Categorii

Parteneri

Omul nou: „Săptămânile literaturii sovietice”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Omul nou: „Săptămânile literaturii sovietice”

imaginea utilizatorului Aureliu Busuioc

Mă văd nevoit ca în mica introducere de faţă să vin cu unele banalităţi, „locuri comune” cum s-ar mai spune, pentru că mă conving zilnic de faptul că tânăra noastră generaţie nu prea ştie multe despre mediul în care au fost obligaţi să existe părinţii şi bunicii lor.
Prin anii şaptezeci-optzeci şi cinci ai secolului trecut, acest conglomerat de naţiuni şi rase, de culturi şi rutină – imperiul sovietic, – ar fi putut părea chiar şi din cosmos drept o uriaşă întindere placidă, închisă în sine, improprie unui trai normal, dar populată… Acestea toate la suprafaţă. Pentru că în adâncuri...
În adâncuri – cei care ştiau că sfârşitul formaţiei este inevitabil – nu-l voiau şi făceau tot posibilul şi imposibilul ca să-l evite, sau, cel puţin, să-l întârzie. Dar ocupând locurile cele mai înalte în stat – nu aveau obiceiul să-şi împărtăşească angoasele cuiva.
Cei care doreau acest sfârşit – nu erau prea optimişti în aşteptări, deşi făceau tot ce puteau, ba şi mai mult, ca să-l apropie. Erau puţinii – disidenţii – care nu-şi precupeţeau nici vieţile proprii pentru a deschide ochii lumii civilizate asupra tragicei realităţi în care vegetau milioane de concetăţeni.
Diabolicul instrument de care se foloseau vârfurile de partid pentru a menţine absoluta majoritate a populaţiei în starea de apatie şi indiferenţă în care aceasta îşi târa existenţa se numea simplu: propaganda şi agitaţia. Iar dacă imperiul a putut exista atâta timp, trebuie să recunoaştem că instrumentul a fost bine pus la punct. Pe unde combinate cu sălbatice represalii, pe unde îndulcite cu mărunte şi neînsemnate înlesniri, propaganda şi agitaţia în statul comunist au reuşit să convingă cetăţenii că se poate trăi aproape acceptabil şi în minciună. Mai ales dacă nu ştii cum se trăieşte în lumea civilizată. De unde azi şi apreciabilul număr de nostalgici...
În maşinăria numită nu puteau să lipsească şi oamenii de litere. Nu spun scriitorii – în înţelesul adevărat al cuvântului aceştia erau o minoritate aproape neglijabilă, cel puţin aşa se credea în cercurile conducătoare, dar despre lucrurile acestea – mai la vale.
Organul suprem (şi dictatorial!) de conducere a literaturii era Uniunea Scriitorilor, colhoz inventat în anii treizeci, odată cu întoarcerea lui Gorki din refugiu. Organizaţie care avea filiale în toate republicile, bogată, cu edituri, case de creaţie şi sanatorii, fond literar şi birou de propagandă. În fruntea acestei uniuni erau aleşi (numiţi!) oamenii partidului care, chiar dacă prezentau ceva ca literaţi, erau în fond figuri de paie, adevăratul conducător fiind un aşa-zis secretar-organizator, în speţă – ultimul dintre aceştia fiind în ajunul prăbuşirii imperiului un anume Vercenko, general kagebist, despre care se glumea că e autor al unei singure cărţi: cea de telefoane şi adrese ale scriitorilor.
Ei bine, vreau să vorbesc în cele de mai la vale despre Biroul de propagandă al literaturii, acesta fiind organul „însărcinat” de „aghitpropul” partidului cu răspândirea ideologiei sovietice, care „lupta” pentru crearea omului nou - „homo sovieticus”, pentru comasarea culturilor din imperiu într-o singură „cultură sovietică”, sub sloganul „Prietenia literaturilor – crearea naţiunii sovietice”... Toate – prin mijlocirea unei singure limbi oficiale – limba rusă...
Într-un cuvânt – creaţionism comunist...
Aşadar, câte ceva despre manifestările organizate de biroul numit.
