Categorii

Parteneri

Petru Negură: „Îmi voi aduce contribuţia la studierea practicilor de „rezistenţă” ale populaţiei civile (şi ale intelectualilor) faţă de măsurile represive şi opresive aplicate de regimul sovietic”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Petru Negură: „Îmi voi aduce contribuţia la studierea practicilor de „rezistenţă” ale populaţiei civile (şi ale intelectualilor) faţă de măsurile represive şi opresive aplicate de regimul sovietic”

- Petru Negură, ai scris o carte, publicată în Franţa, despre activitatea pro-comunistă a scriitorilor din RSS Moldovenească. Vei aprofunda această cercetare în cadrul Comisiei Cojocaru? Pentru că ar fi interesant să vedem şi alte chipuri ale colaboraţionismului, „soldaţi ai partidului” au existat în diferite medii, nu numai în cele cultural-artistice. Vei încerca să extinzi definiţia colaboraţionistului şi la alte grupuri sociale importante?
- Titlul cărţii mele (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă), deşi are o tentă uşor polemică, se vrea revelator asupra comportamentului şi strategiilor adoptate de intelectuali (alături de alte categorii socio-profesionale) sub regimul comunist. Am încercat să depăşesc logica internă a acestei lumi literare, care, atunci ca şi acum, îi califica pe unii drept eroi, iar pe alţii – trădători. În ochii mei, scriitorii (şi în general intelectualii) din perioada sovietică au cîştigat şi pierdut, au colaborat şi rezistat, rînd pe rînd şi deopotrivă. Să nu uităm presiunea la care au fost supuşi aceşti oameni din partea statului (printr-un exerciţiu de imaginaţie, să încercăm să ne închipuim cît de greu era să te sustragi – şi cu atît mai mult să te opui – acestei presiuni). Desigur, mulţi dintre scriitorii pe care i-am studiat au colaborat zelos cu regimul sovietic, din dorinţa de a fi promovaţi în ierarhia instituţională (compensînd uneori deficitul lor în materie de merit literar), pentru a-şi „spăla” nişte „păcate” ale trecutului interbelic sau, unii dintre ei, pur şi simplu din convingere. Cel mai adesea, aceste raţiuni se întrepătrund şi se susţin una pe alta. Am încercat să arăt, pe de altă parte, că unii scriitori moldoveni, cum au fost A. Lupan şi E. Bucov, reputaţi pentru energia cu care au „colaborat” cu regimul sovietic, au manifestat totodată o îndrăzneală şi o fermitate greu de imaginat pentru acel context, negociind cu conducerea de vîrf a partidului din acea vreme pentru recunoaşterea oficială şi valorificarea „moştenirii literare” (alcătuită, cum se ştie, de scriitori în majoritatea lor din dreapta Prutului) şi a limbii literare „moldoveneşti” (care, de la mijlocul anilor 1950, nu se mai deosebea cu nimic de limba română literară, decît prin alfabet) sau pentru a le cere guvernanţilor o reprezentare mai largă a cadrelor de origine autohtonă în sînul instituţiilor publice şi administrative din republică. 
Mai ales în unele perioade de „radicalizare” a regimului (de exemplu, la sfîrşitul anilor 1940), dar, într-o oarecare măsură, de-a lungul întregii epoci comuniste, regimul comunist a creat un mecanism de control, selecţie şi promovare a „cadrelor” care favoriza în mod disproporţionat „capitalul politic” în detrimentul meritelor profesionale. Acest fapt a încurajat instaurarea unei „mediocraţii” în sînul instituţiilor publice şi mai cu seamă a celor învestite cu anumite responsabilităţi ideologice (cum erau presa sau uniunile de creaţie).
Din punctul meu de vedere, Comisia n-ar trebui să-şi asume sarcina – de o probitate ştiinţifică îndoielnică şi cu efecte incontrolabile asupra opiniei publice actuale – de a judeca sau a demasca „colaboraţioniştii” regimului sovietic. Comisia şi-ar putea atinge în schimb cu mai mult succes obiectivele anunţate în chiar denumirea ei, dacă ar scoate în vileag aceste mecanisme „perverse” create de sistem care, favorizînd excesiv fiabilitatea politică, încuraja de fapt mediocritatea, relaţiile clientelare şi „lichelismul” birocratic.
În contribuţiile mele la lucrările Comisiei pentru studiere şi apreciere a regimului comunist, încerc să analizez inconsecvenţa şi inconsistenţa unor măsuri cu ambiţii democratizatoare promovate de sistem în anumite perioade, cum a fost, de exemplu, politica de „indigenizare”/„moldovenizare” din anii 1920-1930 în RASSM (politică de promovare a cadrelor de origine autohtonă şi a limbii „moldoveneşti” în structurile de conducere, măsură reluată mai apoi, cu o mai slabă intensitate, de guvernarea hruşciovistă) sau campania de alfabetizare şi şcolarizare din deceniul postbelic. Totodată, voi contribui la studierea practicilor de „rezistenţă” ale populaţiei civile (şi ale intelectualilor) faţă de anumite măsuri represive şi opresive aplicate de regimul sovietic, mai cu seamă în epoca stalinistă. Voi arăta că reacţiile populaţiei la aceste măsuri (reacţii calificate de unii istorici drept „rezistenţă pasivă” sau, cu referire la intelectualitate, „rezistenţă prin cultură”) au fost în acelaşi timp nişte strategii de subzistenţă (sub aspect economic sau cultural), dar şi încercări de adaptare la sistem (făcîndu-l suportabil). În unele cazuri, aceste acte de „rezistenţă” ţineau loc de anumite forme voalate de negociere cu regimul. 
 
