Categorii

Parteneri

Omul nou: Uzbekistan. Turkmenistan…

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Omul nou: Uzbekistan. Turkmenistan…

imaginea utilizatorului Aureliu Busuioc

Două dintre cele mai „colorate” republici sovietice (pe atunci).
Doream atât de mult, visam de fapt, să văd patria lui Tamerlan (Timur Leng, Timur cel Şchiop) şi a mult iubitei lui Bibi Hanâm, încât nu mi-a tăiat această dorinţă nici chiar faptul că trebuia să călătoresc împreună cu Petrea Kruceniuc pe atunci secretar general sau preşedinte al Partizanilor Păcii, una dintre bine plătitele sinecuri inventate de conducătorii transnistreni pentru pământenii lor care nu mai încăpuseră în guvern.
În avionul ce ne ducea la Moscova, apoi în acel ce ne-a purtat spre Taşkent, partizanul plătit al păcii purta pe braţ ceva învelit într-o pânză albă şi lăsa impresia că ar fi un pardesiu sau un sacou. De două ori a refuzat propunerile stewardeselor de a-i duce acest bagaj la cuier.
– Nu se poate, tovarăşă, e cel mai scump lucru al meu şi trebuie să stea lângă mine!
Abia la Taşkent, unde am fost cazaţi în aceeaşi cameră, am aflat ce taină se pitea sub bucata de pânză albă...
Trecuse ceva vreme de la catastrofalul cutremur ce lovise capitala Uzbekistanului, toate republicile trimiseseră ajutoare materiale şi umane – inclusiv Moldova – pentru înlăturarea urmărilor seismului şi, probabil, se avea în vedere că prezenţa constructorilor de toate etniile în oraş e un bun prilej pentru aducerea reprezentanţilor tuturor literaturilor în scopuri, bineînţeles, propagandistice. (În treacăt fie spus, n-a avut loc nicio întâlnire cu cei veniţi, chipurile voluntar, să reconstruiască oraşul...)
Avionul de Moscova sosise cu doar câteva ore până la deschiderea oficială a „săptămânii literaturii”, aşa că ne-am pus ambii vecini ai camerei duble să ne despachetăm şi să ne dichisim cât mai repede. Ieşind din baie, de la duşul rapid, am fost martorul dezlegării misterului ce mă urmărise în tot timpul zborului. Cum umeraşele din şifonier nu rezistau la greutatea ce li se oferea, colegul de cazare îşi potrivea vestonul militar pe speteaza unui scaun. Bănuiam că e vorba de un veston, pentru că toată, dar absolut toată suprafaţa îmbrăcămintei era ocupată de ordine, medalii şi zeci de insigne mai civile, zăngănind nevoie mare.
– Oho! mi-a scăpat involuntar. Au să ne dea de ştire în caz de cutremur!
– Dar tu ce-ai crezut? Degeaba am vărsat atâta sânge pentru ele? Să lucreze şi pe timp de pace!
Avea replică pe măsură partizanul păcii. Deşi mi se părea exagerată afirmaţia cu vărsarea de sânge. Războiul îl făcuse la o redacţie de ziar...
De altfel la deschidere, când i s-a dat cuvântul, a avut un succes grozav: din sală nu se puteau citi toate inscripţiile de pe numeroasele însemne a tot felul de asociaţii sportive, culturale sau insigne de participant la fel de fel de congrese şi aniversări...
Potrivit tradiţiei, cu vreo jumătate de oră înaintea deschiderii solemne a săptămânii, toţi participanţii-oaspeţi ne adunam într-o încăpere vecină cu sala la un foarte frugal „furşet”. Unii veneau direct de la aeroport. Mai era şi un alt motiv, foarte serios: responsabilii de la US din Moscova luau seama dacă se ţin bine pe picioare toţi musafirii. (Din păcate, de la aproape toate săptămânile erau doi-trei eroi trimişi acasă din motive de prost echilibru.) „Furşetul” acesta mai era pentru unii şi un prilej de a-şi pune la punct viitoarele luări de cuvânt. Un cunoscut prozator, al cărui nume nu vreau să-l amintesc, se interesa totdeauna public de situaţia politică din ţara-gazdă. Cam toţi îi ştiam meteahna, şi de data asta la întrebarea lui cu voce tare: „Cum credeţi, fraţilor, sala o să mă înţeleagă dacă am să salut alegerea tovarăşului Andropov în postul de secretar general?”, s-a găsit imediat un armean cu sfatul: „Dacă vrei să mai tipăreşti ceva proză, n-ar strica să-l saluţi!” La care replică s-a râs copios.
