Nu m-am decis, imediat ce l-am cunoscut, să scriu despre el.
Pentru că nu mi-am dat seama atunci de ce ar fi important să o fac. Căci întâlnim oameni și oameni în viața noastră, cu unii ne vedem o singură dată, cu alții – în chip repetat. Dar se întâmplă că cei cu care relaționăm în mod singular să ne și marcheze cumva și într-un fel aparte față de toți ceilalți. Cum a fost și de data aceasta.
Biserica fortificată din Saschiz, care se află la hotarul dintre județele Mureș și Brașov, ridicată pe locul unui fost edificiu roman, s-a zidit cu începere de la 1493 în cinstea regelui Ungariei, Ștefan I. Construcția bisericii a durat până în anul 1525. Semnificativ, întemeietorul și cel care a creștinat statul ungar este cinstit în acest fel de către comunitatea preponderent săsească și devoțiunea lor a făcut ca această comunitate să-și poată exercita în voie, legitim, dreptul la libertatea conștiinței în interiorul Regatului Ungariei.
Dar nu de istoricul acelui loc intenționam să vorbesc, căci există destule publicații și resurse prin care se poate informa orice om dornic să afle date și detalii, ci despre omul care astăzi diriguiește, îngrijește și păstorește acest monument, dar și comunitatea locală. Monumentul face parte din lista patrimoniului arhitectural universal – UNESCO. La plecare, acest om ne-a abordat cu o chestiune foarte tehnică: să facem o modică donație pentru întreținerea edificiului care, din lipsă de practicanți (de fapt, numărul lor este insignifiant, iar vârsta înaintată a enoriașilor nu le mai permite să vină la biserică), a rămas practic fără minime resurse de subzistență. Desigur, am acceptat imediat, pentru că suntem adepții plății unui tarif, fie și modic, pentru vizitarea oricărui monument istoric.
Am intrat în vorbă cu pastorul. Înalt, uscățiv, între două vârste, cu o cămașă închisă la culoare și o cruce mare la gât, lăsată să-i atârne peste piept. Ne-am dat seama imediat că nu e nimeni altul decât slujitorul altarului acestei faimoase biserici și că tocmai lui îi revine sarcina de a colecta donațiile. Vorbea o română impecabilă, mlădioasă și repede și-a dat seama – din întrebările pe care i le-am pus – că suntem creștini ortodocși. Drept pentru care ne-a adresat, la un moment dat, următoarea întrebare: „De ce Patriarhul Daniel nu este mai prezent, mai vizibil în actualitatea socială și politică a acestor vremuri, atât de tulburi și marcate de grave confuzii?” I-am răspuns, cum m-am priceput, că Patriarhul nostru nu este o figură politică, ci e păstorul celui mai numeros grup religios din România și că prioritatea lui absolută este, de mai bine de un deceniu încoace, finalizarea lucrărilor la Biserica Patriarhală din București. Că acest deziderat este chintesențial, univoc, că astfel el împlinește o voință majoră a acestui neam, vechi de peste un secol…, de a avea un sfânt locaș, care să-l reprezinte în fața lumii creștine.
Mai departe, pastorul a zis că ei, sașii, își pun mare nădejde în românii credincioși, că anume de ei depinde și viitorul lor. Ne-a relatat că anul trecut, de Sfintele Paști, l-a întâlnit pe preotul ortodox din sat și a îngenuncheat în fața lui, cerându-și iertare pentru faptul că ei, sașii, împreună cu președintele lor sas, au celebrat Sfânta Înviere a Domnului, iar majoritatea ortodoxă nu a putut merge la slujbă în locașurile lor să se bucure împreună, în comuniune, de cea mai importantă sărbătoare a creștinătății. Preotul ortodox l-a sărutat pe frunte și i-a zis așa: „Ești absolvit, fiule, dar chiar nu știu cum ar fi procedat un român dacă era la cârma țării în acest timp!”
M-am bucurat că un pastor luteran ține atât de mult la cei în mijlocul cărora trăiește acum și în mijlocul cărora au trăit, de un mileniu încoace, strămoșii lui…, vorbind cu pasiune, cu ardoare chiar, despre țara sa, în care trăim cu toții. El crede într-un viitor european al creștinătății, deși valorile familiei par tot mai diluate și relativizate de ceva timp încoace. Mai crede că încă nu e târziu să ne întoarcem cu fața la Dumnezeu, încântat fiind când vede cât de pline sunt bisericile ortodoxe, în zilele duminicilor… În fapt, este părerea unui outsider, căci situația nu e deloc cum și-o imaginează și, mai ales, cum și-o dorește. I-am spus că ortodoxia are multiple probleme administrative și nu numai, de la sobornicitate până la pregătirea teologică foarte inegală a clerului, că sunt încă multe nebuloase legate de rolul nefast al preoților ortodocși în perioada comunistă…
Pastorul adăuga cu însuflețire și nădejde că anume noi, credincioșii, suntem principalul lor sprijin și că, atâta vreme cât flacăra credinței va arde în inimile românilor, orice sas cu credință în suflet va avea șansa să meargă încrezător mai departe. Ne-a povestit cum cei care au construit biserica în care se slujește neîncetat de peste o jumătate de mileniu aveau în vedere fără încetare principiul Treimii, căci în toate proporțiile edificiului s-a calculat prezența acestui modul sacru. Problematica aceasta a fost dezvoltată într-o laborioasă monografie, semnată de istoricul Daniela Marcu Istrate, monografie apărută la Editura Academiei Române în anul 2011. Pe lângă asta, același autor a publicat de-a lungul anilor o serie de studii legate de importanța arhitecturală și istorică a bisericii luterane de la Saschiz; iar în tot acest răstimp, de restaurări, descoperiri și cercetări, pastorul a fost alături de specialiști, le-a dat o mână de ajutor la toate și a înțeles importanța momentului crucial – acela în care anume omul sfințește locul.
Și îl sfințește în numele Domnului.
Când ne-am despărțit, ne-a întrebat dacă ne e foame, căci veneam de pe drum; a fost singurul om, în aproape două mii de kilometri parcurși până aproape de granița cu Ungaria, prin orașele, satele și cătunele României, până să ajungem înapoi la București, care se întrebase și de confortul nostru fiziologic…
 
Saschiz-București,
august, 2021