- Există opinia că regimul comunist a fost un „rău importat”, un regim de ocupaţie străină – ceea ce, fără îndoială, nu poate fi negat. Însă dominaţia sa nu ar fi putut fi atât de temeinică şi malignă, dacă nu am fi consemnat, cum spuneam mai devreme, o importantă „contribuţie” autohtonă. Crezi că există pericolul ca Raportul final să dea vina exclusiv pe artizanii alogeni ai comunismului şi să exonereze numeroasele „cozi de topor” indigene, care au servit acest regim?
- Instaurarea regimului comunist în Basarabia, ca şi în alte părţi, nu ar fi fost posibilă fără intervenţia armatei sovietice în iunie 1940. În scurt timp după instalarea sa, autorităţile sovietice au angajat o amplă campanie de persecuţii şi deportări îndreptate împotriva unui număr mare de presupuşi sau potenţiali oponenţi. Totodată, ţin să remarc că instaurarea regimului sovietic şi sovietizarea instituţiilor publice din Basarabia nu ar fi fost atît de rapidă şi durabilă, dacă o parte însemnată a populaţiei civile (cel puţin, grupurile etnice minoritare) nu ar fi fost profund dezamăgită de prestaţia administraţiei româneşti, mai ales după înăsprirea ei în 1938 sau pe durata regimului Antonescu. Ambele administraţii – cea românească şi cea sovietică – au avut în rîndurile populaţiei basarabene susţinători şi oponenţi. Cea mai mare parte a societăţii din Basarabia a preferat totuşi tactica „celor slabi”, a supravieţuirii şi adaptării, atît cu un regim, cît şi cu altul.
Există în mod evident opinia, împărtăşită de o parte a istoricilor moldoveni, potrivit căreia regimul sovietic în Moldova s-ar fi bazat în mod exclusiv pe opresiunea exercitată de la centru (Moscova). Desigur, toate deciziile considerate de o anumită importanţă politică erau luate de conducerea Moldovei doar cu acordul Kremlinului. Totuşi, este poate interesant să amintim că atît campaniile represive (jdanovismul, foametea, deportările), cît şi tendinţele de „deradicalizare” a regimului („dezgheţul”, „destalinizarea”) au venit dinspre Centru. Mai mult chiar, şi aici îţi dau dreptate, măsurile represive dictate de Kremlin erau deseori puse în aplicare la faţa locului cu un zel îndoit, în virtutea unui soi de emulaţie provincială, şi, dimpotrivă, semnalele de relativă „liberalizare” lansate tot de Moscova în anumite perioade de uşoară destindere politică erau adesea muşamalizate de elitele (intelectuale şi administrative ale) republicii, fiind văzute probabil ca un factor destabilizator, de natură să le submine autoritatea.
Din punctul meu de vedere, atît externalizarea „vinei” regimului comunist în Moldova (atribuindu-ne rolul – comod – de victimă), cît şi lansarea unei campanii de „vîna­re a vrăjitoarelor” printr-o aplicare fără discernămînt a lustraţiei (şi care ar risca să degenereze într-un soi de reglare de conturi de esenţă jdanovistă), ar fi la fel de păguboasă pentru societatea noastră, care acum, odată cu instaurarea unei guvernări de orientare democratică, ar putea atinge echilibrul fragil al unei păci civice, singura în stare să asigure cursul ţării noastre spre o reală democratizare şi o dezvoltare economică. Comisia pentru studiere şi apreciere a regimului comunist totalitar în Moldova ar putea contribui la fortificarea acestui curs de democratizare şi modernizare a ţării noastre, dacă ar studia în mod riguros şi nepărtinitor mecanismele politice care au dus la încălcarea flagrantă şi sistematică a drepturilor omului în R(A)SSM şi în Uniunea Sovietică (drepturi ratificate de Convenţia drepturilor omului, la care URSS a fost parte, şi de Constituţia statului sovietic), pentru evitarea pe viitor a unor astfel de derapaje antidemocratice săvîrşite în numele unor principii pretins democratice. Dimpotrivă, condamnarea unilaterală a sistemului comunist (din care, să nu uităm, majoritatea populaţiei moldoveneşti de astăzi a făcut parte, într-un fel sau altul) şi, cu atît mai mult, criminalizarea şi umilirea unei forţe politice actuale (care mai are încă destui susţinători în rîndurile aceleiași populaţii) ar conduce la o încrîncenare explozivă a vieţii politice şi la o antagonizare fără precedent a societăţii noastre, situaţie care ne va îndepărta şi mai mult – şi, mă tem, ireversibil – de obiectivele anunţate de democratizare şi integrare europeană, în loc să ne apropie de ele.
 
