Parteneri

Note la romanul „Temă pentru acasă” de Nicolae Dabija

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Note la romanul „Temă pentru acasă” de Nicolae Dabija

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Nu voi da note, doar voi expune câteva dintre fugarele mele note de lectură. Am eludat, cât a fost cu putinţă, opiniile şi interpretările, am semnalat doar faptele, erorile de suprafaţă, nedumeririle. Las concluziile la discreţia cititorilor...
 
***
Un potenţial critic involuntar al textului risca să devină postfaţatorul cărţii Theodor Codreanu. Surprinzător, criticul începe a vorbi de „senzaţional şi melodramatic”, apoi pronunţă înfiorătorul cuvânt kitsch: „În consecinţă, autorul putea lesne să alunece în kitsch”. Urmează o explicaţie deloc explicativă de ce adică fenomenul nu s-a(r fi) produs, dar psihanaliza sugerează că acest cuvânt nu este pronunţat întâmplător. Mai vorbind de „tensiunea emoţiilor consonând cu notaţia precisă” (vom vedea mai jos cât de precisă a fost „notaţia”), criticul decretează: „Artificiul (observaţi cine rosteşte cuvântul de ocară artificiu) e învins”. Urmează o lovitură sub centură: „prea bătătoare la ochi totuşi coincidenţele legate de continuarea lecţiei din finalul romanului!”. Intervine o teorie încâlcită despre „simulacrul postmodern” depăşit de „noul ethos transmodern” şi… analiza romanului se pierde.
Într-o cronică în foileton, dincolo de aplauze generoase, un comentator a detectat în romanul lui N. Dabija vreo duzină de lacune, dar s-a grăbit să le minimalizeze ca importanţă, să le găsească explicaţii ori chiar să le convertească în merite. Nu voi etala triumfător gafele, dar nici nu le voi converti în calităţi. Voi numi aici doar câteva dintre ele.
 
***
Nu ştiu care a fost miza poetului, nu ştiu care coarde ale cititorului a vrut să atingă, dar chiar primul „camerton” a dat o notă falsă. Mă refer la prefaţa-motivare, în care autorul fabulează înainte de a intra în fabula romanului. E povestea cu căderea în cap, lângă mănăstirea Ţâpova, care i-ar fi provocat (autorului, nu naratorului!) halucinaţii, topite ulterior în roman. Povestea unor martori oculari ori descoperirea istoriei povestite într-o bibliotecă ar fi fost argumente mai solide.
Al doilea camerton propunea deja o altă acordare a auzului. Şi aceasta s-a dovedit a fi o acordare falsă. Şi chiar conta pentru cititorul cărţii, era o cheie, un cod de lectură: naraţiunea „de la persoana I”. Istorioara cuprinsă în capitolul introductiv se încheie cu o „informaţie utilă”: istoria ne-o va povesti chiar tânărul erou al capitolului. Începem să citim şi suntem tot mai nedumeriţi. Este „vocea” unui narator omniscient, tradiţional.
 
