Categorii

Parteneri

În spatele marelui Velázquez

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

În spatele marelui Velázquez

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

Pictorul Ioan Iacob (n. 1954) este produsul școlii germane de pictură modernă, fiind contemporan cu momentul de apogeu al dezvoltării acesteia în formele ei cele mai elevate, superioare (doar câteva exemple: Gottard Graubner, pe care l-a avut ca mentor la Kunstakademie Düsseldorf între anii 1977-1984; Kiefer, Penck, Immendorf, Neo Rauch, Werner Tübke, Rink, Baselitz, Blinky Palermo ș.a.). Din 1975, Ioan Iacob locuiește și lucrează la Düsseldorf. În România, a expus pentru prima oară în 2006, la Galeria Curtea Veche din București.
Expoziția în care am văzut primele lucrări din acest ciclu, al Infantelor, în vara lui 2021 – Vademecum – de la Galeriile Carol, din București, era o pledoarie în plus pentru „materialitatea” picturii, pentru consistența profundă a acesteia, cu accentul (de)pus pe experimentul cromatic, așa cum toate acestea s-au cristalizat în ultimele secole europene. De fapt, este o lungă discuție și o practică teoretică asupra impactului cărții, al cuvântului, proiectat asupra actului și genezei picturii, cu accent pe lumea textilă a picturii marelui Diego Velázquez. Și când ne referim la veșminte, spunem și bijuterii, podoabe, găteli, ornamente. Acestea devin, pentru pictură, mai importante decât chipul, mâinile, carnația în general. Deși de ceva vreme Ioan Iacob se exprimă și prin intermediul sculpturii, ca o „extensie” necesară a problematicilor picturale, devenind o componentă a expunerilor publice, acum am văzut pentru prima oară acele „căsuțe”, așezate pe alocuri, pe pavimentul galeriei. Acestea sunt discrete, scunde, dar foarte expresive ca impact, în geometrismul lor frust, și denotă un ecou clar și explicit al picturii de pe pânză.
Am ajuns să înțeleg de-abia acum că limbajul plastic al unui pictor din era barocă, cum a fost Velázquez, ți-l poate cel mai bine tâlcui şi tălmaci doar tot un pictor; şi aşa se face că anume Ioan Iacob reuşeşte magistral prin expoziția sa, Infante (Muzeul de Artă Constanța, septembrie-octombrie 2021), să stea cât se poate de aproape, în chiar spatele marelui Velázquez, ca un ucenic umil al acestuia, care reuşeşte să-l descoase pe maestru , să-l aproprieze, dar nicidecum prin imitare, copiere sau replicare, ci prin felul în care se războieşte cu registrele cromatice, cu suprapunerile de culori, prin rotunjirea suprafețelor, formelor şi prin modularea complicatelor textúri... este însă un travaliu atent, lacerant, îndelungat, laborios, ca o termoscanare a incandescenței coloristice, astfel ca larva, spectacular, să se transforme-n fluture, în magmă vibrantă picturală, pictură pură, plăcere senzuală pe termen lung.
Când te afli în această expoziție oarecum finală sau totalizatoare, desfăşurată în sălile Muzeului de Artă Constanţa, parcă îl simți mai aproape pe Velázquez, pe profundul şi inimitabilul Velázquez!
Căci, prin intermediul picturii, timpul parcă este anulat, în favoarea prezentului continuu al picturii. La care devenim privilegiați părtași.