Cele mai importante erau „Săptămânile literaturii sovietice în...”. În republici sau regiuni. Cu scriitori invitaţi din toată ţara, ba şi cu oaspeţi din străinătate. Se deosebeau de aşa-zisele „Decade” patronate de Ministerul Culturii, în cadrul cărora republicile îşi trimiteau la centru „cultura”, ca un fel de raport în faţa partidului, erau de mai mică amploare, dar ca esenţă nu se prea deosebeau. Era vorba de aceeaşi tendinţă de a demonstra superioritatea absolută a ideologiei sovietice în comparaţie cu capitalismul în descompunere.
Am avut şansa să particip la câteva săptămâni din acestea. Din nefericire, n-am făcut notiţe pe marginea celor observate, era riscant, şi nici şansa să publici altceva decât cele ce se impuneau nu-ţi surâdea. Te mulţumeai să ştii că ai văzut. Asemenea sărbători acopereau arii uriaşe, lucru pe care nu ţi l-ai fi putut permite individual.
Deci fără o cronologie strictă, fără prea multe referiri la persoane concrete, doar despre lucrurile pe care ar fi fost prea greu să le uiţi.
Aşadar…
I. Siberia?...
Cu vreo trei ani înainte de tragica lui plecare, la o întâlnire cu prietenul şi fostul coleg de liceu de la Chişinău Anatol Baconski, am avut o noapte întreagă de amintiri comune şi, mai ales, de mărturisiri despre viaţa de după refugiu. El devenise între timp unul din stâlpii literaturii române (în ajunul „clătinării” de către regimul ceauşist; eu, „repatriat” cu forţa, învăţam în acelaşi Chişinău „limba moldovenească”). Într-un cuvânt, aveam ce ne spune. Totuşi cea mai bună parte din timp a luat-o el: cu un entuziasm care nu-i prea era propriu mi-a povestit despre una dintre cele mai frumoase şi ciudate aventuri din viaţa lui. Anume despre o călătorie cu trenul de la Moscova la ultima Thule a Rusiei – Vladivostok. Entuziasmul lui nu se referea la viteza trenului – două săptămâni de „te duc, te-aduc” cu maximum şaizeci pe oră, nici la aşternutul mereu umed, nici la toaletele urât mirositoare, nici la lipsa de confort a cuşetei şi bădărănia personalului – peste toate acestea, el, aristocratul un pic scorţos, a trecut calm, neinsistent. În schimb, peisajul ce se developa uşurel în geamurile vagonului, imensitatea tablourilor, fie chiar şi a unor aşezări de o sărăcie crasă, schimbările de culori în funcţie de fusurile orare depăşite şi taigaua, taigaua nesfârşită – toate acestea îl făceau să vorbească precum un martor la cine ştie ce minune. La care mai adăuga, foarte insistent, laude serioase vagonului-restaurant, care-l hrănise pe el, gurmandul, cu cantităţi industriale de caviar şi icre de Manciuria, cu crabi şi trufe la nişte preţuri derizorii. (Au fost şi asemenea minuni în Rusia, azi posibil că ar mai fi apelat şi la posmagii de acasă...)
Era, cred, prin anii ’74- ’75 ai secolului trecut, când am primit invitaţia Biroului să particip la o săptămână a literaturii sovietice în Siberia de Vest, mai precis în gubernia Tiumen. Moscoviţii, vânători de călătorii gratuite prin străinătăţi, cel puţin cei care erau în graţiile conducerii US, strâmbau din nas când li se cerea să participe la manifestările din ţară, aşa că Biroul era obligat să mai apeleze şi la pârliţii din provincie. La primirea invitaţiei, n-am stat nici o clipă pe gânduri: era o şansă pe care n-o puteam rata. Cu atât mai mult că aveam permisiunea să iau cu mine şi un membru al familiei. Fiul terminase cu bine şcoala, ba şi taică-su nu putea uita scânteile din ochii prietenului Baconski când vorbea de Siberia.
Fiul mi-a răspuns scurt: „- Dacă nu e vorba de deportare – merg!...”
(În paranteze fie spus, unii erau invitaţi cu membrii familiei pentru a potoli tendinţa de a transforma sărbătorile acestea într-un chiolhan nesfârşit...)