***
Mihai Ulmu este tânăr absolvent al Universităţii şi profesor de limba română la liceul din satul Poiana; Maria este eleva lui. Ea este îndrăgostită de profesor, el (încă) nu ştie. La 28 iunie 1940, când tancurile sovietice intră în Basarabia, elevii se află încă la şcoală. Profesorul îi împrumută Mariei o carte de versuri a lui Eminescu. În clasă intră un ofiţer sovietic. Acesta aruncă portretul lui Eminescu şi pune în loc portretul lui Stalin. A doua zi, cineva a repus portretul lui Eminescu la loc, iar lui Stalin i-a desenat coarne. Ofiţerul vine să ancheteze cazul. Este chemat la şcoală profesorul Ulmu. Acesta, când înţelege că făptaşa e Maria, ia vina asupra sa. Este arestat, judecat sumar şi trimis într-un lagăr de concentrare din regiunea Magadan.
Maria află adresa lagărului de la un ofiţer şi pleacă, cu acordul părinţilor, în
căutarea lui Mihai. Îl găseşte, îl ajută să evadeze, îi face declaraţie de dragoste, fugarii sunt prinşi şi întemniţaţi; Maria evadează, pentru scurt timp, încă o dată, ca să nască un copil „liber”. Apoi este împuşcată pentru încă o tentativă de evadare, copilul este dus într-un lagăr pentru copiii „duşmanilor poporului”. Imediat după moartea lui Stalin, porţile tuturor închisorilor se deschid şi Mihai îşi găseşte fiul la orfelinat, aducându-l apoi în Basarabia. În chiar seara târzie în care se întoarce, îl aşteaptă în clasă foştii elevi, ca să răspundă, peste treisprezece ani, la întrebarea pe care profesorul le-a dat-o ca temă de acasă: „A fi om e o artă sau un destin?”
Conform unei strategii contra-didactice, la întrebările iraţionale, elevii răspund şmechereşte. Aici, ei îşi spun biografiile. Voia autorului, dar după un război (cu trei potenţiale mobilizări, în armate diferite, ale tinerilor de 18 ani) şi o foamete urmată de deportări (cam astea se întâmplau, între 1940-1953)… cam firave şi schematice mi s-au părut biografiile (fie şi poetic ambalate). M-a făcut curios episodul cu paraşutistul englez. (În 1944? În Basarabia?)
M-au derutat cumva şi alte „strategii didactice” ale lui Mihai Ulmu. Profesorul de română „le preda elevilor săi anul întreg Eminescu… şi doar în câteva lecţii le vorbea despre ceilalţi scriitori”. Să înţelegem că elevii erau văduviţi de Bolintineanu, Alexandrescu, Boliac, Heliade Rădulescu, Cârlova, Hasdeu, Donici, Russo, Alecsandri, Negruzzi, Delavrancea, Odobescu, Slavici, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Goga?
Fiindcă m-a intrigat, am fost atent la tema „Eminescu şi dragostea”, pe care şi-o propune profesorul (abia la 29 iunie?). Iată ce aflu: „Poetul Eminescu, zice Ulmu, crede că iubirea îl poate face pe om mai bun, mai frumos, mai puternic”. Păcat că nu ne spune unde afirmă aceste truisme Eminescu, cel pe care dragostea l-a fericit, dar şi nenorocit, adorând tandru femeia în Atât de fragedă, dar şi dispreţuind-o în Scrisorile IV şi V. Mai aflu că Eminescu (ar) crede „că prin dragoste omul cunoaşte nemurirea”. Bine, dar Hyperion nu cere oare lui Demiurg tocmai contrariul: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”? Învăţând corect Lecţia Eminescu, alege, dle narator: dragoste ori nemurire!
 
***
Mihai Ulmu, înainte de a fi trimis în penitenciar, este judecat de o instanţă odios-parodică. Naratorul „alege” cunoscuta „metodă a celor doi anchetatori diferiţi”. Adică, mai întâi, Ulmu este interogat de „anchetatorul bun”, apoi, fiindcă secvenţa aceasta nu a dat nimic cercetării, e anchetat de către „cel rău”. Singura mea întrebare: pentru ce acest teatru? Or, fie şi perfidă, metoda celor doi anchetatori (pe care scriitorul o ştie din filme şi din cărţi, nu din „căderea” de la Ţâpova) este eficientă. Dar e aplicată atunci când – atenţie! – inculpatul ascunde ceva, iar anchetatorii îl forţează să divulge taina. Ce taină avea de ascuns Mihai Ulmu? Şi pentru ce era nevoie de acest efort (un atac psihologic) al anchetatorilor, când altele erau „criteriile” de „distribuire” a „capetelor de acuzare”, adică: a termenelor de detenţie. (Şi) de această dată, cuvintele erau din altă baladă
Am scris „baladă”, acceptând să numesc genul cărţii după  voia scriitorului sau a criticilor. Numai că (rămânând pe secvenţa „interogatoriilor”) această baladă este impurificată de imaginile caricaturale ale anchetatorilor (împrumutate, de-a valma, din Pocăinţa lui Abuladze, din filmele ruşilor ultimei generaţii, antisovietice...).
Tot atât de străine genului mi se par secvenţele evocative (caricaturale şi ele) despre „cămăşile verzi” ale legionarilor, opuse „cămăşilor albastre” ale cuziştilor (el, Ulmu, purtând, bineînţeles, cămaşă albă cu ornamente naţionale – de altfel, naratorului îi scapă că acesta era şi portul vestimentar preferat al lui Zelea-Codreanu, dar şi al cuziştilor!). Apropo, scriitorului îi mai scapă un amănunt istoric: pe vremea când Mihai Ulmu era student la Iaşi, A.C. Cuza era deja ministru de Stat în Guvernul Octavian Goga, aşa că nu putea să-i fie profesor!
 
