Chiar îmi pare rău de cât efort creativ se pierde în jurul noului „star” de la Ungheni, apărut subit în mediul muzical autohton. Mai ales că din echipa care-l susţine cu atâta avânt şi convingere „hermeneutică” fac parte şi câţiva ziarişti, oameni de artă, dornici să-şi încerce abilităţile şi în ale scrisului, şi poate ar merita să-şi promoveze mai cu insistenţă propriile creaţii, de vreme ce cunosc tehnici moderne de captare a publicului larg. Pe unii îi urmăresc pe blogurile lor personale şi pe diverse site-uri specializate, citindu-i cu interes şi admiraţie. Dar acum nu mai ştiu dacă nu greşesc afirmând acestea. Trebuie să-i întreb mai întâi cum îşi raportează umilele lor încercări literare sau de alt gen la imnul proaspătului cântăreţ pe care l-au îndrăgit atât de mult.
Presupun că cei care s-au angajat în acest ciudat şi îndoielnic proiect artistic n‑au făcut-o fără un plan bine gândit. Spre deosebire de „inocentul” şi de „charismaticul” Pavel Turcu, o parte dintre ei sunt trecuţi prin şcoli înalte şi cu siguranţă nu au fost atât de sinceri şi nevinovaţi ca protagonistul poveştii lor când au iniţiat „jocul de-a Eurovizionul” (sau „afacerea”?). La noi şi nu numai la noi, industria producerii vipurilor de tot soiul e încă în floare şi ar fi păcat să nu-ţi încerci norocul în această direcţie, dacă ai cel puţin un dram de talent. Nu contează ce fel de… Important să ai curaj (aici - tupeu), cu cât mai mult, cu atât mai bine. Poate aţi observat, de-o habă de vreme în Republica Moldova nu mai ninge şi nici nu mai plouă natural, ci toarnă de-a dreptul cu stele. Şi cum teritoriul dintre Nistru şi Prut e cam strâmt şi neavenit pentru atâtea minuni dumnezeieşti, multe dintre aceste stele, căzute ca din senin, îşi iau zborul când spre Bucureşti, când spre Kiev, când spre Moscova şi aşa mai departe, uimind o lume întreagă cu talentul, dar mai ales cu frumuseţea şi cu moştenirea lor culturală, transmisă cu sfinţenie mai departe.
Să revenim însă la subiectul nostru. Apariţia neaşteptată a lui Pavel Turcu în rândurile concurenţilor pentru Eurovizion a picat tocmai la ţanc. Cu o istorie de om simplu şi muncitor, fără prea multă inteligenţă, dar cu suficient orgoliu, s-a dovedit a fi un bun aliaj pentru fabricarea unui VIP de cinci stele. Adevărat, nici nu prea aveai pe cine alege din lunga listă a împătimiţilor de muzică înscrişi pentru concursul „cel vestit”. Cei afirmaţi (formaţiile „Mille­nium”, „Acord” ş.a.), oricât ar fi de buni, sunt suspectaţi de plagiat şi de alte lucruri ignobile. Alexandru Manciu, de exemplu, a trecut deja printr-o „fabrică”, iar piesa lui, ca mai toate celelalte, nu are nici originalitate, nici suficient dinamism pentru a trezi trupurile din amorţire (mi-i teamă să fac referire la substanţele cenuşii). Sau extravagantul, ca să nu zic vulgarul, Saşa Bognibov nu ar accepta nici în ruptul capului, se vede după înfăţişarea lui, să-i facă publicitate altcineva mai „răsărit” decât el.
Cu totul altfel e Pavel Turcu şi acest lucru ţin să îl repete non-stop suporterii lui: talentat, autentic, neinvidios, cu mult bun-simţ, dar mai ales ascultător, pregătit să facă orice, doar să-şi vadă visul împlinit. Cu câtă fascinaţie se uită el la toţi fanii săi care l-au făcut dintr-odată vedetă! Iar aceştia, citând o poezie mai veche pentru copii, „l-au spălat, l-au pieptănat… ”, apoi pe mâna hapsână a mass-mediei l-au dat. Care în doi timpi şi trei mişcări au realizat marea schimbare: timidul şi necunoscutul până mai ieri interpret de la Ungheni a devenit, iată, un ditamai „fenomen de presă” ce nu mai poate fi neglijat.
Imnul Eurovizion, care l-a scos pe Turcu din nemeritatul anonimat, îmi aminteşte izbitor de o melodie cântată obligatoriu pe la careurile pioniereşti: „Fie soare întruna, fie cerul întruna…”. În acel text însă nu erau atât de vizibile erorile de exprimare care, în cazul de faţă, sunt considerate mai degrabă drept reuşite stilistice. La fel şi melodia, dă prin gropi de la început până la sfârşit, dar şi acest mic „eşec” e transformat în victorie: încercaţi voi, ascultătorii, să compuneţi în cinci minute ceva mai genial!