Prozatorul i-a urmat sfatul. Dar peste ceva timp s-a aflat că armeanul a avut ceva probleme acasă... „Cenzura” lucra nu doar cu cele scrise, dar şi cu cele spuse...
Deschiderea solemnă a decurs cum trebuiau să decurgă asemenea festivităţi: laude nesfârşite la adresa gazdelor, ameninţări la adresa duşmanilor păcii şi proorocirea viitorului de aur al imperiului socialist. Din fericire, avionul din Minsk întârzia, aşa că biografiile versificate (şi romanţate!) ale participanţilor, prezentate de către B. Sprincean (belorusul care nu voia nicidecum să-şi recunoască originea românească a numelui, pretinzând că îl moştenise de la un trib slavon dispărut!), au rămas să fie comunicate la şezătoarea festivă de la Urghenci, de altfel fără prea mare succes, întrucât o bună parte a publicului nu cunoştea suficient de bine limba rusă...
Dar să revenim la Taşkent, unde cel mai comentat eveniment al zilei nu devenise nici solemna serbare a deschiderii săptămânii, nici grandiosul banchet de după, ci un banal fapt divers, probabil obişnuit prin părţile locului, şi anume: fuseseră arestaţi şi bătuţi măr la miliţie doi indivizi care voiau cu orice preţ să intre în sală, fără a avea invitaţiile de rigoare şi fără a vorbi o limbă înţeleasă. Indivizii s-au dovedit a fi reporterii speciali ai televiziunii japoneze, care se rătăciseră de traducătorul care îi însoţea, vorbeau engleza şi erau încărcaţi cu tot felul de aparatură suspectă. Traducătorul şi-a descoperit tutelaţii târziu, după ce faptele se consumaseră deja, şi se prevedea un mic scandal diplomatic, evitat totuşi în urma măsurilor energice luate de autorităţi: scuze şi despăgubiri materiale victimelor (aparatura suspectă distrusă!) şi o pedeapsă serioasă traducătorului. Comentariile se refereau mai ales la notele explicative prezentate de cei doi ofiţeri superiori bătăuşi: „Semănau a fi uzbeci de-ai noştri care încercau să înşele vigilenţa organelor de pază şi făceau scandal”...
N-am reuşit să aflăm dacă vigilenţii mardeiaşi fuseseră premiaţi...
În paranteză fie spus, ca un făcut, în toate republicile vizitate cu ocazia „săptămânilor” tot întâlneam basarabeni de-ai noştri rătăciţi pe cele mai îndepărtate meridiane ale urss-ului pentru a-şi oferi talentele care, chipurile, nu erau recunoscute acasă. Astfel, în Siberia de Vest, cu greu am putut scăpa de un „pictor” – producător de linoleumuri cu lebede scălâmbe şi imitaţii idioate de naturi moarte, cu titlul de „peisaje moldoveneşti”, şi, potrivit lui, foarte căutate de naivii crescători de reni „întru înfrumuseţarea primitivelor lor corturi, „ciumuri”.
În Kazahstan, la Semipalatinsk, conducerea locală era cât pe ce s-o includă printre noi la şezătoarea oficială pe o aşa-zisă cântăreaţă, „primadona operetei (??!) din Chişinău”, guristă lipsită de orice voce, care în ajun ne otrăvise cina la restaurant...
Nu-i vorbă, am avut ocazia să întâlnim şi compatrioţi dintre cei deportaţi şi rămaşi acolo departe, fie din teama de a se întoarce, fie din pricina că de fapt omul sfinţeşte locul. Întâlniri, orice s-ar spune, unde de multe ori bucuria se îndoia cu lacrimi, dar rămân în memorie mai cu seamă cele spuse mai la deal: indivizii de teapa „pictorului” sau „cântăreţei” contribuie din plin la crearea unei imagini urâte despre poporul pe care, chipurile, îl reprezintă.