***
Câteva cuvinte despre capitolul Drumul spre Siberia. M-a pus pe gânduri trenul lung cu… „peste 50 de vagoane”. Chiar aşa? Le numărase bine proaspătul deţinut? Asta înseamnă un eşalon de cel puţin 700-800 de metri lungime... Trenul se opreşte, temporar, într-o gară din care se vedeau (!) „turnuri cu stele rubinii şi zidurile de cărămidă roşie ale unui Krem­lin maiestos”. (Ca să explic: nici din Gara Kiev, nici din Gara Kazan, Kremlinul din Moscova nu se vede… Iar cu aşa lungime, trenul nu încăpea, pur şi simplu, în gară!)
În fine, trenul ajunge la Habarovsk, de aici deţinuţii sunt îmbarcaţi în nişte „barje” (nu şlepuri?), duşi la Nikolaevsk-pe-Amur, de acolo, pe mare – în Magadan, iar de acolo – la Zarianka. Se numeşte, de fapt, Zîrianka. În Extremul Orient, doar un orăşel poartă acest nume. A existat acolo şi un lagăr de concentrare, una dintre multele celule ale GULAG-ului. Atât doar că Zîrian-lag a funcţionat din 1951 până în 1954. În 1940, el nu exista!
 
***
Încăpăţânată (frumoasă calitate pentru o fată), Maria obţine de la locotenentul care îl arestase pe Mihai (a doua zi după pronunţarea verdictului!) adresa lagărului… Încăpăţânarea e deja o calitate productivă literar. Amestecată însă cu locuri comune ale literaturii şi ale „vieţii”, ea îşi ştirbeşte colţurile. Iată o mostră de poncif imagistic: „Pentru ce acest sacrificiu?!” o întrebă ofiţerul pe Maria. „Am să vă spun, dar n-o să înţelegeţi. […] Pentru că îl iubesc pe Mihai Ulmu.” Cu toate marile pasiuni şi sentimente, nu am văzut însă ca „eroina” să fi regretat câtuşi de puţin că Mihai Ulmu a nimerit în puşcăria comunistă „datorită” faptei eroice a Mariei (!). O dragoste care traversează spaţii, plus un patriotism declarat arată mai bine decât eventualele remuşcări?
Basmul Mariei este o fabulaţie stoarsă din Halima. Proaspăta absolventă a Liceului (!) din satul Poiana porneşte, pastişând fapta soţiilor de decembrişti, într-o agreabilă şi facilă excursie în Extremul Orient, pe urmele profesorului iubit, ca să-i întoarcă volumul de versuri. Pentru credibilitate (de ce, când restul e basm?), eroina „răsfoi la biblioteca comunală (sic!) mai multe enciclopedii (sic!), anuare geografice (sic!), dări de seamă ale unor expediţii (chiar aşa stă scris!)…”. Satul Poiana avea o bibliotecă pe care ar fi invidiat-o Jacques Paganel! Dar în care nu se afla o carte cu poezii de Eminescu!
Fetei i se eliberează cu uşurinţă un act echivalent cu paşaportul, ajunge fără mare greutate la Marea Ohotsk, toţi o ajută (ca pe fata moşneagului din cunoscutul basm), îl găseşte simplu pe Ulmu, se angajează simplu să lucreze în lagărul respectiv, îl ajută pe profesor să evadeze pentru noaptea nupţială necesară, este arestată, judecată şi întemniţată şi ea. Apoi, organizează încă o evadare. Iarăşi sunt prinşi, dar nu sunt executaţi nici după aceasta (eroii evadau când le era cheful, nimeni nu-i pedepsea cu adevărat după ce-i prindeau!). Autorul născoceşte anularea pedepsei capitale pe teritoriul romanului (!), eroii îşi primesc încă nişte zeci sau sute de ani de detenţie ca pedeapsă convenţională şi… idila continuă.
 
