Categorii

Parteneri

O carte despre poetica romanescă a lui Constantin Stere

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O carte despre poetica romanescă a lui Constantin Stere

imaginea utilizatorului Aliona Grati
articol: 

Monografia lui Vlad Caraman „În preajma revoluţiei” de Constantin Stere. Elemente de poetică a Bildungsromanului, Chişinău, Gunivas, 2009, 120 p. se impune prin modul de abordare care refuză metoda tradiţională sau traseul impresionist. Autorul îşi propune să întreprindă o analiză poetică sau, dacă vorbim mai la concret, o analiză naratologică, care ar proba modernitatea şi chiar postmodernitatea textului scriitorului nostru interbelic.
Anume perspectiva „postmodernă” este scoasă în evidenţă de prefaţatorul acestei cărţi, academicianul Mihai Cimpoi, care porneşte, probabil, nu de la unele afirmaţii neconvingătoare ale autorului privind ieşirea lui Stere din „cercul închis al tradiţionalismului, deoarece, încă în anii ’30, el a fost un postmodernist” sau pentru că „unii postmodernişti văd în această operă un model al prozei lor”, ci de la noţiunile de „text”, „intertextualitate”, „context”, cu care se operează generos în prima parte a lucrării. Constatăm însă, mai degrabă, o utilizare largă a conceptelor naratologice ale şcolii structuraliste franceze. Pentru a fi calificată drept o abordare care accentuează atributele unui postmodernism literar ar mai trebui ca autorul să insiste asupra contextului, anunţat, de altfel, în titlul primului compartiment (Text, context, intertext), dar rămas, din păcate, fără acoperire. Mai mult, ar fi oportună şi identificarea unei conştiinţe teoretice sau a unui profil metaliterar în sensul larg al cuvântului. Avem, în schimb, o aplicaţie plauzibilă a analizei morfologice de tip Propp sau Bremond. Vlad Caraman este bun anume analizând elementele de tehnică a povestirii din romanul lui Constantin Stere, mişcându-se foarte liber, aproape cu voluptate, printre sofisticatele noţiuni ale naratologiei.
Se ştie că poeticile romanului situate în orizontul structuralismului au urmat în mare parte direcţiile trasate de formalişti, stabilind taxinomii în funcţie de indicii formali şi de structură. Studiul lui V. I. Propp asupra limbajului a încetăţenit ideea de cercetare morfologică (gramaticală) a formelor narative, de demontare a invarianţilor, a structurilor, a personajelor etc. Semioticianul francez C. Bremond şi-a pus problema transpunerii formalizării lui V. I. Propp la orice tip de povestire, detaşându-se de metodele tradiţionale de analiză conţinutistică. O abordare a romanului ca artă verbală ne propune D. Lodge, iar N. Frye urmăreşte modificările pe care formele arhetipale ale narativităţii le suportă de-a lungul timpului. W. Booth, poetician influenţat de neo-aristotelicienii de la Chicago, se îndepărtează de analiza verbală, considerând că arta romancierului, indiferent de metoda narativă utilizată, este, în esenţă, retorică. Autorul englez se ocupă în general de clasificarea categoriilor metodei narative în funcţie de „punctul de vedere”, propunând o serie de formulări devenite clasice, cum ar fi teoria punctului de vedere narativ sau distincţia dintre narator, autor real şi „autor implicat”. Merită a fi menţionat aici şi Jaap Lintvelt, preocupat de teoria punctului de vedere în proza narativă. În 1969, Tz. Todorov introduce termenul „naratologie” pentru a desemna „ştiinţa povestirii”, stimulând un număr mare de cercetări cu o pronunţată tendinţă de a ţine în umbră conţinutul. Pornind nedeclarat de la aceste modele de analiză, Vlad Caraman identifică în textul sterian scheme narative arhetipale, atestate atât în primele monumente ale literaturii universale, Ramayana şi Mahabharata, cât şi în proza din epoca contemporană, consacrată de Lev Tolstoi, Charles Dickens, Emile Zola, Nicolai Gogol, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Honoré de Balzac, Romain Rolland, Gustave Flaubert, Vladimir Nabokov, Duiliu Zamfirescu, Tudor Arghezi, Sorin Titel ş.a.
Mai ales în cel de-al doilea compartiment, Naraţiunea, Descrierea, Dialogul, Vlad Caraman are posibilitatea să-şi etaleze cu prisosinţă cunoştinţele în materie de naratologie, cărora textul lui Stere le răspunde surprinzător. Cercetătorul probează pe rând varii instrumente, constatând faptul că prozatorul „oscilează între povestirea cu focalizare internă, în care naratorul spune atât cât ştie personajul şi chiar adoptă punctul de vedere al acestuia, şi povestirea non-focalizată, povestire cu narator omniscient”. Sunt examinate relaţiile vocilor din roman, raportul dintre timpul istoriei şi timpul povestirii, punctul de vedere, perspectivele, semnificaţiile provenite din utilizarea specială a aspectelor gramaticale ale timpului etc. Pe alocuri este prizată problema structurii narative de tip bildungsroman, caracterizate prin succesiunea consecutivă a evenimentelor, expuse într-o ordine cronologică, şi prin urmărirea evoluţiei protagonistului de la naşterea sa până la moarte. Acest tip de naraţiune, susţinut de tipul narativ auctorial, este bruiat uneori, la