Categorii

Parteneri

Omul nou: „O săptămână în Kazahstan”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Omul nou: „O săptămână în Kazahstan”

imaginea utilizatorului Aureliu Busuioc

Notiţele de până acum, precum şi cele ce vor urma, nu respectă o strictă cronologie şi nu conţin nici descrieri de locuri şi aşezări, toate acestea pot fi lesne aflate de prin enciclopedii şi vademecumuri. Autorul, deplin conştient de faptul că unele lucruri care ar fi putut interesa cititorul din acele vremuri nu aveau nici o şansă de a fi publicate, nici măcar nu şi-a făcut însemnări. Aşa că el poate oferi, azi, doar impresii generale asupra celor petrecute, dar şi, punctual, descrierea unor evenimente şi fenomene care au rămas adânc incrustate în aducerea sa aminte. Va mai evita el să dea şi numele unor „eroi”, fapt ce i-ar plasa, posibil chiar postum, (scire nefas!) într-o situaţie jenantă...
Aşadar – Kazahstanul!
Iar cum toate drumurile în acele ocazii porneau de la Moscova, iată-ne, o grămadă veselă şi pestriţă (ca etnie), înghesuită la cele două intrări ale uriaşului turboreactor TU-114, pe unul dintre terminalele aeroportului Vnukovo. Huiduma zburătoare, pe alocuri cu proaspete cârpeli pe fuzelajul murdar-argintiu, nu era în măsură să inspire cine ştie ce încredere. În timpul decolării şi al aburcării spre plafonul destinat ei scârţâia din toate încheieturile, dar curând, datorită regulamentului de atunci de a se comercializa tăriile la bordul avioanelor, feţele crispate îşi recăpătară zâmbetul, iar cele ale fataliştilor nu mai puteau fi osebite în atmosfera albastră a fumului de ţigări şi trabucuri. (Pot doar să-mi imaginez mutrele posace sau speriate ale zburătorilor contemporani, de când cu interdicţiile de azi asupra fumatului şi băuturii...)
După vreo şase ore trecute pe neobservate, namila volantă ateriză totuşi pe aerodromul din Alma-Ata (astăzi, zice-se, se scrie Almatî) şi o mulţime impresionantă năvăli să întâmpine mult aşteptaţii oaspeţi. Nu pot fi sigur acum că în fruntea detaşamentului literar se afla preşedintele Uniunii Scriitorilor, probabil că era tocmai el, pentru că în fruntea celor ce ne-au întâmpinat era primul-secretar al partidului şi, fireşte, toată suita.
Festivităţile ce dădeau startul unor atari săptămâni nu se prea deosebeau unele de altele: cuvântarea de salut a primului-secretar, plină de informaţii referitoare la Marea Revoluţie din Octombrie şi giganticele ei rezultate pe plan cultural, social şi, bineînţeles, politic; cuvântarea capului detaşamentului de musafiri, conţinând nesfârşite laude în adresa organizaţiei locale de partid, o organizaţie care sprijină literatura, ea, literatura, atingând culmi ameţitoare în această republică. Apoi spiciul unui scriitor străin, despre care se ştia sigur că poate dărui fără zgârcenie cele mai aşteptate complimente. Şi, la final, un lung, fastuos şi bine susţinut ideologic program artistic, în timpul căruia oaspeţii, moţăind, îşi mai puteau aduna puterile după un zbor epuizant, ca să poată face faţă banchetului – primului banchet din acea săptămână. (Mai la vale voi reveni la aceste chiolhanuri, ale căror urmări/consecinţe în educarea „omului nou”, mai precis a scriitorului nou, nu trebuie subapreciate!)
Dar mai întâi (din motive „tehnice” mă tem că voi fi nevoit să mai apelez la acest „mai întâi”) câte ceva despre ce prezentau grupurile de literaţi – şi nu numai! – prinşi în aceste „săptămâni”. Doi-trei scriitori din republici. Cât mai mulţi dintre traducătorii care au lucrat asupra operelor literaţilor din regiunea vizitată. De preferinţă poeţi. Scriitori străini, mai cu seamă din ţările lagărului socialist, ceea ce nu înseamnă că nu se aflau uneori printre ei şi reprezentanţi ai Franţei, Italiei, Jugoslaviei sau Austriei (dar mai rar!). Şi, bineînţeles, traducătoarele celor ce nu vorbeau ruseşte… Dacă pentru un J. P. Sartre sau un Léopold Sédar Senghor se selectau cu grijă traducătoarele, apoi pentru aşa-zişii poeţi de prin Nigeria, Mali, Congo, Irak, Iordania, Palestina – trimişi mereu în număr tot mai mare la aceste săptămâni – tălmaci erau chiar cei ce le traduceau spre editare „opera” în ruseşte. Era un motiv de haz sănătos să afli cum arătau poezioarele primitive ale unui tânăr grafoman din Mali, scrise într-o franceză mai mult decât aproximativă, după ce treceau prin pana traducătorului în ruseşte. Din nefericire, cam acelaşi lucru se petrecea şi cu mulţi veleitari din republicile asiate. (Nu degeaba circula o anecdotă foarte realistă printre literaţi: Vine la un poet moscovit un reprezentant al subtropicelor cu o ladă de coniac, cu un coş de mandarine şi alte daruri ale soarelui de sud: „Ascultă-mă, tu, marele poet: Stau într-o ceaihana, mănânc şaşlâc şi văd zările comunismului. Poem! Tradu. Bine, zice poetul cu ochii la daruri. Dă-mi juxta, o traduc. Care juxtă?, face subtropicalul: Ţi-am spus tot poemul!  Şi cum prima sticlă era deja băută, iar pe celelalte nu te lasă inima să le scapi... Redactorul editurii nu ştie decât ruseşte, iar poemul tradus merge pentru un asiat.)
Posibil în felul acesta au apărut mulţime de poeţi prin republici şi tot în felul acesta „s-a născut” la Moscova o adevărată industrie a traducerilor. Cred că şi unii dintr-ai noştri au ajuns editaţi „la centru” prin intermediul canistrelor. Sau, în cazurile Kruceniuc, Darienco, Ponomari şi alţii, datorită faptului că poeţi de talia unei Anna Ahmatova, puşi la index, mureau de foame şi se apucau de orice pentru a putea exista fizic...
Uriaşul detaşament aeropurtat a fost împărţit în grupuleţe mai mici, conduse de scriitori locali. A fost să nimeresc într-un colectiv din care făceau parte doi iugoslavi, doi români – Madeleine Fortunescu şi Ioanichie Olteanu (cunoscuţi mai vechi), vreo trei aşa-zişi „poeţi” africani cu traducătorii lor moscoviţi, doi belaruşi şi, restul, câte unul din ţările baltice, din Mongolia şi din Vietnam. Şi, fireşte, vreo doi ruşi anonimi, deşi îşi spuneau „literaţi”... Iar şansa noastră a fost să ne fie ghid Oljas Suleimenov, unul dintre cei mai de vază poeţi din URSS, aflat pe atunci într-un foarte întunecat con de umbră al autorităţilor de partid, dar nu şi al cititorilor. Etichetat ca naţionalist...
Dar mai întâi (n-am zis eu?!) câte ceva despre chiolhanuri. Judecând după aspectul meselor ce se frângeau de bucate şi băuturi alese, puteai crede că în orice orăşel sau colhoz s-a instalat în sfârşit comunismul, cel ce promitea să răstoarne în toate locurile cornul abundenţei. Însă priveliştile prinse din goana maşinilor sau vizitele neprevăzute de program într-un magazin – după ţigări sau o sticlă cu apă – ne sugerau cu totul altceva.
Ei bine, banchetele pomenite, care aveau loc seară de seară, cuprindeau şi o taină a lor, o taină plină de rost. Mai pe scurt, în timp ce din capul mesei răsunau la fiecare cinci minute urări de bine pentru partidul iubit, ode pentru conducătorii veneraţi, pentru prietenia de nezdruncinat dintre popoarele urss-ului, încăpătoarele genţi ale traducătoarelor se umpleau de sticle neîncepute şi de zacusca necesară continuării chiolhanurilor în camerele hotelurilor unde eram cazaţi. Sau, cum a găsit formula potrivită pentru acest lucru talentatul poet iugoslav Izet Sarailic: „Aici şi acum are loc adevărata săptămână a literaturii universale în Kazahstan, şi nu unde am fost azi şi ne vor duce mâine!” (Profit de ocazie ca să pomenesc cu pioşenie numele acestui „cetăţean al planetei”, musulman ateu, gata să dea cu barda în Alah, dar ucis de sârbi pentru că, formal, aparţinea Coranului... Să-l odihnească cerul, era un prieten adevărat.)
La aceste şezători nocturne, de după copioasele banchete, se vorbea liber, uneori chiar prea liber, şi se aflau adevăruri bine ascunse de putere. De exemplu, că în Kazahstanul cucerit totalmente de ruşi pe la mijlocul secolului al 19-lea, raportul dintre populaţia autohtonă şi cea năvălită din afară e de 30 la 50, că majoritatea bugetarilor, inclusiv a vârfurilor de conducere, e alolingvă, că prietenia dintre cele două naţii e un mit şi că e o minciună sfruntată povestea cu nivelul scăzut de cultură al kazahilor. Cartea lui Oljas Suleimenov „AZ I IA” (АЗ И Я – Eu şi Eu. – în slavonă şi în rusă.), care dovedea contrariul, a aşteptat mulţi ani şi a fost bine ciopârţită de cenzură până să apară, dar şi după apariţie era considerată de partid ca antirusă şi antisovietică...
Tot la una dintre seratele acestea Oljas, potrivit afirmaţiilor specialiştilor – unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii kazahe, a fost întrebat de ce scrie ruseşte. „Pentru că rusa e o limbă de mare circulaţie. M-aş fi tipărit mai uşor în kazahă, dar e posibil că nu mi-ar fi ajuns viaţa să aştept ca să fiu tradus. Şi am de spus lucruri multe şi mari. Şi mi se pare că e mai lesne să lupţi cu cenzura în ruseşte...”.
După părerea cunoscătorilor, rusa lui Suleimenov e mai literară decât a multor scriitori ruşi consacraţi. Talentul rămâne talent în toate domeniile…
Dimensiunile Kazahstanului au transformat săptămâna într-un maraton la propriu. Programul fiecărui grup prevedea mii de kilometri de zbor, de şosele şi de apostolorum. Şi trebuie să recunosc că au meritat să fie parcurşi.
 
***
Primul obiectiv al grupului din care făceam parte erau Pământurile desţelenite. Una dintre cele mai grandioase idei născute de fanteziile lui Hruşciov. Spre Ţelinograd, capitala „ţelinii ridicate”, avionul trebuia să facă drumul de întoarcere celui pe care venisem. La sosire, opriţi de fumul ţigărilor şi de aburii tăriilor, n-am simţit nevoia să mai privim şi spre pământ. Am fi ştiut încotro mergem şi ce ne aşteaptă. Jos, pe imensul covor de iarbă al stepei kazahe, ca nişte petice sur-murdare pe o plapumă  verde, se puteau observa urmele unei activităţi umane – ogoarele (dar nu şi „lanurile”!) brăzdate perfect geometric, nervurile căilor de comunicaţie şi, foarte rar, cuburile minuscule ce trebuiau să fie aşezările pionierilor din Far East...
Până la Hruşciov, adică cincisprezece-douăzeci de ani în urmă, uriaşa stepă kazahă era o nesfârşire de iarbă, dar nu gazon! – de iarbă cu frunza lungă şi aspră, punctată, dacă ai fi privit-o din slăvile cerului, cu nenumărate turme de oi, herghelii de cabaline şi grupuri de cămile; toamna, acoperită de exodul spre sud a milioane de antilope „saigac”, cu carnea şi pieile foarte preţuite de oamenii stepei, şi a tot soiul de reprezentanţi mai mărunţi ai regnului animal. Iarna – loc de sigură pierzanie pentru străinii ce s-ar fi încumetat să înfrunte fără călăuze viscolele, „buranele” sălbatice, nelimitate în timp....
După o foarte sumară vizită prin oraşul nou, adică blocuri primitive atât de dragi fostului secretar general, cu trotuare scălâmbe şi carosabile năpădite de gropi, şi după o întâlnire cu populaţia avidă de orice ar fi însemnat cât de cât o schimbare în viaţa lor de toate zilele, mai cu seamă după începuturile atât de promiţătoare, am fost invitaţi în una dintre gospodăriile din apropiere, ca să putem aprecia rezultatele titanicelor eforturi depuse de „entuziaştii” desţelenirii.
Încăpătoarea, dar pe jumătate goala casă de cultură, nici ea nu prea deosebită de arhitectura oraşului, a înviat niţel abia după discursul unuia dintre belaruşi, în care discurs „poetul”, potrivit harului cu care era dăruit (la o serbare a claselor 5-6 ar fi făcut senzaţie!), a prezentat auditoriului – în versuri! – biografiile fiecărui oaspete, toate comentate la modul superlativ. Nivelul intelectual al sălii s-a dovedit a fi pe măsura celui al poetului. Nu spun lucrul acesta cu maliţie. La foarte modesta masă de după şezătoare amfitrionii ne-au prezentat situaţia precară în care se află „ţelina”. După primii doi ani de recoltă mai mult sau mai puţin acceptabilă, când o bună parte din agoniseală s-a prăpădit din lipsă de depozite, căi de comunicaţie, specialişti, natura s-a răzvrătit. Stepa kazahă nu se află în calea musonilor, ploile sunt rare şi mai degrabă întâmplătoare, stratul de humus sărac, şi, uşor cedând vânturilor, se ridică din când în când asemeni simunurilor din deşerturile vecine.
- Aţi văzut, probabil, ogoarele, nu le pot spune lanuri, sunt aproape chele. Vom avea încă un an cu recoltă sub aşteptări. Finanţările din ce în ce mai sărăcuţe, unde să faci faţă unor pământuri ce de sute de mii de ani au fost ţinute în loc de iarbă... Un  trist acatist al unui îndrăzneţ care nu s-a temut să spună pe nume  incompetenţei şi aventurii unui „specialist în toate domeniile”, cum a fost Hruşciov. (Din fericire – scos la pensie, dar, din nefericire, înlocuit cu un as al stagnării…)
A fost uşor să înţelegem, deşi cam periculos, de ce locuitorii regiunii umblau posaci şi trişti: e greu să admiţi că raiul pe pământ, ce ţi-a fost promis, nu a făcut altceva decât să-ţi toace în zadar cei mai frumoşi ani ai tinereţii...
 
***
Mai departe sunt nevoit să recurg la un, să-i zicem, „truc”, din următoarele motive. Vorba e că, la mică distanţă unele de altele, în acelaşi Kazahstan, au avut loc două evenimente oarecum asemănătoare. Primul – „săptămâna” despre care am scris până acum, şi al doilea – aniversarea a o sută cincizeci de ani de la naştere şi comemorarea a şaptezeci şi cinci de ani de la moartea clasicului literaturii kazahe, marele iluminist Abai Kunanbaev, bine cunoscut în urss după apariţia romanului „Abai” de Muhtar Auezov. Cum personalităţile care au participat la cele două evenimente şi locurile vizitate au fost aproape aceleaşi, inclusiv străinii, am găsit că nu-i mare păcat, întrucât scriu despre ţara Kazahstan şi atmosfera ce o domina, dacă aş combina atent cele două participări la cele două vizite.
Lucru pe care l-am şi făcut...
