Categorii

Parteneri

Noutăţi editoriale

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Noutăţi editoriale

articol: 
articol: 
articol: 
articol: 
articol: 
articol: 
articol: 
articol: 

Dorin Tudoran. Eu, fiul lor. Dosar de securitate. Ediţie îngrijită şi prefaţară de Radu Ioanid. Postfaţă de Nicolae Manolescu. Polirom, 2010.
„Dosarul de Securitate nu este un titlu de nobleţe postcomunist, ci oglinda deformată a persecuţiei întreprinse de un regim comunist prin poliţia sa politică. Dorin Tudoran a fost unul dintre primii scriitori care au adoptat o atitudine critică faţă de politica culturală a PCR. Cu timpul, poziţia lui s-a radicalizat, critica vizând sistemul în ansamblul său. O mărturie cutremurătoare a infernului pe care Dorin Tudoran l-a trăit începând cu jumătatea anilor ’70, când este pus sub urmărire de Securitate.” (Radu Ioanid)
 
***
Ateliere poetice. Din experienţa unui cenaclu. Editura Clipa. Prefaţă - Mircea V. Ciobanu, 2010.
 
Această carte nu este recomandată: a) celor care nu ştiu carte; b) celor care nu citesc poezii; c) celor care citesc poezii numai la orele de literatură; d) celor care cred că poezia creşte în copaci, de la sine, fără a cultiva, cineva, grădinăritul; e) celor care nu au ajuns cu cititul până la litera e.
Sunt bine-veniţi însă…  toţi ceilalţi. Cine este de acord că poezia este şi inspiraţie, dar şi transpiraţie (azi, cam mult, dar justificat, stăm sub zodia lui Goethe); cine înţelege ori vrea să înţeleagă că poezia e artă înaltă, dar şi preocupare cotidiană, muncă de rutină (care are, cum ai spune, nu numai saloanele ei, dar şi atelierele ei, şi bucătăria ei); cine consideră că poezia e (şi) un exerciţiu intelectual, dar şi un joc; cine gândeşte că ea e un hobby, dar şi un mod de viaţă; o boală, dar şi un remediu… cine crede toate astea, este bine-venit. (Mircea V. Ciobanu)
 
***
Лео Бутнару. Песчинка – Жемчужина – Пустыня // Leo Butnaru. Fir de nisip – Perlă – Pustiu. Editura Vest-Kasalting, 2010, Moscova. (Biblioteca revistei „Deti Ra”.) Poezie. Traduceri: Chiril Covalgi, Evgheni Stepanov, Viktor Ciudin, Anna Bessmertnaia.
 
***
Bernhard Schlink, Weekendul. Traducere din limba germană şi note de Gabriela Eftimie, Polirom, 2010.


Pasionaţii de ficţiune istorică vor aprecia cu siguranţă romanul Weekendul (2008). Protagonistul, Jorg, este un fost terorist al Rote Armee Fraktion (gruparea BaaderMeinhof), graţiat după douăzeci şi trei de ani de închisoare, la care a fost condamnat pentru cele patru crime săvârşite în numele unei revoluţii în care nu mai credea aproape nimeni. Având ca scop subminarea unui sistem corupt, acela al Germaniei anilor ’70, Jorg ajunge să plătească în faţa justiţiei în numele căreia, de fapt, lupta. Problema moralităţii acţiunilor sale şi ale prietenilor săi din tinereţe este dezbătută printr-o confruntare directă cu Henner, Andreas, Ilse, Ulrich şi Karin, cei alături de care împărtăşise idealurile sale revoluţionare, în timpul unui weekend petrecut la conacul surorii lui Jorg, Christiane. Însă mult mai dureroasă este confruntarea dintre Jorg şi fiul său, Ferdinand, tânărul care a purtat întreaga viaţă stigmatul unui tată criminal şi al unei mame sinucigaşe.
 „Weekendul este un recital uluitor, împărţit pe trei zile, în care fiecare oră ne este redată cu mare intensitate – personajele, fosta generaţie de extremă stângă, parcurg drumurile interioare ale dificilei întoarceri către un trecut pe care au vrut să-l dea uitării prin viaţa lor burgheză. Un adevăr greu de digerat, care conferă poveştii încordarea şi atmosfera stranie a unui balet de somnambuli, surprinşi dincolo de cortina cenuşie a Istoriei. ” (Le Point)
 
***
Dubravka Ugrešić. Ministerul durerii, Editura Polirom. Proza XXI. Literatura universală, 2010. Traducere din limba croată şi note de Octavia Nedelcu.
 
Dubravka Ugrešić - scriitoare apatridă, născută în Croaţia, dar stabilită în Olanda.
 Roman tradus în peste 20 de ţări, nominalizat la prestigioasele Prix Femina şi Independent Foreign Fiction Prize UK. 
  