- Am văzut, sub guvernarea Voronin, cum au răbufnit cu îndoită putere, „într-o ţară luată separat”, Republica Moldova, propaganda şi miturile sovietice, inclusiv teoria moldovenismului, invadând audiovizualul. De aceea, va fi probabil la fel de important să se asigure protejarea so­cietăţii de ideologia comunistă. Cum vezi un proces de „de-parazitare” a creierelor de microbul totalitarismului, de educaţie a tinerei generaţii? Există numeroase cărţi, studii, o bogată filmografie internaţională care dezvăluie ororile, explică subtilul proces de înfeudare a conştiinţelor sub regim comunist – materiale ce rămân, din păcate, necunoscute publicului moldovean (şi vom cita doar două exemple poloneze: „Gândirea captivă” – faimoasa carte a lui Czesław Miłosz – şi filmul „Katyn” de Andrzej Wajda). Crezi că veţi reuşi să convingeţi factorii politici din Moldova să iniţieze, la scară naţională, o campanie de informare şi cunoaştere asupra comunismului, ca parte a procesului de cultivare a valorilor democratice în societatea basarabeană?
- Propaganda apare acolo unde este instaurat monopolul asupra presei întreţinute din bani publici. Dacă dorim cu adevărat să prevenim proliferarea în societatea noastră pe calea audiovizualului a unor mituri şi teorii ideologice de factură totalitară, va trebui să lucrăm împreună – so­cietatea civilă şi forurile administrative ale statului – la profesionalizarea şi dezangajarea politică a presei publice. Nu vom reuşi niciodată să contribuim la dezvoltarea şi răspîndirea spiritului democratic în societatea noastră (în minţile şi practicile oamenilor care o formează) cîtă vreme o anumită forţă politică (oricare ar fi ea) va încerca să controleze şi să influenţeze presa publică, chiar şi în scopuri zise „democratice” (de exemplu, pentru a „contracara” efectul propagandei comuniste). Dezvoltarea unei gîndiri cu adevărat democratice va fi posibilă atunci cînd toate forţele civice şi politice reprezentative ale societăţii vor avea dreptul să-şi exprime opiniile. Mass-media şi societatea civilă va putea intensifica acest proces, organizînd spaţii de dezbatere (nu simulări ale acestora) în care actori de diferite poziţii şi vederi să-şi poată exprima şi argumenta punctul de vedere. La modul concret, este nevoie ca oameni proveniţi din tabere adverse, precum ar fi, de exemplu, Igor Caşu şi Mark Tkaciuk, să poată discuta liber, deşi nu neapărat în unison, la o masă rotundă, schimbînd replici şi argumente raţionale şi nu pumni sub centură. Pe lîngă aceste dezbateri libere, fiecare persoană ar trebui să-şi poată exprima mesajul pe care doreşte să-l aducă în atenţia publicului său ţintă sau societăţii în întregime, prin articole, cărţi de literatură sau filme, în limitele anumitor reguli de conduită şi de dialog (de exemplu, eliminarea expresiilor agresive şi jignitoare la adresa cuiva). La fel, şcoala trebuie să renunţe la misiunile pretins patriotice pe care şi le atribuie în mod abuziv, promovînd de fapt un discurs de propagandă (în măsura în care exprimă un singur punct de vedere, de obicei, pe cel oficial). Dimpotrivă, ea ar trebui să educe elevii să se informeze şi să gîndească liber, în spiritul respectului faţă de gîndirea şi discursul celuilalt). Introducerea sistemului de manuale alternative (dintre care învăţătorii şi elevii să îl poată alege pe cel pe care îl consideră mai bun) ar putea încuraja în mod eficient democratizarea învăţămîntului şi a instituţiei şcolare.
Produsul final al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist în Moldova va ajuta la democratizarea societăţii moldovene, dacă va propune un studiu amplu documentat (şi nu un act de condamnare, fără apel a unui regim sau a unei forţe politice), pe marginea căruia oricînd şi oricine se va simţi în stare va putea să-şi expună public contraargumentele printr-un alt studiu care va putea pretinde la un anumit grad de rigoare ştiinţifică. În caz contrar, vom înlocui o propagandă prin alta şi un regim nedemocratic prin altul, perpetuînd polarizarea societăţii între „ai lor” şi „ai noştri”, într-o perioadă de gravă penurie economică şi culturală, care riscă să se cronicizeze.
 
Interviuri realizate de Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu