mărturii despre experienţele lagărelor de exterminare naziste, îndeosebi mărturiile lui Bruno Levi). Îngerul foamei regizează şi modalitatea lagărului de a jeli morţii, regula fiind că atunci când descoperi primul pe mort trebuie să-l despoi iute, cât e încă elastic şi mai înainte ca altul să ia hainele, căci se ştie că şi mortul ar consimţi că viilor rebegiţi de frig căciula şi costumul lui vătuit le sunt mai de trebuinţă. La fel, cel care are şansa să dea primul peste mort trebuie să-i ia din pernă pâinea economisită înainte s-apară un alt pretendent. „Cu cât sfiala faţă de morţi devine mai mică, cu atât mai mult te agăţi de viaţă” (p. 146), înţelege Auberg. Este agăţatul de viaţă un gest al vieţii însăşi? Un gest al vieţii împănate cu „valori umane” sau al vieţii nude, despuiată de umanisme inutile? „Lirismul concentrat al autoarei” (motivaţia juriului Nobel) ne plasează într-o necesară experienţă a indecidabilităţii între încercarea de a rămâne uman şi încercarea de a rămâne în viaţă - nu vom putea şti dacă sunt două gesturi separate sau e o singură încercare...
Personajele încearcă să nu cedeze pe deplin Îngerului foamei: „eu nu sunt carnea mea şi n-am de gând să cedez. Nu mai poate fi vorba despre cine sunt – dar ce sunt nu îţi voi spune” (p. 85), insistă Auberg, iar această luptă cu Îngerul foamei ar putea fi decodificată ca o încercare de a rezista dezumanizării. În lupta cu Îngerul foamei îl însoţesc cuvintele bunicii, spuse în noaptea deportării: „ştiu că te vei întoarce”, şi o batistă cu cea mai fină broderie, pe care o bătrână, la uşa căreia a sunat ca să-i vândă o bucată de antracit furată din lagăr (acesta fiind cerşitul practicat de deportaţi), i-a dăruit-o, văzând-i secreţiile din nas, ce îi cădeau în farfuria cu supă pe care i-a pus-o în faţă în timp ce îi vorbea despre fiul ei, aflat într-un lagăr din Siberia. Nu a cutezat să-şi sufle nasul în ea, înţelegând că gestul a depăşit trocul cu antracitul, implicându-l şi pe fiul bătrânei. Ar fi putut schimba batista la bazar pe ceva zahăr sau sare, tentaţia era mare, Îngerul foamei neîndurător, dar a rezistat păstrând-o: „batista a fost singurul om care a avut grijă de mine în lagăr” (p. 78).
Încercarea de a rămâne uman riscă să eşueze când Auberg primeşte de acasă o carte poştală cu fotografia fratelui născut după deportarea lui, veste pe care o decodifica astfel: „n-ai decât să mori unde eşti, am economisi spaţiu acasă” (p. 206), şi abia atunci îşi permite să plângă. „Erzaţul de frate” îl demobilizează în lupta cu Îngerul foamei. Îşi doreşte „ca erzaţul de frate să nu mai trăiască” (p. 235) pentru a o pedepsi pe mama sa pentru uitarea la care consimţise să-l arunce, înlocuindu-l cu alt fiu. Abia prin uitare viaţa lui Leopold Auberg riscă să fie iremediabil „nudă”. „Tot ce contează pentru mine e doar speranţa asta îndârjită şi deopotrivă sfioasă că undeva, cândva, cineva s-ar putea gândi la mine” (p. 210), afirmă personajul care de acum încolo va trebui să reziste cu îndârjire Îngerului foamei şi al uitării.
În pofida acţiunii narative minime, romanul are un fel de dublu happy end: în ultimul an de lagăr deportaţii au primit bani pentru muncă şi în câteva săptămâni devin „din nou graşi şi puhavi”, „iar bărbaţi şi femei”, şi în timp ce Îngerul foamei slăbeşte, personajele rămase în viaţă îşi croiesc haine de gală, îmbrăcându-le peste cărnurile noi, pentru noi amoruri. La începutul lui 1950, deportaţii s-au întors acasă, chiar şi deportatul-torţionar Tur Priculici, care nu va scăpa de răzbunare, căci degrabă va fi găsit sub un pod cu capul despicat în două. După zece ani de încercări de a împăca familia cu practica clandestină a homosexualităţii, personajul pleacă în Austria, unde scapă de familie şi, aşa cum şi-a dorit cândva în lagăr, desenează planuri de construcţie a caselor.
Capitolele finale sunt descrieri ale permanenţei lagărului în toate gesturile, visele şi reacţiile octogenarului, iar reflecţiile sale schimbă întrucâtva sensul experienţelor negative ale lagărului, de exemplu, atunci când încearcă să-şi scrie amintirile afirmă: „Îngerul foamei mi-a stârnit entuziasmul, de parcă m-ar fi salvat, nu chinuit” (p. 271), iar în tot ceea ce face recunoaşte: „mă folosesc de comorile mele de peste şaizeci de ani” (p. 283), dintre care „cea mai grea dintre comori e nevoia obsesivă de muncă” (p. 274). Deşi furnizat cu un limbaj poetic ce sugerează indecidabilitatea dintre comori şi poveri, entuziasm şi chin, finalul mai păstrează nuanţe de happy end. Capitolele finale conţin şi numeroase descrieri ale unui unghi de decodificare a lumii din perspectiva homosexualităţii masculine. De ce e nevoie de această împletire finală dintre amintirea lagărului şi homosexualitate? E un omagiu adus lui Oskar Pastior sau e o sugestie că oricare supravieţuitor al lagărului nu se poate re-anexa la pretinsa normalitate a vieţii cotidiene? Însă prelungirea lagărului în gesturile prezente ţine, probabil, de o altă  poetică, cea a neuitării, la care, poate, vom reveni.

Canada,   Montreal, 2010 Bun

Canada,   Montreal, 2010
Bun gasit stimati prieteni!
In curind la Montreal va aparia primul ziar “CASA MOLDOVEI in CANADA”  al moldovenilor  din America de Nord.
Conceptia ziarului este : promovarea imaginei Moldovei  si moldovenilor in America de Nord, promovarea vizibilitatii diasporei moldovenilor , promovarea obiceiurilor si culturii neamului  , crearea podului functional si efectiv al oportunitaţilor economice între Moldova si Canada.
Ziarul nostru are ca scop mentinerea legaturilor  directe cu toate regiunile ţarii prin intermediul reportajelor si articolelor pe care dorim sa le primim din ţară si din alte tari de la jurnalişti locali pentru a le putea plasa in ziarul nostru. Subiectele articolelor pot fi diferite – incepind  de la istoria baştinei pina la evenimentele satului, comunei , judetului , tarii sau a diasporei locale din tara unde locuiti.
Vă invităm să colaborati cu ziarul nostru.
Ziarul este un proiect comercial si nu are nici un support financiar de la institutiile locale si unica sursa de finantare este publicitatia plasata in ziar.Vom fi foarte recunoscatori daca ne veti putia oferi articole interesante pe diferite subiecte pe care le vom putia plasa la noi in ziar indicind sursa.Ziarul va iesi  doar 2 ori pe luna si rubrica din Moldova va fi doar 3-4 pajini.Suntem in asteptaria raspunsului dumniavoastra.
Cu mult respect, redactia  ziarului «  Casa Moldovei în Canada ».
Fax.(1)514- 938-1880   e-mail :  casamoldovei@yahoo.ca   www.casamoldovei.ca