M-am oprit cam mult la acest neplăcut subiect pentru simplul motiv că ceva asemănător a avut loc şi în Uzbekistan.
Aflându-se în vizită la Chişinău, tovarăşa Furţeva, Ministru al Culturii din urss, s-a întors la Moscova cu un poet moldovean de mâna a treia, dar în mare rang politic, ca să-l numească redactor-şef la ziarul „Sovietskaia Kultura”. Provincialul poet a găsit de cuviinţă să completeze aparatul cu vreo doi ziarişti nu mai breji, din rândul celor cu care lucrase acasă. Rechinii moscoviţi în scurt timp au reuşit să-l detroneze pe şef şi să scape de suita acestuia, atâta doar că unul din suită, şmecherul K., reuşise între timp să fie trimis corespondent special al ziarului la Taşkent.
„Jmecherul”, care lăsase destule „amintiri” la Chişinău, reuşise să-şi înjghebe o gaşcă pe măsură şi la Taş­kent, aşa că invită reprezentanţii Moldovei (ca să se vadă cine-i el, acest K.!) la o partidă de pescuit sturioni în apele Amu-Dariei (pescuit interzis prin lege şi aspru pedepsit!) şi, fireşte, încheiat cu o masă împărătească. Proprietarul vestonului a acceptat bucuros, oricum, caviar şi coniac la discreţie, subsemnatul, care-l cunoscusem mai îndeaproape încă de acasă pe corespondentul-braconier, am refuzat invitaţia (şi bine am făcut: a fost ultima aventură a ziaristului, dar nici lipsa de două zile din echipă a celuilalt „moldovan” n-a trecut neobservată...).
Dar astea – aşa, printre altele.
Lăsând la o parte amănuntele privind nesfârşitul chiolhan organizat de gazde (posibil că o bună sumă din mijloacele alocate reconstruirii oraşului a fost „tocată” în banchete!), fără să ne oprim la banalităţile şi osanalele debitate în zecile de întâlniri cu „boborul”, pot afirma cu tărie că săptămâna din Uzbekistan a fost şi un adevărat festin al cunoaşterii pentru cei doritori să studieze istoria nu numai din manuale, ci și din realitate.
La drept vorbind, oraşul Taşkent nu poate prezenta niciun interes pentru vizitatori: vreo câteva ruine atât de prost păstrate, încât eşti obligat să-i crezi pe cuvânt pe ghizii care-ţi vorbesc de miile de ani ale localităţii, în rest – cutii de piatră-dormitoare, cópii la indigo ale oricărui oraş sovietic. Pe ici, pe colo ceva ornamente naţionale uzbece, iar în ultimul timp, după seism – cartiere ucrainene, bieloruse, baltice sau moldoveneşti, prinosul republicilor „frăţeşti”. Lucru care i-a făcut pe majoritatea oaspeţilor noştri să declare cinstit că „se simt ca acasă”
Adevăratul Uzbekistan începe (şi uneori sfârşeşte!) cu Samarkandul, Hiva şi Urghenciul, aşezări cunoscute cu câteva secole înaintea erei noastre.
Gevorg Emin, acum dispărut, clasic al literaturii armene şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai geografiei fostului imperiu sovietic, cu riscul de a-şi mări numărul de neprieteni din Federaţia Rusă, a declarat la una dintre adunările noastre nocturne (neprevăzute în orarul săptămânilor!) că cea mai mare greşeală a puterii este că îşi poartă vizitatorii pe „Inelul de aur” format de zecile de mănăstiri din centrul Rusiei, unde orice lăcaş seamănă leit cu celelalte ca încărcătură de aur şi icoane (nu toate ale lui Andrei Rubliov!), dar majoritatea refăcute după ce au fost distruse şi jefuite de elanul revoluţionar al proletariatului.
Spre deosebire de fastul bizantin, provocator, al bisericilor ortodoxe, moscheile, mausoleele şi medresele islamice sunt, ca interior, de o sobrietate perfectă, fără portrete (fireşte, imaginare!) de sfinţi şi mucenici. Sunt făcute special pentru credincioşii ce vor să se concentreze în rugăciune, singurele semne religioase fiind exprimate prin arhitectonică, prin culoare şi geometrie. Şi, bineînţeles, prin măiestria constructorilor, dacă multe dintre monumentele din oraşele numite rezistă nu mai puţin de cinci-şase sute de ani (altele şi peste o mie!) fără a fi reparate!