 
***
Cei mai uluiţi de faptul că se permite unui mare grup de scriitori, printre care şi străini, să intre în oraşul închis Semipalatinsk au fost gazdele. În imediata apropiere a locurilor unde a avut loc prima explozie a bombei atomice sovietice (despre care azi sunt cunoscute amănunte înspăimântătoare!), pe malul râului Irtîş, apele căruia puteau spune lucruri preţioase oricărui spion; nici prea departe de rampele de lansare ale Baikonurului, oraşul era aproape interzis până şi localnicilor. Aparent – o aşezare liniştită, o localitate foarte provincială, cuprinzând, probabil, şi întreprinderi unde se manevrau demonice şi secrete forţe atomice, Semipalatinskul putea interesa lumea scriitoricească doar prin faptul că fusese cândva locul de exil al lui Dostoievski, precum şi al muzeului memorial Abai Kunanbaev. Scriitorul şi iluministul Abai nu părea să fi fost un proletar. Fiind un „bai”, aparţinând clasei conducătoare, a avut posibilitatea să capete o cultură aleasă, lucru imposibil pentru majoritatea absolută a poporului kazah. Ca patriot, avea vederi foarte progresiste, influenţate de numeroşii „narodnici” deportaţi în acest extrem-orient al Kazahstanului. Stăpân pe întinse pământuri, proprietar a numeroase turme şi herghelii, îşi putea permite să fie generos nu doar cu vederile sale cvasisocialiste, ci şi cu faptele materiale. Spre deosebire de majoritatea sus-puşilor, locuia într-o casă europeană, în care impresiona mai cu seamă o aripă-cămară uriaşă, în care toamna se depozitau zeci de leşuri de cai  şi ovine, principala sursă de alimentare a kazahilor…
În colţurile cămării se aflau burdufuri din piei de mânz, în care fermenta laptele muls de la iepele selectate anume pentru aceasta. Cumâsul – principala băutură a localnicilor, ceva aducând a lapte covăsit, dar cu vreo cinci-şase procente de alcool – nu putea fi prea agreat de europeni, lucru care l-a şi făcut pe spiritualul Mihail Svetlov să declare că băutura nu-i rea, dar necesită o zacuscă din hamuri...
În cele două zile de sejur în oraş ni s-a recomandat să nu prea batem străzile, iar când unii, mai îndrăzneţi, încălcau consemnul, se simţeau „însoţiţi” de civili necunoscuţi… Uneori „civilii” întorceau plimbăreţii de pe unele străzi, invocând tot felul de basme: ba că e vorba de motive de ordin sanitar (se vorbea chiar de un focar de holeră!), ba că strada respectivă e în reparaţie capitală… Nu mai spun că cei care încercau să se apropie de malurile Irtîşului erau pur şi simplu întorşi la hotel fără nici o explicaţie. Ieşirea din situaţie a fost găsită repede: o plimbare generală cu maşinile, pentru a admira stepa în stare pură, plimbare terminată cu multe ore înainte de momentul întâlnirii cu un nepot al lui Abai, în iurta acestuia, la câţiva kilometri de oraş.
Şi în oraş, mai la periferii, se puteau zări iurte, cu totul deosebite de cele din Uzbekistan sau Kîrgîzstan. Rotunde, încăpătoare (la vedere!), ni s-a spus că pot fi uşor demontate şi la fel de uşor refăcute în orice loc ales, unde puteau fi transportate cu ajutorul cămilelor (din care se puteau distinge în stepă mai ales bactrienele, cele cu două cocoaşe.) Vizita la nepotul lui Abai ne oferea ocazia să vedem o iurtă şi din interior. Deşi totul mirosea încă a nou şi covoarele a naftalină (se vedea că „apartamentul nepotului era sincronizat cu manifestările închinate bunicului!), locuinţa vorbea despre o civilizaţie kazahă foarte avansată, privind atât confortul cât şi igiena. Fără climatizoare – o răcoare plăcută, cu tot năduful de afară, domnea în interiorul aproape întreg tapetat şi aşternut cu covoare, interior ingenios separat în zone de necesitate. (Să te mai miri că, vizitând Moscova, preşedintele Libiei şi-a trimis mai întâi una din iurtele sale, cele foarte asemănătoare cu ale kazahilor!)