***
„Episodul Mandelştam” (un fel de pseu­donim – mvc) trebuie comentat separat. Având în vedere aria de penetrare a romanului (mai ales mediul şcolar), nu putem trece cu vederea nici prea multe coincidenţe cu numele poetului Osip Mandelştam, nici prea multe fabulaţii în legătură cu destinul acestui genial poet rus. Scriitor modern, specialist în filologie romanică-germanică, deţinut în lagărele staliniste – multe detalii biografice îi justificau prezenţa în roman. Dar s-a improvizat excesiv. Una e că Mandelştam a murit în detenţie încă în 1938, aşadar, în 1940, când nimereşte în închisoare Ulmu, poetul nu mai putea fi acolo.
E revoltător motivul invocat de autor pentru arestul lui Mandelştam: dorinţa unui „activist de partid” de a-i poseda soţia. Nadejda – nu Maşa! – Mandelştam a fost o personalitate marcantă în istoria culturii ruse, specialist în filologia engleză, memorialist, critic literar, nu o păpuşă („puicuţa”!). Temându-se de eventuale confiscări ale textelor, a învăţat poemele soţului pe de rost. A fost bine cunoscută şi apreciată în cercurile literare ruse (Ahmatova, Bitov, Ahmadullina, Brodski). A murit în 1980, fiind înmormântată după ritul creştin ortodox... Deductiv, nu putea să se sinucidă – melodramatic! – aşa cum îi este inventat destinul în roman.
Povestea umilitoare din roman e o lipsă de respect faţă de memoria poetului, care a nimerit, de altfel, în puşcăria comunistă şi pentru versurile satirice (o precizare: pentru versurile pe care le reproducem mai jos poetul e arestat şi deportat în 1934, iar în 1938 e arestat a doua oară şi trimis în puşcărie „pentru activitate contrarevoluţionară”).
Iată şi o traducere a lui Emil Iordache, poate şi imperfectă textual, dar transmiţând suficient de bine esenţa versurilor scrise în 1937:  „Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt./ Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt./ Iar când vorbele par să se-nchege puţin,/ Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin./ Are degete groase şi grele,/ Sunt cuvintele lui de ghiulele./ Râd gândacii mustăţilor strâmbe/ Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.// Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri – / Semioameni slujindu-l umili – / Care şuieră, miaună, latră câineşte,/ Numai el, fulgerând, hăcuieşte./ Potcovar de ucazuri, forjează porunci:/ Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi./ Orice moarte-i desfată deplin/ Pieptu-i larg de cumplit osetin.”
Cât de departe-s astea de imaginea umilă a „bietului evreu”... care a cedat totul comuniştilor, dar „a ezitat” doar în cazul în care ar fi fost vorba de soţie... Apropo, în roman, de două ori se face referinţă la originea biologică a personajului: o dată, atunci când se remarcă „nasul acvilin”, altă dată, într-un fel de compliment: „Evreul era o adevărată enciclopedie.” E o inerţie uşor rasistă acest detaliu biologic, pentru că nu are nicio relevanţă pentru biografia lui Ulmu. Mai ales că Mandelştam e un poet rus şi un evreu creştin (care nu avea niciun motiv să vorbească, la p. 277, „cu tonalitatea unui rabin”).
 