Stere, de alte modalităţi, precum tipul narativ neutru, tehnica scrisorii şi a jurnalului. Acestora din urmă li se acordă un spaţiu mai larg, căci ele, în opinia cercetătorului, sunt capabile să arate „măiestria lui Stere în preluarea modalităţilor auxiliare tradiţionale” şi, totodată, să indice felul în care scriitorul aplică tehnici narative noi, capabile să depăşească tradiţionala omniscienţă a naratorului. De la un moment dat, discursul analitic te prinde într-un carusel continuu de noţiuni anevoioase, cărora un nespecialist cu greu le poate face faţă: analepsa şi prolepsa, imaginea panopticum, viziunea „din spate”, tehnica jurnalului şi scrisorii, paralela compoziţională, antiteza compoziţională, peisaj caracterologic, peisaj anticipativ, tehnica travling-ului, dinamică indirectă, tablouri dinamice directe, procedeul suspans-ului narativ, portret dublu antitetic, portret multiplu, portret inclus, procedeul reluării detaliilor etc. Oare a bănuit Stere cum va arăta romanul lui din perspectiva ştiinţei literare tehnicizate, care operează cu măsuri de complexitate asemănătoare celora din problemele matematicii superioare?
O analiză de acest fel presupune şi elucidarea funcţiilor pe care le au personajele în roman (e vorba de cel de-al treilea compartiment, intitulat Personaje şi conflicte). Vlad Caraman constată că personajele lui Stere „nu au dreptul la libera pronunţare”, ideile lor politice şi morale aparţinând, de cele mai dese ori, autorului-narator. În acelaşi timp, se poate vorbi de un „reflector al mediului şi timpului său” profilându-se de-a lungul romanului – mentalitatea basarabeană, care, la rândul ei, nu iese din orizontul ideologic şi limbajul intelectualizat al naratorului. Astfel că Vania Răutu capătă metaforic calităţile unui gigant omniscient care ţine în frâu axiologia tuturor personajelor din roman: „Aidoma lui Gulliver, Vania porneşte în pelerinaj, prezentându-ne cele mai diverse şi interesante locuri ale mediilor caracteristice epocii date”. Noi, cititorii, trebuie să-l credem, să participăm emotiv şi chiar să ne identificăm cu el. Fără doar şi poate, e vorba de un tipar tradiţionalist, anulând discuţiile despre eroul care are conştiinţa de sine şi se afirmă independent de autor, reflecţiile în acest sens ale lui Mihail Bahtin (citat chiar pe prima pagină) nefiind validate de romanul lui Stere. Şi iarăşi sunt mai potrivite tipologiile naratologilor structuralişti, căci cercetătorul atestă, în funcţie de contribuţia adusă la desfăşurarea acţiunii, ipostaze ale personajului: personaj bidimensionat sau pluridimensionat, antieroul, infraeroul, eroul sintetic, personaj-teză, personaj-experienţă, personaj-sistem de concepte, personaje-stranietăţi, personaje-simboluri, personaje abstracte, cvasi-personajul etc. Respectiv, conflictele care susţin arhitectonica romanului, chiar dacă sunt „policonflicte”, lucrează tot la ideea de bildungs­roman – o succesiune de stări sufleteşti şi dezacorduri cu sine ale eroului-narator.
Ultima parte a studiului urmăreşte felul în care realitatea umană se întruchipează în text, Vlad Caraman recurgând, de această dată, la o noţiune a Noii retorici, impusă de E. R. Curtius. Topoi sunt consideraţi încă în retorica antică o „copia rerum, un micro-cosmos constituit dintr-o substanţă similară cu macro-cosmosul, o dublură a realităţii”* în textul literar. Asistăm la o trecere în revistă şi la o analiză a topoilor folosiţi de Stere în romanul său, conştient ori ba, care, potrivit lui Vlad Caraman, impresionează prin diversitate: „toposul naturii, frumuseţea ei, peisajul cu decorul său tipic, paradisul terestru, prietenia, caducitatea, invocarea naturii, navigării, metafore de persoane, toposul casei, cel al drumului, al existenţei etc.”, la acestea adăugându-se toposul cosmosului, toposul prieteniei şi cel al iubirii, toposul caducităţii, toposul umilinţei, bătrânul tânăr, flăcăul şi moşneagul, bătrâna şi fata, toposul zborului, toposul lumii pe dos etc.
Constantin Stere este, dacă nu singurul, unul dintre puţinii autori basarabeni care, având o imaginaţie epică bogată, a creat o construcţie narativă şi o compoziţie romanescă de largă respiraţie. Apariţia acestei cărţi sincronizează cu interesul Academiei Române pentru creaţia scriitorului nostru. Reeditarea foarte recentă a întregului său ciclu romanesc în colecţia „Opere fundamentale”, apărută sub coordonarea acad. Eugen Simion (cu o postfaţă de acad. Mihai Cimpoi), confirmă acest lucru. Trecând romanul În preajma revoluţiei printr-o grilă modernă şi judecându-l cu sensibilitate estetică contemporană, Vlad Caraman îi dă o nouă strălucire. Cartea merită a fi citită de toţi şi, în mod special, de studenţii sau masteranzii dornici a se descurca în materia complexă a ştiinţei literare contemporane.
 
* Andrei Corbea, Despre „teme”. Explorări în dimensiunea antropologică a literarităţii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p. 24
_____________________
Vlad Caraman, „În preajma revoluţiei” de Constantin Stere. Elemente de poetică a Bildungsromanului, Chişinău, Gunivas, 2009