Cu vreo două ore înainte de vizita ce avea să urmeze, câţiva dintre noi au fost „victimele” unui obicei al pământului, şi anume: trei dintre noi au fost aliniaţi în faţa unui batal care trebuia sacrificat, aliniaţi în aşa fel ca sângele lui să stropească puţin încălţările oaspeţilor, după care berbecul era trimis la gătit. Nu mai vreau să pomenesc de neîndemânarea sacrificatorilor, care au umplut cu sânge pantoful unui musafir, ungur, care la orice ocazie pretindea că hunii, din care se trăgea el, erau de fapt kazahi. Principalul în acest trist eveniment a fost că maghiarul s-a ales cu o pereche nouă de pantofi. Ce-i drept – franţuzeşti...
Nepotul lui Abai era un bătrân extrem de consumat, probabil  client al lui Alzheimer, pentru că nu vorbea aproape deloc, cu atât mai puţin ruseşte, în locul lui, traducându-i cele ce ar fi putut să ni le spună, un tânăr foarte vorbăreţ. Pe măsuţa la care stătea turceşte se afla un platou cu capul fiert al batalului, din care, potrivit tradiţiei, nepotul tăia ba un fragment de ureche, ba altul din limbă, şi le oferea interlocutorului. Acesta din urmă trebuia să facă acelaşi lucru la rândul său, şi cam aşa cu toţi musafirii. Mi-a revenit o bucată din pielea de la gât, la care n-am găsit nimic mai bun decât să-i dau moşului un ochi de-al batalului, şi întrucât nu putea să mă refuze, era cât pe ce să se asfixieze... Noroc de tânărul traducător.
A fost o lecţie folositoare despre cum trebuie să te porţi cu urmaşii clasicilor...
 
***
Vizita la Semipalatinsk ar fi rămas un fapt divers dacă nu ni s-ar fi servit „la desert” ceva cu totul neaşteptat, chiar şi pentru mulţi dintre scriitorii kazahi. După ce ne-am convins că orice încercare de a cunoaşte oraşul noaptea era sortită eşecului, ne-am resemnat să repetăm obişnuitele nopţi de adevărată literatură – vorba lui Izet Sarailic, – într-o cameră mai încăpătoare a hotelului în care eram cazaţi. Chiolhanul oficial din ajun fusese destul de darnic, şi cum Oljas nu mai era cu noi, ca să evite (spre binele nostru!) discuţiile pe teme prea lunecoase, literaţii locali au găsit de cuviinţă să ne deschidă ochii asupra unei probleme care ne durea pe toţi fără s-o scoatem în lume. Era vorba de tendinţele de rusificare a societăţii kazahe, în speţă a intelectualităţii. Nu am să mă opresc la discuţia aceasta, azi se ştiu destule despre situaţia din acele vremuri, e suficient să amintesc că populaţia de origine kazahă cuprindea mai puţin de treizeci procente din totalul locuitorilor, cea rusă – cam cincizeci, iar restul era alcătuit din deportaţi, uneori fiind vorba de neamuri în­tregi… Şi, în acelaşi timp, abia vreo cinci procente din conducerea statului fiind localnici. Şi acele cinci procente – mărunţi funcţionari de partid şi sindicate... De obicei mankurţi...
Cum ne culcaserăm mai aproape de zorii zilei, ne-am trezit cam mahmuri şi fără mare chef de cine ştie ce şezătoare sau întâlnire cu vreun nou nepot. Dar ceea ce ni s-a oferit a întrecut toate aşteptările.
Aveam să participăm la inaugurarea muzeului „Dostoievski”!