***
La pagina 62, se menţionează că „penitenciarul avea o mie de paturi pentru cei peste o mie de deţinuţi”. Iar pe pagina alăturată, 63, comandantul lagărului Kudreav­ţev se plimbă deja „prin faţa celor aproape o mie de întemniţaţi aliniaţi...”(?) Unde au dispărut, într-o noapte, cei „peste o mie...”?
La pagina 26 profesorul Ulmu le spune copiilor: „vom continua la lecţia următoare...”, iar la pagina 27 găsim: „era ultima lecţie”. Să admitem că era doar ultima lecţie în acea zi. Dar imediat la pagina următoare începe un alt capitol şi cineva („cu cuşmă de miel şi cojocică” – la 29 iunie! – chiar dacă e un simbol al invaziei Siberiei... e prea de tot!) îl cheamă urgent la şcoală. Iese că profesorul nici nu avea de gând să meargă încolo? Îi găseşte pe toţi elevii în clasă şi pe altcineva „care începuse lecţia de azi în locul său”. Ce făceau elevii în clasă? Dacă aveau (totuşi) lecţii, de ce profesorul era acasă? Foarte liniştit, după „incident”, el le spune elevilor: „Să ne continuăm lecţia”. Apropo, ea continuă „câteva ore bune”. Dar celelalte lecţii din acea zi de ce nu se făceau? Nu se poate să stăpâneşti atât de anarhic timpul (cel puţin, într-o instituţie de stat!).
O dată memorabilă: 28 iunie 1940. „E una dintre acele ore ale dimineţii în care aerul proaspăt te ameţeşte.” Este, bineînţeles, timpul cel mai potrivit pentru seceriş, satul e în câmp. Se aude ceva între tunet şi huruit, apar nişte tancuri „care înain­tează greoi prin lan, uruind ameninţător şi pătulind cu şenilele lor spicele coapte”. Dacă erau în marş (şi nu în aranjament de luptă), de ce tancurile mergeau pe de-a dreptul prin lan? Mai ales că, într-o ţară necunoscută, e firesc să urmezi nişte căi de acces bătătorite, nu să înaintezi, bâjbâind, prin hârtoape!
Invazia sovietică nu s-a produs în zori (la ora 11, Guvernul Român a acceptat ultimatumul), populaţia a fost anunţată de către administraţia română, aşadar nu a fost o invazie chiar surprinzătoare (mai ales că sovieticii forţau nota ultimatumului încă de la 26 iunie). Pesemne că autorul a copiat „imaginea” din filmele sovietice despre invazia în URSS a Germaniei naziste, la 22 iunie 1941: zorii zilei, tancuri pătulind lanurile de grâu…
 
