„Am învățat să scriu în trenuri, hoteluri și săli de așteptare. Pe măsuțele rabatabile din avioane… Scriu în muzee pe scări, în cafenele, în mașina parcată pe marginea drumului. Fac notițe pe bucățele de hârtie, în agende, pe cărți poștale, în palmă, pe șervețele de hârtie, pe marginile filelor de carte. De cele mai multe ori sunt propoziții scurte, imagini, dar uneori copiez fragmente din ziare. Se întâmplă să mă seducă un personaj desprins din mulțime și atunci mă abat de la traseul meu să îl urmăresc pentru o clipă, să încep istoria. E o metodă bună; o perfectez. De la an la an aliatul meu, ca al oricărei femei, devine timpul – am devenit invizibilă, translucidă. Mă pot mișca asemenea unei năluci, să mă uit peste umărul oamenilor, să le ascult certurile și să-i privesc cum dorm cu capul pe rucsac, cum vorbesc singuri, inconștienți de prezența mea, mișcându-și buzele, formulând cuvintele pe care eu le voi rosti imediat pentru ei. ” (p. 22)
Olga Tokarczuk (născută în 1962), una dintre vocile cele mai puternice ale literaturii polone contemporane, se apropie de modelul scriitorului „ideal” al vremurilor noastre. E liberă, nonconformistă, călătorește mult, nu pregetă să vâneze experiențe inedite, nu se teme de necunoscut, necunoscutul o atrage, o incită, îi provoacă simțurile. Îi place să descopere ținuturi noi, să evadeze din clișee. Pentru romanul Rătăcitorii, din care am citat mai sus, Olga Tokarczuk a obținut premiul Nike, cea mai prestigioasă recompensă literară din Polonia, un premiu dublu, din partea criticilor și a cititorilor, după care a venit și recunoașterea internațională, cartea fiind tradusă în peste 20 de limbi.
Un roman neobișnuit, fără o tramă generală, ci mai curând cronologia unor gânduri și stări turnate în note de drum și în fișe de arheologie culturală. „O scriitură erudită, dar neostentativă”, spune o prezentare de pe coperta a patra semnată Le Magazine littéraire, o sinteză care încurajează și derutează în același timp cititorul, pentru că autoarea alternează povești cu oameni avântați în peregrinări (niște alter ego-uri ale sale) și savante incursiuni în anatomia corpului uman, pentru care și-a dezvoltat o pasiune aparte. Două filoane care se împletesc precum iedera pe tulpina unui copac. 
Călătoare de la vârstă fragedă, de când își petrecea vacanțele cu părinții în rulotă, la țară, Olga Tokarczuk devine, la anii maturității, un pelerin de profesie. „Când plec în călătorie, dispar de pe hartă. Nimeni nu știe unde sunt. În punctul de unde am plecat sau în punctul către care aspir? Există ceva „între”? Sunt oare ca ziua aceea pierdută, când se zboară spre răsărit, și ca noaptea câștigată, atunci când se zboară spre apus?... Cred că sunt mulți așa ca mine. Dispăruți, absenți. Apar brusc la terminalele aeroporturilor și încep să existe abia atunci când funcționarii le ștampilează pașapoartele sau când un recepționer amabil din cine știe ce hotel le înmânează cheia camerei. Cu siguranță și-au descoperit deja nestatornicia și dependența de locuri, de momente ale zilei, de limbă sau oraș și de clima lui. Fluiditate, mobilitate, himeric – asta înseamnă să fii civilizat. Barbarii nu călătoresc, ei pur și simplu se îndreaptă către o anume destinație sau invadează teritorii.” (p. 52)
Nomadismul omului contemporan și-a aflat predicatorii în aeroporturi (unde altundeva?). Țin cursuri de „psihologie a călătoriei” unor mulțimi pasagere care își așteaptă rândul la porțile de îmbarcare, își sorb cafeaua în baruri sau traversează magazinele „duty free”. Cursuri pe care Olga Tokarczuk, ea însăși psiholog de formație, le transcrie în carnetele sale. Iar între două conferințe strecoară tot felul de istorii ce ascund în miezul lor intriga și neastâmpărul aventurii. De pildă, povestea lui Kunicki, tipul care și-a rătăcit soția și copilul pe o insulă de pe litoralul Croației, iar când aceștia vor reapărea, neverosimil, după trei zile (și vreo două sute de pagini ale cărții fără legătură cu subiectul), intervalul orb, încărcat de întrebări obsedante și eschive vinovate, îi va înstrăina pe soți. Eric, timonierul de pe feribot, un căpitan Ahab din Moby Dick exasperat de rutină – opt curse pe zi, tur-retur, de la insulă spre continent –, nu mai suportă  automatismul mișcărilor cotidiene („Călătoria cu bacul îndreaptă circumvoluțiunile creierului”). Într-o bună zi iese din „schemă”, modifică traseul, cârmește în largul mării, stârnind panica pasagerilor și alerta gărzii de coastă. Rusoaica Annușka nu are altă cale să scape de familia sa detracată decât să plonjeze în subterana metroului de la Moscova: schimbă mereu trenurile, ziua mimează o anumită direcție pentru a nu atrage inutil atenția, noaptea doarme pe cartoane în sala de cazane, lângă un morman de cărbuni. Lectura unui ziar uitat pe o banchetă (cu știri din lumea „de la suprafață”) îi dă o senzație de rău fizic. Devine încet-încet o prezență spectrală printre alți falși călători ca ea, aciuați în metrou, pe care îi recunoaște după comportament. Un trib al rătăcitorilor, separați de restul umanității, în afara timpului, dizolvați în spațiu.