Samarkandul – fost prin anii treizeci capitală a Uzbekistanului sovietic – este cea mai bogată localitate în ce priveşte vestigiile istorice. Cunoscut încă de prin secolele patru-cinci înaintea erei noastre sub numele de Maracanda, în 339 (î. de Hristos) cucerit de Alexandru, apoi în şapte sute şi ceva de perşi, distrus în 1200 de mongoli – este readus la viaţă de către Tamerlan, al cărui mausoleu, numit Gur-Emir, se află în oraş de rând cu Piaţa centrală El Registan, în al cărei ansamblu intră şi o medresă (sec. 15). În preajma pieţei se mai află şi un întreg ansamblu de mausolee Shakhi Zinda (sec. 14-15), ruinele criptei lui Işrat-Han (sec. 14), precum şi cea mai măreaţă ruină – moscheea închinată soţiei iubite a lui Tamerlan – Bibi Hanâm (1399).
Vasil Bîkov, mult talentatul bielorus, era de părere în acea discuţie nocturnă că o ruină de talia moscheii Bibi Hanâm ar fi putut întreţine cu veniturile ce le-ar fi adus de la vizitatorii străini un stat de mărimea Bielorusiei, fireşte dacă ar fi fost exploatată de oameni cu cap, lucru care n-avea cum să se întâmple. Deoarece, după părerea lui Andrei Voznesenski (de meserie primară – arhitect), în majoritatea oraşelor cu istoric, în loc să se protejeze vestigiile trecutului, se construiau tot mai multe obiecte industriale, iar emanaţiile proceselor industriale puteau distruge rapid tot ceea ce secolele nu putuseră face. (În toate enciclopediile sau baedekerele editate de sovietici, despre aşezările cu trecut istoric proeminent vorbeau mai întâi obiectivele marii industrii, şi undeva, la urmă, se pomenea şi câte ceva despre cultură. Mai mult: ca şi cum ar fi dorit puterea să nu fie dusă de nas în privinţa unor vestigii, acestea erau date pe mâna „ştiinţei”. De ce a fost „scotocit” în 1941 mausoleul lui Timur-Leng? Era vreun semnal că altcineva i-a luat locul? Ori se bănuia că n-ar fi fost chiar şchiop şi cumpărase documentul de invaliditate de la nişte doctori vânduţi? Profanarea criptei a provocat proteste vehemente din partea populaţiei, şi numai începutul celui de al Doilea Război Mondial, chiar în a doua zi de „arheologie!”, a făcut să fie evitat un scandal grandios. Dar în unele discuţii cu locuitorii Samarkandului respira ideea că războiul a izbucnit anume ca urmare a blestemului înscris pe criptă contra celor ce vor îndrăzni să tulbure somnul de veci al Marelui Timur...)
 
Nu sunt deloc sigur că năvala aceasta de „ingineri ai sufletelor omeneşti” prin republicile şi guberniile imperiului ar fi avut impactul dorit de partid asupra populaţiei, că în consecință s-ar fi născut măcar un singur „om nou”. Prea multe, prea ştiute, şi prea gogonate banalităţi au fost servite publicului prezent la şezători. Dar ştiu precis că mulţi dintre scriitorii sovietici sau străini care au luat parte la aceste săptămâni au înţeles mai bine ce este şi ce vrea să pară imperiul. Să zicem că urss-ul voia să demonstreze lumii întregi că e o ţară de atei, care crede în comunism şi nu recunoaşte credinţa (sau credinţele) religioase, dar la Hiva, de exemplu, am fost preveniţi să nu trecem nicidecum în partea de jos a oraşului, unde se aflau moschei şi mausolee, întrucât am fi putut fi chiar ucişi de fanaticii religioşi. La fel şi în alte localităţi.