***
Ziua începe în lagărul din Zarianka „cu loviturile unei bare metalice într-o toacă adusă de la o mănăstire...”. Dacă exista bara metalică (adică, o toacă metalică), de ce trebuia să se bată în toaca de lemn, care răsună atunci când e lovită cu un ciocan, nu cu o bară (şi încă adusă – scândura de 2-3 metri? – de la o mănăstire)? În Rusia, încă de prin Evul Mediu toaca era metalică, în lipsa soiurilor de lemn cu rezonanţă potrivită. Frumos simbol transferat dinspre mănăstire spre lagărele staliniste, dar impracticabil! Or, se ştie că deţinuţii din coloniile sovietice erau treziţi de loviturile în toaca improvizată dintr-o bucată de şină metalică...
O altă contradicţie: la pagina 85, aflăm că „Zarianka-1” e „o U.R.S.S. în miniatură, aici îşi ispăşesc pedeapsa reprezentanţi a 129 de naţionalităţi” (ce exactitate!), dar două alineate mai sus aflaserăm că „cei mai mulţi sunt aduşi din Republicile Baltice, din Ucraina de Vest şi din Basarabia”. Înţeleg dorinţa autorului de a ne include în eşalonul occidental, cum ar veni, al victimelor regimului, dar cunoaştem foarte bine că tăvălugul nu a cruţat pe nimeni dintre cele „129 de naţionalităţi”, noi nefiind nici pe aproape majoritari, nici măcar împreună cu balticii...
Iar arestarea unor categorii de cetăţeni (portari de hoteluri, feroviari, pompieri... elevi de liceu!) care „din cauza uniformelor au fost declaraţi colonei, generali sau mareşali fascişti” e ridicolă şi ilogică: în 1940, sovieticii nu vedeau în fascişti un duşman! Dimpotrivă, ei erau aliaţii fasciştilor, declanşând războiul mondial împreună, în toamna lui 1939. Ocuparea Basarabiei, în 1940, se datora tocmai acestei alianţe!  În  acelaşi 1940, când nu numai naziştii, dar şi fascismul ca ideologie era aplaudat în Ţara Sovietelor, NKVD-iştii aduceau primele „ofrande” odioase pactului cu Hitler: împuşcau ofiţerii polonezi la Katyn. Nimeni nu putea fi arestat pentru „uniforma fascistă”. În 1941, avea să se schimbe ceva... dar atunci sovieticilor nu le mai ardea de uniforme!
La pagina 100, autorul ne vorbeşte despre „lagărul de deţinuţi politici Zarianka-1”, dar cu 15 pagini mai înainte ne spunea că „infractorii de drept comun locuiesc într-o baracă cu ei” (cu deţinuţii politici). Cum era, totuşi?
Când apare în lagăr, Kudreavţev o întreabă pe fată cum o cheamă. La auzul numelui Maria, acesta se miră: „Nu am mai auzit niciodată de astfel de nume”. Naratorul crede că Maria e un nume românesc? Să nu fi auzit el (şi Kudreavţev) de Maria Ulianova? De împărăteasa Maria Fiodorov­na? De fecioara Maria şi de Maria Magdalena? Cu doar 30 de pagini mai devreme, naratorul o „botezase” pe soţia lui Mandelştam „Maşa.” Aşadar, numele exista!
Încă un fapt interesant: în sat, fetei i se spunea Maria cea Mică (pentru a o deosebi de maică-să: Maria cea Mare). Deci şi în Poiana acest nume era unul rar? Ori autorului îi joacă festa Druţă (cu Ecaterina cea Mare şi Ecaterina cea Mică)?
Într-un moment, în munţii din Kolîma, personajelor le apare în faţă „un stejar bătrân cu o scorbură uriaşă”. Ei bine, asta-i chiar din poveste. Or, aria de răspândire a stejarului nu ajunge până în Siberia, cu atât mai puţin – în Extremul Orient şi încă în partea nordică a acestuia! Perseverând în eroare, autorul adaugă: „De aceştia sunt mulţi prin toată Siberia răsăriteană!”.
Maria, prin acelaşi „paradox al timpului”, ca şi în cazul cu Mandelştam, o întâlneşte pe Polina Jemciujina, soţia arestată a lui Molotov. În realitate, Jemciujina  fusese arestată abia în 1949 (şi deportată în regiunea Kustanai, dacă e să fim pedanţi şi aici)!
Apropo de inexactităţi: în carte mai apare părintele Florenski (Pavel, totuşi, nu Ioan), într-adevăr, un teolog marcant, arestat de NKVD, deţinut (în Soloveţ!) şi împuşcat în 1937, aşadar, imposibil să fi fost văzut după 1940.
Într-un caz, autorul îi atribuie nişte vorbe aiurea (adevărat, spuse „ în vis”) „prie­tenului său (al lui Ulmu - mvc) Ionesco, de la Filosofie, pripăşit (observaţi nuanţa stilistică dispreţuitoare!) în Franţa”... Ei bine, prietenul nostru Ionesco a absolvit, totuşi, Literele (la Bucureşti, nu la Iaşi), încă în 1934! Nu cred că jonglarea aceasta iresponsabilă cu nume... hai să le zicem asociative, face un mare bine celor care se informează şi din roman.
În carte apare şi Dmitri Sergheievici Lihaciov, un remarcabil savant rus şi o instanţă etică. La pagina 297, „aflăm” că savantul „stă şi el într-un lagăr”. (Când Ulmu ajunge la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din URSS, i se spune că Lihaciov a fost eliberat, dar încă nu a ajuns, e pe drum.) Ei bine, aici, nicio asociere, niciun pseudonim în manieră „paronimică” – este chiar referinţa exactă. Şi (cel puţin) în acest caz, autorul nu avea voie să aproximeze atât de liber. Savantul într-adevăr a făcut puşcăria comunistă (la Soloneţ!), dar asta se întâmpla în 1928-1931! În 1953, când este invocat de narator, el e deja proaspăt laureat al Premiului Stalin (sic!) şi proaspăt membru-corespondent al Academiei sovietice!
 