Festivităţile începeau din oraşul Tiumen, cea mai veche aşezare urbană din Siberia. Grupul nostru, destul de numeros, a fost întâmpinat de notabilităţile regiunii. Literaţi din partea locului erau puţini, etnici nenţi, hanţi şi mansi, mai ales poeţi, cărora cu ocazia sărbătorii li se tipăriseră câte două-trei poezii pe nişte fluturaşi de hârtie ieftină, cu care autorii se mândreau grozav. Lucru ce vorbea concludent despre atenţia autorităţilor locale faţă de oamenii lor de litere, dar, ce e drept, şi despre valoarea literaţilor.
Oraşul a primit cu nespus entuziasm marea şezătoare, cum, de altfel, se petreceau lucrurile peste tot, orice banalitate spusă de pe scenă fiind furtunos aplaudată. Pe lângă cele ale lui Serghei Mihalkov şi Mihail Dudin – două-trei nume de scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi pe plan unional erau suficiente ca să agite mulţimea prea puţin obişnuită cu asemenea evenimente. Oraşul – o aşezare veche în toate privinţele, n-a fost în măsură să impresioneze oaspeţii. Dacă a rămas totuşi în amintirea vizitatorilor – a fost cu două bătăi straşnice încasate pe stradă de doi tineri poeţi moscoviţi, care ieşiseră seara să vadă ce prezintă Tiumenul pe întuneric... În Siberia lumea pleca să facă bani, distracţiile şi le găseau tinerii singuri, şi nu erau dintre cele mai nevinovate...
Ca orice început de mare sărbătoare mare, lucrurile au pornit un pic haotic. Invitaţii nu se prea cunoşteau între ei, îmbarcarea în trenul ce avea să ne ducă la Tobolsk – orăşel fondat în sec.16 – n-a fost dintre cele mai organizate şi mirarea organizatorilor a fost imensă când s-a dovedit că doar doi oaspeţi au trebuit să fie aduşi a doua zi cu elicopterul…
 
Nu am de gând să descriu aşezările prin care am trecut şi nici rarităţile lor istorice. Orice enciclopedie sau vademecum face lucrul acesta cu mult mai bine. Dar sunt cazuri când trebuie să mai şi comentezi cele văzute.
De la distanţă Kremlinul din Tobolsk nu putea să nu impresioneze. Un teritoriu imens, îngrădit de un zid ce s‑ar fi vrut concurent celui moscovit, doar că din lipsă de materiale – cărămizi, care trebuiau transportate de la mii de kilometri – era durat din piatră şi dat cu var. În fond, mergea şi aşa: nu avea cine să-l admire, era nu atât o reşedinţă a noilor stăpâni, cât un fort de apărare de triburile locale şi o bază de unde se puteau porni incursiuni de lichidare a celor neascultători.
Pe teritoriul fortului, în aşteptarea îmbarcării pe vaporul ce avea să ne poarte prin regiune, ne-am putut cunoaşte între noi, cei lansaţi în misiunea de a da de înţeles localnicilor ce înseamnă stilul de viaţă al omului sovietic. Ne-am regăsit cei care ne ştiam, am făcut cunoştinţă cu cei necunoscuţi (decât poate din lecturi) şi am avut marea bucurie să aflu că voi avea tovarăşi de călătorie şi doi scriitori din România.
În înghesuiala din umbra zidurilor‚ era o zi însorită de iulie, nu ne-am mirat deloc când s-au apropiat de noi doi localnici bătrâni – probabil mansi sau hanţi – şi ne-au rugat într-o rusă aproximativă să intervenim la Moscova pe lângă cei mari să oprească civilizarea regiunii. Eram cu marele poet armean Ghevorg Emin şi leningrădeanul Mihail Dudin, azi un clasic al poeziei ruse. Dudin, un mare bancagiu, i-a asigurat pe bătrâni că va dispune să se ia măsuri, după care bătrânii s-au închinat până la pământ şi au plecat aproape ţopăind. Luând-o înaintea evenimentelor: spre sfârşitul călătoriei Dudin ne-a declarat cu lacrimi în glas că ar da mult să-i poată găsi pe acei doi bătrâni ca să le ceară iertare. Avea de ce...
Vaporul, care trebuia să ne fie casă şi masă timp de vreo zece zile, făcea parte din marina fluvială şi era unul de lux. Avea cabine separate, desigur pentru conducătorii echipei şi pentru oaspeţii străini, ceilalţi, sovieticii, erau plasaţi în cabine de câte două şi patru persoane, dar nu s-ar putea spune că cineva ar fi observat discriminarea – peisajele deschise privirii nu te prea lăsau să te gândeşti la altceva.
După câte îmi amintesc, am făcut cunoştinţă cu scriitorii din „ţara vecină şi prietenă” anume pe vapor. Nu-i cunoscusem înainte. Pe Constantin Ţoiu îl ştiam puţin din Duminica muţilor şi din Destinul cuvintelor, cărţi avute (şi nu prea citite!) în bibliotecă, despre Gabriel Dimisianu auzisem doar ca de un critic în rapidă şi frumoasă ascensiune. Domniile lor nu ştiau de mine nimic. De altfel, nici n-ar fi putut să ştie. Încă în 1968, Laurenţiu Fulga, citind un roman al meu pe care i-l dăruisem, mi-a spus că nu înţelege cum se poate scrie româneşte cu alfabet rusesc, aşa că n-a priceput dacă sunt talentat sau nu. (A fost soarta tuturor scriitorilor din Moldova sovietică...)
Mai erau pe vas şi scriitori din Yugoslavia şi Polonia, doi din Germania „democrată (aceştia mai ales ghitarişti amatori!)”, dar cei doi români se evidenţiau prin prestanţă şi comportament. Mi s-au părut de la început nişte aristocraţi cam rigizi şi distanţi, din fericire foarte curând m-au făcut să-mi schimb părerea. Obliga şi atmosfera, sau mai precis tabloul pe care-l aveam mereu în faţă: malurile Irtîşului pe care am navigat multe sute de kilometri. Pe multe sute de kilometri râul acesta nărăvaş îşi tot surpa malurile şi odată cu ele mii şi mii de arbori uriaşi, care ar fi putut servi de materie primă pentru sute de gatere sau combinate întregi şi nu chiar mărunte. Şi nici un semn, nici un singur semn că s-ar fi făcut ceva pentru salvarea unei materii prime atât de scumpe. Cred că o singură dată am fost privit cu suspiciune, când am spus că într-o ţară civilizată n-ar fi fost posibil asemenea lucru. Fiul meu îşi aminteşte că cineva m-a întrebat ironic dacă trăiesc într-o ţară necivilizată? În urss trebuia să-ţi controlezi bine cuvintele.
Dar cele ce ne aşteptau înainte aveau să găsească justă remarca mea hazardată. În orice caz discuţia, dacă nu mă înşel, a continuat pe tema Japoniei, care cumpăra cu tonele ciocane şi topoare din Rusia, ca din cozile lor să producă mobilă. (Frumos lucru – mobilă din cozi de topor...)
Trebuie să recunosc cinstit că am început să mă maturizez cam pe la şaizeci de ani. La cei încă necincizeci ce-i aveam atunci îmi plăcea s-o fac pe nebunul. Ba asumându-mi calitatea de clovn, ba de playboy, ba de moralist vicios, ba de mai ştiu ce, toate acestea pentru a fi un tip luat în seamă, sau, posibil pentru a mă desprinde cumva din băltoaca în care eram obligat să mă bălăcesc. Acum îmi dau bine seama că toate acestea n-au fost semne de inteligenţă, dar au fost şi prefer să nu mi le amintesc. Deşi cred că băiatul meu ar fi preferat să fie fiul unui ambasador, pe vapor, în călătoria aceea a fost feciorul unui posedat de veselie şi bună voie. Şi anume de la asta vreau să pornesc povestind următoarele.
Într-o după-amiază, cum relaţiile noastre cu cei doi vecini urcaseră la temperatura unei prietenii (sper!), stăteam toţi trei pe punte: eu pe o banchetă, ei în picioare, rezemaţi de bord. Probabil piroteam când mi-au atras atenţia câteva replici schimbate între Ţoiu şi Dimisianu. „Care Paşadia, făcea Ţoiu. Pirgu!” „Stai, nu cred că ai dreptate. Poate mai degrabă Pantazi?” replica Dimisianu. „Nici un Pantazi, ridica vocea Ţoiu. Pirgu, Pirgu!..”
Vorbeau despre mine. Şi nu în şoaptă. De unde aveau ei să ştie că acest scriitor sovietic îl cunoştea pe Mateiu Caragiale, când nici în România nu mai era prin manuale! M-am ridicat să le spun că în 1948 l-am avut pe un bilet la bacalaureat, în Timişoara (ultimul examen de bacalaureat normal din ţară!). Şi că am primit nota nouă... Dar am renunţat. I-aş fi pus într-o situaţie nu prea plăcută. Aşa că am rămas Pirgu. Şi mă mândresc până azi cu onoarea de a fi fost unul dintre personajele lui Mateiu Caragiale, care mi-a fost de mare ajutor la nota generală de la bacalaureat...
Nu am de gând, şi nici n-aş putea s-o fac – să scriu adică o dare de seamă despre aventura din Siberia de vest. Nu mi-am luat note. După ce am ajuns la Hantî-Mansiisk, pe fluviul Obi, mai departe am avut fel de fel de întâlniri prin locuri şi aşezări legate de petrol. Petrolul şi numai petrolul interesa puterea centrală în această regiune, miliardele curgeau cu nemiluita ca să se extragă şi mai multe miliarde din măruntaiele pământului acesta. Ale pământului? Nici vorbă de pământ. Se întindeau bălţi pe mii de kilometri pătraţi. Lipsa totală de drumuri obliga la început ca transportul de echipament să se facă iarna, pe gheaţă. Cam la doisprezece metri adâncime, dacă ar fi să se retragă apele, ar rămâne mii de tractoare, buldozere şi excavatoare, mii de ţevi şi alt echipament, toate prăbuşite sub gheaţă şi imposibil de recuperat. Sute de sonde au fost forate de pe insule de nisip adus de cine ştie unde. Cu piatră, nisip şi pământ, adus uneori de la zeci sau sute de kilometri, s-au construit drumuri al căror cost poate părea uriaş pentru cei ce trăiesc pe pământ tare.
- Face? l-am întrebat pe un inginer din oraşul răsărit în doar vreo doi ani, Nefte-Iugank.
- Face! mi-a răspuns el. Vezi sonda aceea? Dă produs de vreo două săptămâni. Ştii cât o să dea? Echivalentul în bani a vreo patruzeci de tancuri T-72. Dar nu prea vrem să privim în viitor. Pompăm ce e la suprafaţă. Cât vom rezista?...
Avea dreptate inginerul să-şi pună întrebarea. După spusele unor cunoscători în materie, descompunerea urss-ului a început zece ani mai târziu, când a scăzut pe neaşteptate preţul petrolului pe piaţa mondială. Miliardele au încetat să mai curgă gârlă, în Rusia nou-apărută nu mai ajungeau bani nici pentru cumpărat pâine din SUA şi Canada, ţara se afla pe marginea prăpastiei. A fost nevoie de un Egor Gaidar ca să se evite un război civil, şi doar privatizarea industriei petroliere a dus la salvarea domeniului, lucru pe care-l ştiau specialiştii încă în vremea invaziei literaţilor. Dar care în condiţiile socialismului era imposibil...
Fapt uluitor: lipsa cvasitotală a aborigenilor în oraşele nou-născute. Nici în Nefte-Iugansk, nici în Meghion n-am întâlnit reprezentanţi ai etniilor locale. Doar la Nijnevartovsk am fost martorul unei scene cu locuitori ai regiunii. După una dintre numeroasele şezători cu poezie, demagogie şi muzică, câţiva dintre colegii noştri, în stradă, au fost înconjuraţi de un grup de bărbaţi în haine pestriţe, din piei de animale, iar unul dintre ei a cerut să fie satisfăcută neapărat cererea lor, scrisă pe hârtie. Actriţa Rina Zelionaya s-a oferit s-o citească cu voce tare. N-am putut reţine textul întreg, era adresat tovarăşului Brejnev la Moscova. Am reţinut doar că acesta era somat, nu rugat, să ordone plecarea imediată a grupului de petrolişti care invadaseră pădurea sfântă unde localnicii îşi păstrau morţii. După un scurt schimb de cuvinte între bătrâna, buna şi extrem de talentata actriţă şi cel cu scrisoarea, prima s-a aşezat pe o bancă ţinându-se de inimă. Într-un târziu ni s-a adresat nouă, celor din jur: „Doamne, pe ce lume trăim?”