La Nucus, unde se voia să ni se arate cât de înfloritoare este viaţa colhoznică, am dat peste un asemenea tablou: vreo cincizeci de bărbaţi, împărţiţi în mici grupuri, jucau cărţi în timpul orelor de lucru, în timp ce colhoznicii se adunau în jurul unei tribune improvizate în plin câmp, unde trebuiau să se întâlnească cu scriitorii oaspeţi. „Colhoznicii” erau sută la sută şcolăriţe din clasele a treia până într-a şasea, de fapt, singurele copile care frecventau şcoala, celor mai mari, potrivit Coranului, fiindu-le interzisă învăţătura. Iar jucătorii de cărţi erau fraţii, părinţii şi bunicii copilelor, care nu aveau dreptul să iasă din casă dacă nu erau însoţite de un bărbat, membru al familiei... Nu mai spun că până şi bielorusul Sprincean s-a sfiit să vorbească în faţa acestui auditoriu, unde nimeni nu ştia o vorbă rusească, dar toate fetiţele aplaudau frenetic la orice cuvântare... la un semn al preşedintelui de colhoz...
La Ashgabat, pentru că voi mai scrie câte ceva şi din Turkmenistan, la marele banchet cu care a început (!!) săptămâna, deşi ni s-a spus că Uniunea Scriitorilor din ţară numără şi vreo treizeci de poetese şi prozatoare, n-a fost prezentă nicio femeie. Abia cu vreo douăzeci de minute înainte de adunarea solemnă de la teatrul oraşului a apărut ca din senin un grup de tinere înalte, în rochii lungi, dar care a evitat orice contact cu scriitorii – şi cu turkmeni, şi cu străini. De departe păreau chiar frumoase, zvelte, cum s-ar zice azi – sexy! Ni s-a spus că sunt membre ale Uniunii Scriitorilor. În teatru au avut locuri probabil dinainte rezervate, fapt este că nimeni dintre oaspeţi nu se putea lăuda că ar fi discutat cu o scriitoare turkmenă. Câţiva dintre oaspeţii străini invitaţi acasă la unul dintre clasicii locali în viaţă au declarat că nu au văzut la masă decât mâini de femei, şi acelea în ferestruica prin care se transmiteau mâncărurile, grozave de altfel, de la bucătărie...
După cum e bine ştiut, Ashgabatul a fost completamente distrus de un grandios cutremur în 1948, aşa că nu aveam ce admira sau cunoaşte din trecutul capitalei Turkmeniei, reconstruită după canoanele sovietice. Oraş-dormitor. Alte vestigii sau că nu prezentau niciun interes, sau că dispăruseră. Colhozurile turkmene nu erau mai breze decât cele ale vecinilor, gazele abia dacă începuseră a fi exploatate.
Era în republica aceea ceva ce o ridica mult peste vecini: caii, aşa-numiţii ahaltechini. Gazdele nu luaseră în consideraţie că oaspeţii ar putea manifesta vreun interes faţă de nişte animale, intelectuali, oricum! Aşa că nu prevăzuseră decât o scurtă vizită la un hipodrom unde se antrenau aceste nobile animale. Dar, la neaşteptatele insistenţe ale oaspeţilor, am fost acceptaţi (ca excepţie!) la un grajd de armăsari ahaltechini. Vorba e că în Turkmenia aceşti cai nu se cumpără, nu se vând, pot fi doar proprietatea statului sau a unor persoane fizice. Şi se iau toate măsurile ca animalele să fie cât mai puţin deranjate din cauza impactului pe care prea desele vizite de oameni străini îl pot avea asupra gingaşului lor sistem nervos.
Ce am înţeles? Că vechimea rasei ahaltechinilor poate rivaliza cu cea a arăbeştilor pur-sânge. Că în ochii acestor nobile fiinţe se poate urmări toată gama de emoţii proprie omului.
Că un ahaltechin, ceva mai lung decât un arăbesc, este de o frumuseţe răvăşitoare, şi poate fi pe drept numit în exclusivitate un bun naţional. E corect să nu fie obiect de comerţ, deşi sumele ce se propun unor proprietari de ahaltechini sunt năucitoare.
Un cal de această rasă poate părăsi limitele ţării doar în calitate de cadou oferit unei personalităţi marcante, de obicei om politic, căruia statul turkmen îi datorează ceva important.
 
În încheiere, cucerit de splendoarea acestor patrupede, m-am gândit dacă n-ar trebui să mă bag în politică, poate mă fac şi eu cu un asemenea dar.
Dar prietenii nu m-au sfătuit să fac pasul acesta: „Te poţi învârti cel mult de un măgar.”
Dar asini ahaltechini nu există...