Istoria apariţiei unui asemenea muzeu într-o fundătură uitată de Dumnezeu e cât se poate de banală, reprezentativă pentru epoca descrisă… Un mic grup de arhitecţi şi artişti plastici din Leningrad a propus autorităţilor oraşului, în preajma aniversării a 150 de ani de la naşterea genialului scriitor, proiectul foarte original al unui muzeu „Dostoievski”. În stil ultramodern, pornind de la opera scriitorului, tipărită cu multe zvârcoleli abia în ultimii ani, muzeul ar fi trebuit să deschidă ochii tuturor, inclusiv ai conducerii partinice, asupra valorii universale a autorului Fraţilor Karamazov, Demonii, Idiotul şi a zeci de alte lucrări, mândria unei naţiuni. Doar că partidul n-avea chef să se mândrească cu omul care îi înfierase pe comunişti mai înainte chiar ca aceştia să apară! Cum însă opinia publică mondială ar fi fost şocată de refuzul direct al ruşilor de a da geniului ceea ce aparţinea geniului, în minusculele creieraşe ale cinovnicilor s-a năsut ideea de a salva aparenţele cu ajutorul obişnuitelor tertipuri sovietice. Potrivit logicii lor, era firesc ca unui om ce a petrecut patru ani la ocnă şi cinci ani de muştră stupidă în fundul Kazahstanului să i se înveşnicească memoria într-un loc ascuns bine de ochii lumii. După câte ştiu, tertipul n-a prea prins, unii dintre scriitorii străini au scris în ţările lor despre acest muzeu, cu maliţioasele comentarii de rigoare.
Nu-mi pot permite decât să notez că muzeul proaspăt inaugurat ar fi făcut cinste oricărei metropole, să descriu acest lăcaş cu ajutorul cuvintelor ar fi o aventură copilărească… Doar un album bine gândit ar putea spune ceva. Şi, după câte mi s-a spus, un asemenea album a fost editat în zilele noastre, rămâne să-l mai găsim... Până atunci rămâne marele Dostoievski să-şi continue stupida instrucţie militară la marginea interzisului oraş Semipalatinsk, spre bucuria celora care nu şi-au iubit şi respectat niciodată marile figuri născute (din greşeală!) de neamul lor...
 
***
Trebuie să recunosc cinstit că nu-mi mai amintesc bine de ce am luat drumul spre oraşul Karaaul. Scriu „oraşul” cu oarecare strângere de inimă, mi-a făcut impresia unui oarecare centru raional chiar şi pentru o Moldovă.
E probabil ca „obiectul” să fi fost legat cumva de Abai, dar poate că nu. Singurul lucru pe care l-am înţeles au fost cei peste trei sute de kilometri acoperiţi cu maşinile.
Întorşi de la muzeul lui Dostoievski, am descoperit în faţa hotelului o caravană de „Volgi”, numerotate toate pe parbrizuri şi pe geamurile din spate de la 3 până pe la 30... Ni s-au dat cincisprezece minute să ne luăm catrafusele şi să ne îmbarcăm în maşini conform indicaţiilor pe care ni le va da un cetăţean cu o listă în mână. Împreună cu nelipsitul (şi regretatul azi) Ghevorg Emin am fost urcaţi în „Volga” cu numărul 13. „Ne aşteaptă lucruri mari!” a remarcat spiritualul armean. Şi n-a greşit…
Însoţitorul nostru era secretarul doi sau trei al oraşului. Ni s-a prezentat cu tot tacâmul: numele, postul ocupat, naţionalitatea, meritele mai importante etc. Făcea parte din cele cinci procente...
Ne-a ţinut o lecţie din care am înţeles că s-a apelat la maşini ca să ne putem da seama ce înseamnă întinsurile kazahe, lucru care ar fi imposibil de observat din avion, cu atât mai mult că un avion n-ar putea opri dacă ar fi nevoie de aşa ceva... Din când în când, îşi întrerupea discursul ca să dea indicaţii şoferului. Acela îi spunea ceva în kazahă, cinovnicul îi vorbea ruseşte. La un moment dat, sătul de flecăreala care nu conţinea niciun fel de informaţii, Ghevorg l-a întrebat de ce, totuşi, maşinile au fost numerotate, de vreme ce toate au numere de înregistrare oficiale. Bietul om! Parcă l-ar fi atins cineva cu fierul roşu. A ordonat şoferului să oprească şi ambii au coborât din maşină. Vorbea suficient de tare ca să-l auzim şi noi:
- Ce maşină e în faţa ta, zevzecule?