Plastinografiei – știința îmbălsămării cadavrelor – Olga Tokarczuk îi consacră mai multe episoade, inclusiv lecții publice de disecție anatomică, pe care le parcurgi înfiorat. Doctorul Blau – un performer al conservării țesuturilor umane, un ins sucit, obsedat, complexat, incapabil să comunice cu oamenii vii, să răspundă impulsurilor erotice ale unei femei. Sau uimitoarea și de la un punct încolo dementa istorie a lui Filip Verheyen (ortografiat Filip nu „Philip”), savantul olandez care a descoperit tendonul lui Ahile, un anatomist celebru, contemporan cu Benedictus Spinoza, șlefuitorul de lentile –, istorie povestită de Willem van Horssen, ucenicul și confidentul său. Verheyen și-a amputat un picior infectat și apoi, chinuit de „durerea-fantomă”, durerea mentală, a membrului conservat în alcool, îi face o disecție minuțioasă, ca să afle ce e dincolo de ceea ce se poate vedea, dincolo de nervi, vase de sânge, ligamente. Revelația sa este corpul astral, care rămâne intact oricâte mutilări și  amputări ar suferi trupul fizic. „Rațiunea nu este înșelătoare!, notează Filip Verheyen în însemnările sale postume. Dacă ne folosim capacitățile intelectuale în mod corespunzător, ajungem până la urmă la adevăr, aflăm totul despre Dumnezeu și despre noi înșine, care suntem parte din El, la fel ca orice pe lumea asta.” (p. 199) 
Nu e o carte ușoară. Rătăcitorii îți tulbură mereu ispita de a te așeza comod într-o formulă narativă, încerci mereu să conectezi între ele poveștile autoarei, să le găsești liantul, noima adunării laolaltă. Olga Tokarczuk vede lumea ca un mozaic, ca o aglomerare de bucăți, frânturi, momente, configurații efemere. O perspectivă pe care ți-o dă mobilitatea absolută în care crede și de aceea postulează libertatea mișcării și face prozelitism: „Fugiți, plecați de acasă, mergeți, pribegilor, căci numai astfel vă mai puteți feri de capcanele antihristului! Lăsați tot ce aveți, lăsați-vă pământul și porniți la drum! Căci tot ceea ce stă pe loc în lumea asta, fiecare stat, biserică, guvern, tot ce și-a păstrat forma în iadul acesta se află în slujba sa!... Cine se oprește pe loc încremenește, cine se oprește va fi împuns ca o insectă într-un insectar.” (p. 246)
Cum e să călătorești tot timpul, schimbând hoteluri și gări, țări și tradiții, iar singura avere să-ți fie rucsacul din spate și creierul din țeastă? O lume întreagă ascunsă în epifiză, în hipocampul unei scriitoare… Una dintre cele mai frumoase imagini din roman, descrierea fabuloasă a unei hemoragii intercraniene, asociază ideea de pelerinaj cu fiziologia, cu ideea de corp agresat. Un bătrân profesor suportă un accident în timpul unei croaziere cu turiști, în Marea Egee, cărora le ține prelegeri de istorie a religiilor, ajutat de tânăra sa soție. Ca urmare, creierul profesorului, adică amintirile, conștiința identității, anii de școală, podurile și digurile construite de strămoșii săi, casa părintească, șesurile Europei unde s-a născut și a crescut, aeroporturile, orașele vizitate, bibliotecile sale iubite, așternutul lor nupțial, biletele de călătorie, cărțile de credit din portofel, fotografiile nepoților, spitalul de la Atena… toate se dizolvă în oceanul de sânge, în limfa care-l inundă irepresibil, provocând scurtcircuite în rețeaua neuronală, cufundându-l în întuneric… O metaforă analogă telescopării unei vieți, pe care o găsim la Danilo Kiš în Enciclopedia morților.
A-ți transfera mintea, ființa, sufletul în propoziții nu e și ea o formă de plastinare? Răspunsul este da, cu deosebirea că trupul astfel îmbălsămat prinde viață de îndată ce cade peste el privirea cititorului. Căutați-o, citiți-o pe Olga Tokarczuk, această „vestală” a nomadismului modern, o scriitoare care îmbină curajul ideilor cu o forță de expresie cuceritoare.
_______
Olga Tokarczuk, Rătăcitorii. Traducere din limba polonă de Cristina Godun. Editura ART, 2012