***
În romanul lui Dabija, a doua zi după moartea lui Stalin, toate lagărele şi închisorile şi-au deschis larg porţile! „Uşile de la celule [...] erau toate descuiate... Porţile cele mari ale închisorii se legănau în vânt deschise vraişte. [...] Santinelele nu se mai zăreau nici ele în turnurile de lemn.” Un biet felcer e singurul din „personalul” lagărului, rămas pentru a explica, de fapt, pentru a decreta: „...sunteţi liberi. Fiecare poate pleca unde doreşte (!)”  Este o enormă eroare, care pune întregul sistem criminal în cârca unui singur responsabil (nici măcar a celui care a inventat sistemul politic, ideologic, dar şi penitenciar, în această formulă!).
Adevărul e altul: după moartea lui Stalin a urmat o amnistiere masivă,  dar aceasta – vizând deţinuţii condamnaţi la nu mai mult de cinci ani, femeile, bătrânii şi
co­piii – nu a graţiat deţinuţii politici. Aceştia vor fi eliberaţi abia după 1956, iar GULAG-ul îşi va încheia existenţa abia în 1960! A doua zi după moartea lui Stalin, întregul imperiu (între care şi mulţi deţinuţi!) deplângea moartea tătucului popoarelor!
Încă ceva: în URSS, pedeapsa cu moartea a fost abolită pe timp foarte-foarte scurt (!) prin anii ’20. Nu a existat acest calcul fantasmagoric de sute de ani de închisoare, cum i-ar fi plăcut naratorului, care împrumută această închipuire aritmetică mai degrabă de la cineaştii americani.
Şi să nu ne scape detaliul: de unde a luat scriitorul că Stalin era analfabet? (La pagina 72, „Stalin” îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi a scrie”.) Poate semidoct, dacă vrea atât de mult să-l „ofenseze”, dar nici asta nu se prea potriveşte omului care avea o bibliotecă de 20 000 de tomuri. De altfel, acest genial semidoct (şi criminal inimaginabil) cita liber din Biblie (la seminarul teologic a avut note excelente!) şi citea pe zi sute de pagini din Cehov, Dostoievski, Gogol, Oscar Wilde, Maupassant, Goethe, Zola. Nu trebuie să le căutăm criminalilor şi monştrilor alte păcate decât cele (enorme!) de care se fac vinovaţi cu adevărat. Printre criminalii celebri se numără talente şi minţi luminate! Care ascultau Chopin,  Beetho­ven sau Wagner!
 
***
Romanul lui Nicolae Dabija se vrea o construcţie rotundă (aşadar, concepută, nu pur şi simplu „revelată”) la o temă în vogă, cu multe piste posibile şi cu recifele iminente unor adâncimi neexplorate. Dar textul despre care vorbim este o construcţie schematică şi tezistă, irelevantă şi defectuoasă literar.
În ultimul său roman, Umberto Eco ne sugerează (ba chiar ne declară limpede!) că pentru a falsifica, trebuie să cunoşti – exhaustiv, în detalii – adevărul; pentru a ficţiona, trebuie să verifici, la sânge, documentele autentice. E o lecţie simplă, la îndemâna oricui.
 