Ştiu că risc, scriind aceste rânduri, să fiu înscrisă, de-a valma cu alţi suspicioşi, în cartea neagră a detractorilor celui mai mare şi mai recent „star”, după care să mi se reproşeze că nu înţeleg noua paradigmă culturală, a cărei schimbare se întâmplă anume acum, odată cu venirea în scenă a acestui om hărăzit de destin, tot el – „personalitatea de bază a culturii noastre”.
Ei, tocmai aici mi se pare că grupul de susţinători a cam depăşit formatul Eurovizionului de care tot caută să se lege când li se spune că ceea ce susţin ei nu are nicio valoare. Despre ce paradigmă e vorba? Am impresia că în toată această istorie acest concept e fâlfâit aiurea, în lipsa altor argumente plauzibile. Dacă se are în vedere mult trâmbiţata autenticitate, atunci sărmana doamnă o fi îmbătrânit deja de când face sluj la zeii pământeni ai literaturii şi muzicii! Dar pentru a nu ne complica prea mult cu istoria, din câte ştiu eu, cel puţin de la postmodernism încoace „autenticitatea” e cel mai vehiculat termen din tot instrumentarul criticilor de artă.
Îmi pare cu totul lipsit de discernământ să-i amesteci pe Hegel, Derrida, Gross şi pe alţi gânditori universali în toate aceste tertipuri de moment, cu pretenţii culturale. E un gest de impietate să analizezi, prin prismă filosofică (vehiculând idei la care s‑a muncit zeci de ani), o creaţie „de mâna a doua”, scoasă la iveală în câteva momente.
Oricâte belele mi-aş lua pe cap de aici înainte, pot să spun că experimentul a mers. Chiar dacă „Imnul…” nu va ajunge în marea finală a concursului, cu toate şansele sau neşansele pe care i le va acorda publicul. Specialiştii în comunicare, regizorii, filosofii, ziariştii, altfel spus, toţi „fabricanţii de stele” care s-au implicat cu mare entuziasm şi cu întreg bagajul lor de cunoştinţe în această campanie şi-au făcut bine meseria. Nu ai cum să le reproşezi lipsa de profesionalism. Pe alocuri au făcut chiar exces de zel. Probabil a fost un bun prilej şi pentru ei de a se face cunoscuţi lumii. Iar la sfârşitul acestui an nu este exclus să-l vedem pe Pavel Turcu în rândul celor mai influenţi moldoveni, alături de Vlad Filat sau de Dorin Chirtoacă. Doar că primul va cânta Imnul Eurovizionului fără nicio emoţie, orbit de lumini şi feerie, iar bieţii politicieni nu ştiu dacă şi atunci vor putea „primi relaxare” (sintagma din versurile melodiei), apăsaţi de grijile ţării .
Ni se spune că aşa a ajuns pe culmi şi Pavel Stratan, mai apoi aburcând-o şi pe fiică-sa. La început ignorat sau contestat de majoritatea oamenilor, dar acum cine mai îndrăzneşte să atenteze la celebritatea lui? Mă întreb şi eu: de ce nimeni nu-şi asumă curajul să spună că talentul lui Stratan a rămas cam acolo de unde a pornit. Când a văzut el însuşi că bate pasul pe loc, a hotărât să sacrifice vocea fragedă a micuţei Cleopatra care, probabil, va cânta la maturitate doar cântece de adormit copiii sau nu va cânta deloc. Dar să nu uităm că Pavel Stratan s-a lansat în muzică cu ceva mai mult de o piesă, reuşind cumva să-şi mai diversifice repertoriul, dacă nu melodia, cel puţin textul (sau poate invers).
În ceea ce-l priveşte pe Pavel Turcu, mă gândesc de câte ori poate să asculte omul un imn, fie şi al Eurovizionului? De câte ori ascultaţi acum, domnilor suporteri, imnul Uniunii Sovietice? Sau măcar pe cel al şcolii, liceului unde aţi învăţat?
Cred că de la 1990 încoace am râs suficient pe seama ignoranţei şi sechelelor noastre comuniste, dar se pare că fără n­iciun folos. Vorbim în continuare o limbă românească incorectă, îmbâcsită cu rusisme şi cu grave calchieri din aceeaşi limbă rusă şi, culmea neruşinării! ne mândrim cu felul ăsta al nostru „special” de a fi. Nivelul cultural la care suntem astăzi nu e într-atât de ridicat, ca să credem că a venit momentul să coborâm ştacheta.
De aceea, visul meu, spre deosebire de cel al lui Pavel Turcu, e ceva mai modest: aş vrea mai mult respect faţă de tot ceea ce înseamnă cultură în adevăratul sens al cuvântului. În acest context, mi-ar plăcea să-i văd pe susţinătorii agentului de pază la fel de implicaţi şi în campanii de susţinere a lecturii, promovând cărţi sau idei originale, sprijinindu-i în acest mod şi pe autorii lor demni de toată atenţia noastră.