- Numărul 5, oftă şoferul.
- Şi în spate?
- Opt..., gemu şoferul.
- Maşina primului-secretar... Vrei să mă nenoroceşti... De ce l-ai întrecut?...
A urcat în maşină şi n-a mai întors capul spre noi: trebuia să dirijeze şoferul astfel ca să se respecte ierarhia. Într-un târziu, mai calm, ne privi triumfător:
- Ăsta, 15, e comsomolul. Am să vorbesc serios cu el...
După calvarul a peste trei sute de kilometri, pe o şosea nu tocmai strălucită şi pe o căldură sufocantă, cu multiple încercări din partea driverilor de a încălca legile locale ale ierarhiei, eram întâmpinaţi la modesta intrare în orăşel de primele trei numere, fireşte automobile „Ceaika”, în care sosiseră înaintea noastră conducătorii cei mai importanţi, şi de un grup de cetăţeni, parţial în costume naţionale.
Şezătoarea din oraş a fost neaşteptat de scurtă, spre bucuria tuturor, minus producătorul de rime belarus, care se tot străduia să apară cu biografiile noastre romanţate, dar pe care am reuşit să-l blocăm. După care am fost invitaţi..., nu, nu la masă, cum ar fi fost cazul, ci în afara localităţii, la poalele unui pisc singuratic, dezertat, probabil, din micul lanţ de munţi ce se profila pe orizont. Masa în aer liber a fost o plăcută surpriză, mai ales că a avut loc pe fundalul unor curse de cai şi al unei parade impozante a o mulţime de cămile cu două cocoaşe.
Vedeam pentru prima dată bactrienele de la câţiva metri. Nu mi-am închipuit nicicum că sunt nişte animale atât de masive şi frumoase, cu părul lor lung şi mătăsos, cu mersul legănat altfel decât al dromaderilor, şi cu masculi atât de periculoşi când intră în călduri. În astfel de perioade „delicate” masculul e imposibil de stăpânit, i se leagă o bucată de pânză neagră la gât şi este lăsat liber în stepă să-şi afle pereche. Şi vai de cel ce-i iese în cale, om sau animal – nu are scăpare....
După paradă, belarusul s-a apropiat de una dintre aceste cămile, probabil să-i recite ceva, ca o revanşă că n-a putut vorbi la şezătoare. Câtva timp bactriana l-a ascultat atent, dar descoperindu-i probabil ceva defecte în prozodie – dintr-o respiraţie, i-a acoperit faţa cu o spumă verde-cafenie, pe care ar fi invidiat-o orice marcă de săpun. Nu pot să spun mai mult decât că bietul poet a urcat în avionul ce ne-a purtat spre Alma-Ata îmbrăcat într-un halat de catifea albastră, ornat cu firet din imitaţie de aur.
Cursa cailor la cincizeci de kilometri ne-a uimit peste măsură: călăreţi erau copii de câte zece-doisprezece ani. Greutatea unui matur e prea mare ca să poată fi suportată de căluţii foarte mici, crescuţi mai ales pentru carne. De unde am dedus împreună cu colegul ungur că Attila a folosit în cel mai fericit caz bidivii din alte regiuni ale Kazahstanului...
 
***
La ora când bravii călăraşi aveau să se întoarcă din cursa lor uriaşă, grupul nostru de musafiri ai Kazahstanului cobora la Alma-Ata din avion, ca să se pregătească pentru festivitatea de încheiere a unei săptămâni care ar fi trebuit să contribuie la crearea unui om nou – homo soveticus.
Dar, din fericire, n-a contribuit…