P. S. În contextul „strategiilor promoţionale” bine cunoscute azi, nu mi se pare ieşită din comun promovarea agresivă, fără precedent, făcută cărţii lui N. Dabija: zeci de lansări (sic!), discuţii, lecturi publice, întâlniri cu autorul, concursuri, festivaluri şi premieri. E la discreţia celor care se implică. Un singur lucru nu ar fi de dorit să se producă: să se prezinte această carte ca model literar, ca model de naraţiune, ca model de roman. Am mai păţit-o.

ce spunea dabija despre miorita lui russo

spuneti-mi va rog poate stie cineva in ce opera pot gasi referinte la 'miorita'culeasa de russo   adresate de dabiija  raspundetimi daca stii pregatesc    lucrare de doctorat  va roggggg frumossssssssssssssss

Multumesc domnului Dabija

Multumesc domnului Dabija pentru acest roman (Tema pentru acasa). M-a cutremurat,m-a induiosat,mi-a furat lacrimi si in sfirsit am desluit povestea cu "ororile comunismului".
Atit de real,atit de "basarabean",incit in unele momente am avut impresia ca am vazut si eu acele suflete,am fost si eu in acea epoca de "reducare a omului prin munca"
Lucrare de exceptie!!!

Dabija este un Ion Canna al

Dabija este un Ion Canna al vremurilor noi. S-a înarmat cu românismul și cu anticomunismul tot așa după cum au făcut-o scriitorii de după război cu realismul socialist. Dabija este obscen prin propaganda primitivă, nedisimulată cât de cât a unor idei și acelea dubioase. Meritați, dle Ciobanu, un premiu pentru că ați citit până la capăt o carte atât de abjectă. Și alt premiu pentru că v-ați ostenit să-i arătați inconsistența. Dar v-aș pune la zid în fața unui pluton de execuție pentru altceva. De ce tolerați, împreună cu alți intelectuali mai răsăriți de la Chișinău, ziare atât de înglodate în naționalismul de cea mai joasă speță cum ar fi Literatura și Arta și Timpul? Mi se pare că Timpul a și publicat ceva despre dvoastră? De ce nu fondați un ziar respectabil, un cotidian, pe care un biet imigrant ca mine să-l citească de la Roma fără ca să trebuiască să se înăcrească de fiecare dată când merge pe site-ul Timpul-ui și Moldovei Suverane?

Roman'a lui Dabija

Miră poziţia precedentului cititor: chiar dacă e fals şi execrabil, las' că-i bun şi aşa. M.V. Ciobanu dă la iveală gogomănii, dar blândul cititor se face a nu le observa. Cecitate...

Sugestii

”În ultimul său roman, Umberto Eco ne sugerează (ba chiar ne declară limpede!) că pentru a falsifica, trebuie să cunoşti – exhaustiv, în detalii – adevărul; pentru a ficţiona, trebuie să verifici, la sânge, documentele autentice. E o lecţie simplă, la îndemâna oricui.”
De ce nu folositi si dumneavoastra sugestia lui Umberto Eco ca sa scriti un roman la o tema ”in voga”?

Tema pentru acasa

Tema pentru acasa pentru Mircea Ciobanu. Care e si el scriitor. Nu vreau sa repet spusele lui Ion Creanga despre ”scrie tu mai bine...”.
N-aveti decat sa scrieti mai bine decat Nicolae Dabija. Doar va cobsiderati scriitor? Ce-ati dat cititorilor? Ati dat poate ceva mai bun?
Mie imi place romanul, ca din lectiile de istorie nu prea am inteles ce-a fost cu deportarile. Iar alta literatura  - romane, povestiti - nu exista.