Şezătorile şi adunările festive aveau un scenariu fix: saluta oaspeţii unul dintre conducătorii regiunii, de obicei, un boss de partid, după care lua cuvântul unul din şefii echipei, care-i trăgea un logos cât mai umflat, lăudând bineînţeles realizările partidului. Două-trei cuvântări de acest gen erau suficiente pentru ca raportul partinic trimis la centru să fie extrem de pozitiv. Erau mai preţioase în acest sens laudele oaspeţilor străini. Cei de la birou ştiau acest lucru şi se făceau luntre şi punte ca în orice detaşament de literaţi să aibă cel puţin un asemenea orator. La cele vreo trei-patru săptămâni la care am participat n-a lipsit un asemenea invitat, ca prozatorul polonez B., care ştia să transforme orice stâlp de beton sau gheretă cu îngheţată într-o grandioasă realizare a veşnicului socialism sovietic... În acest sens prietenii din România au fost un exemplu de bun-simţ, nu s-au lăsat prinşi de demagogia aproape generală... Cu atât mai mult că petroliştii din regiune declarau sus şi tare că cel mai bun echipament de forat este cel adus din România....
La mai toate şezătorile era invitat şi unul dintre reprezentanţii literaţilor locali. Ei bine, aceşti reprezentanţi în regiunea autonomă Hantî-Mansiisk erau ruşi. Nişte veleitari dintre aceia care, neavând trecere prin capitalele de republici, se împrăştiau prin locuri mai îndepărtate neruseşti, în calitate de traducători, şi de unde unii mai norocoşi reveneau cu titluri şi bani ca să înmulţească numărul semigrafomanilor din centru...
Cât priveşte etnicii...
După ce făcuse treabă bună timp de zeci de ani printre popoarele cu numele comun-arbitrar de „eschimoşi”, votca fusese interzisă prin lege în toate regiunile nordice. Dar lipsa unui control riguros şi, mai ales, interesele şi lăcomia comerţului îşi vedeau mai departe de trebile lor. Ghevorg Emin, înţeleptul poet armean, acum dispărut, mi-a vorbit despre o scenă la care fusese martor. Cu o mică echipă în vizită la o aşezare de crescători de reni, după o şezătoare fără nici un rost, nimeni nu ştia limba rusă, a dorit să viziteze unicul magazin din localitate, magazin ce pe vremuri se numea factorie. Vindea magazinul sare, săpun, uneori pâine, care se usca pe rafturi, şi cumpăra blănurile de la vânători. La un moment dat Ghevorg a rămas trăsnit în faţa unor poliţe cu sute de flaconaşe pline cu apă de colonie. Într-adevăr, flaconaşe: a cinci şi zece grame, din acelea lansate pe piaţă gratuit, pentru reclamă.
- Se vând? s-a interesat poetul.
- Şi încă cum! a zâmbit vânzătorul. Mai ales le schimbăm pe blănuri...
Ghevorg a părăsit nedumerit factoria.
Mirosurile ce domneau în aer n-ar fi putut fi biruite de cisterne întregi de Shanell sau Dior. Şi aici flaconaşele acestea...
Până când, la vreo douăzeci de metri de magazin, a văzut cum unul dintre vânătorii sau crescătorii de reni şi vulpi argintii, aşezat turceşte, scutură flaconaşele cu apă de colonie într-o cutie de conserve goală, apoi, când după multă muncă i se pare că a obţinut cantitatea dorită, dă de duşcă băutura aromată...
Timp de jumătate de oră a observat poetul cum creşte grămada de flaconaşe golite de conţinut, şi cum conţinutul acela dispare în gâtlejul băutorului, cum ochii aceluia încetul cu încetul îşi pierd culoarea, şi cum, brusc, capul lui cade neputincios pe spate...