Ministerul durerii (2005) este un roman despre nostalgia apartenenţei, despre farmecul şi oroarea trecutului recent. Protagonista acestuia, Tanja Luciä, părăseşte Zagrebul devastat de război şi ajunge să predea limbile şi literatura fostei Iugoslavii la Universitatea din Amsterdam unei grupe de studenţi, la rândul lor exilaţi. Confruntată cu dificultatea de a găsi un teren comun pentru discuţii, Tanja transformă seminariile într-un program experi­mental de terapie literară, menit să exorcizeze demonii prezentului şi să redescopere o coeziune distrusă de război. Acest periplu al memoriei aduce la suprafaţă obiecte, gesturi, mirosuri şi gusturi uitate, dar şi răni nevindecate încă, ale căror consecinţe se vor dovedi fatale.
***
Gunter Grass. Aparatul de fotografiat. Editura Polirom. Proza XX, 2010. Traducere din limba germană şi note de Ana Mureşanu. Aparatul de fotografiat este cea mai recentă traducere în română din opera lui Günter Grass, laureat al Premiului Nobel.
 Aparatul de fotografiat (2008) este un experiment autobio­grafic în care Günter Grass se foloseşte de vocile celor opt copii ai săi şi de amintirile acestora despre tatăl lor, întotdeauna ascuns în spatele maşinii de scris. Dacă în Decojind ceapa Grass scria despre propria tinereţe până în momentul publi­cării primului roman, Toba de tinichea, de data aceasta vorbeşte despre perioada 1960‑1990, văzută din perspectivele contradic­torii, critice, tandre şi uneori acuzatoare ale copiilor săi. Apa­ratul de fotografiat care dă titlul cărţii este un instrument realmente magic, ce poate surprinde trecutul şi viitorul deopo­trivă, dar şi adevărul dincolo de detaliile trecătoare. Un model Agfa de modă veche, aparatul este folosit de Marie, asistenta lui Grass, iar instantaneele surprinse de aceasta îl inspiră pe scriitor şi îi fascinează pe copii prin puterea lor asupra vieţii şi asupra artei. Cartea a fost receptată de critica literară drept un experiment extrem de îndrăzneţ, „cea mai bună scriere a lui Grass de multă vreme încoace”.
 
Aparatul de fotografiat este o autobiografie deghizată, în care autorul le dă cuvântul celor opt copii ai săi, născuţi de patru mame. Scriitorul se strecoară pe neobservate în acest concert de voci pentru a aduna şi a înregistra anecdote şi confidenţe, discuţii despre amorurile lui sinuoase, despre opţiunile politice, călătorii, preferinţe estetice şi relaţii de familie. În chip de comentarii la o serie de instantanee neobişnuite, copiii lui Grass recompun istoria tumultuoasă a propriei familii, aducându-l în scenă, ca nişte maeștri-păpușari, pe tatăl lor şi poveştile sale.” (L’Express)
 
„Pentru mine, politica şi literatura nu au fost niciodată contrarii care se exclud: limba în care scriu suferă de politică; ţara în care scriu îndură din greu consecinţele politicii sale; cititorii cărţilor mele sunt, ca şi mine, autorul, marcaţi de politică. Ar avea prea puţin sens să caut idile apolitice, caci, pe nesimţite, chiar şi metaforele lunii au devenit macabre.” (Günter Grass)
 
***
Vasili Grossman. Viaţă şi destin, Editura Polirom. Proza XX, 2010. Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checiches
 
„Unul dintre cele mai îndrăzneţe acte de condamnare a sistemului sovietic din câte s-au scris vreodată.” (The Wall Street Journal)
 
Viaţă şi destin, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întâmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă (1949, apărut în revista Novîi mir între 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai târziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decât Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului până în lagărele Gulagului, conturând fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişând destine memorabile. Pe lângă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strânsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai târziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.
 
„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă până la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupând un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.” (The New York Times Book Review )
 
„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.” (The Washington Post)
 
***
Ruxandra Cesereanu, Angelus, Humanitas, 2010.
 
Şi dacă, într-o bună zi, trei îngeri s-ar pogorî peste oraş? Trei îngeri care, înfăşuraţi în mantiile lor albastre, cu ochii alungiţi şi sprâncenele parcă pictate, bulversează totul şi pe toată lumea: preşedinte, înalte feţe bisericeşti, savanţi tobă de carte, filozofi bărboşi, afacerişti plini de idei, patroni de bar, dar şi oameni de rând, fete cuminţi, copii. Nimeni, nimic nu mai e la fel, nici măcar printre avatarurile din Second Life, Mesmeea, Anir şi Narkom, care îi aşteaptă pe cititori să ajungă la ei. Poate doar în visul lui Dumnezeu să nu se fi schimbat nimic, însă şi acela e un vis cu îngeri...
Bulgakov! vor spune unii, ştiind aceştia foarte bine cât de împătimită iubitoare a Maestrului e Ruxandra Cesereanu. Boris Vian! vor declara alţii şi vor aduce dovezile clare ale acestei din urmă înrudiri. Totuşi, spre încântarea tuturor, dincolo de asemănări, inspiraţii, stilistici comune, Angelus este romanul unei prozatoare cu identitate artistică fermă, verificată, impusă.