Nimeni, nici un trecător, nu s-a oprit ca să privească cel puţin scena. Tuturor faptul li se părea firesc.
Popoarele nordice nu au imunitate la alcool. Iar asemenea scene au loc şi iarna. Cu urmările care nu pot fi evitate... De unde prozatori sau poeţi? De unde intelectuali la aceste popoare, victime sigure ale celor mai mici doze de alcool?... Cu toate măsurile – formal luate –, numărătoarea populaţiei autohtone era una inversă...
 
Nu ştiu cum o fi acum cu numărul de locuitori la kilometrul pătrat în Siberia de Vest, prin ’74 ni se spunea că e de vreo doi-trei indivizi. Şi o bună parte dintre ei – cei veniţi după câştig mare, dar şi la muncă extenuantă. În anii aceia nu se prea vorbea de ecologie, erau foarte puţini cei ce îndrăzneau să ridice vocea în apărarea naturii. Nu mai vorbesc de lipsa totală de interes faţă de cerinţele localnicilor, faţă de specificul naţional, faţă de cultura şi tradiţiile lor. Îmi amintesc de o discuţie de după unul dintre nenumăratele banchete (de o bogăţie provocatoare în timp ce magazinele etalau rafturi goale!). Un funcţionar de partid încerca să-l convingă pe Mihail Dudin, un poet de mare talent şi o erudiţie imensă, că poporul din Hantî-Mansiisk nu are cultură. – Ori poate vreţi să le permitem şamanilor să revină? Ori să-şi urce iar morţii în copaci? Care cultură? Iată, acum toţi copiii vânătorilor şi ai crescătorilor de reni sunt adunaţi în internate, învaţă limba rusă şi alte materii. Când au să termine şcoala – ei au să aducă cultura în mijlocul părinţilor şi bunicilor. Adevărata cultură, sovietică....
Nu-mi amintesc să fi ripostat Dudin la asemenea filosofie: nu aveai cu cine vorbi...
Cu toată „lipsa lor de cultură naţională”, popoarele acestea nordice au păstrat intacte pământul, apele şi taigaua. Nu cred că am perfectă dreptate, dar mi se pare că anume la vederea dezastrului lăsat în urmă de căutătorii de petrol, pământurile poluate pentru zeci de ani înainte, bălţile care alimentează sute de râuri pline de tot ce vrei, câmpurile de licheni brăzdate în lung şi în lat de şenilele maşinilor de teren, – toate acestea îi împing pe localnici în faţa tejghelelor cu „odecolon” mai degrabă decât o nesigură dependenţă de alcool. Deşi admit că aşa poate judeca un ins care poartă în sânge alelele ce lipsesc nordicilor şi care nu-l lasă dezarmat în faţa sticlei de votcă.
Dar votca, la urma urmei, n-au inventat-o eschimoşii...
 
Şi totuşi, deşi se credea, eronat! – că sărbătorile acestea ale literaturii prin republici şi gubernii erau de mare folos pentru aghitpropul partidului comunist, pentru populaţie erau mai degrabă un prilej de relaxare, divertisment. Folosul a fost, contrar aşteptărilor, de partea literaţilor. Şi a celor sovietici, care mai aflau de la colegii străini câte ceva din ce li se ascundea de către propaganda socialistă, şi a străinilor, care mai vedeau şi cu ochii lor cum se trăieşte şi se scrie în urss.
Săptămâna literaturii sovietice în Gubernia Tiumen, în care distanţele se măsoară cu sutele de kilometri, suprafeţele raioanelor se compară cu cele ale unei Franţe întregi sau ale unei Spanii, iar numărul locuitorilor la kilometru pătrat se scrie cu unităţile cele mai mici, n-a fost cu siguranţă dintre cele mai grozave: prea mari teritoriile şi prea risipită echipa. Dar pentru cei care se interesau de lucrul acesta, a scos la iveală suficiente semne că, deşi nu-i prea aproape, prăbuşirea imperiului este totuşi iminentă.
Şi a fost o echipă în care, pentru prima dată (spuneau veteranii acestor săptămâni!), puteau fi număraţi mult mai puţini „civili”...
 
Va urma...