Categorii

Parteneri

„Motivul” dosarului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Motivul” dosarului

imaginea utilizatorului Tamara Cărăuş
articol: 

Romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Polirom, 2010), sugerează că întrebările adresate de mine în această rubrică din Contrafort – E posibilă o etică a neuitării? Avem cumva obligaţia de a ne aminti victimele şi, deopotrivă, călăii? etc. – ar fi un lux, prima relaţie cu trecutul fiind să-l cunoşti mai întâi.
 
Personajele (principale) din Provizorat nu cunosc, pe deplin, nici trecutul familiei lor şi nici istoria colectivă, iar trecutul neştiut apasă asupra lor ca un blestem implacabil. Aparent, Provizorat e romanul unui adulter consumat în anii ’70 în România comunistă: Sorin Olaru, „eternul responsabil cu propaganda”, şi Letiţia Arcan, scriitoare în devenire, colegi de lucru în Clădire (al cărei model e Casa Scânteii din Bucureşti), îşi trăiesc „dragostea de la 9.30 la 13.30”, săptămânal şi ilicit, în apartamentul unui amic, pe parcursul a 20 de ani. În pauza dintre acrobaţiile sexuale, declarate reciproc avantajoase, însă descrise realist, documentar, fără erotisme, cele două personaje vorbesc despre trecut, despre legionari, despre închisorile regimului comunist: „Ce te-a apucat? scânceşte Letiţia şi se zbate în braţele lui. Vrei să-mi faci în pat lecţia de istorie?” (p. 52). (Această lectură a Provizorat-ului e aproape procustiană, căci lasă la o parte alte teme ale romanului, cum ar fi sexualitatea în sistemul comunist, şi decupează doar „motivul” dosarului şi (ne)cunoaşterii trecutului.)
 
Letiţia şi Sorin au în comun „obsesia dosarului prost” (p. 22), a „originii sociale nesănătoase” şi a „biografiei pătate” (p. 22), fără a cunoaşte în întregime dimensiunile „petei”. Părinţii lor făceau parte din altă lume, cea interbelică, cu tinereţea marcată de fanatism legionar sau de apartenenţa la burghezie, lume care a dispărut, „lăsând doar o urmă întunecată în dosarele copiilor” (p. 59). Pentru a-şi proteja copiii şi a le face mai uşoară inserţia în noua societate, părinţii ţin sub tăcere trecutul. Desigur, „dosarul de familie” este cunoscut în detalii de Securitate, care administrează trecutul ca pe nişte pietre de moară agăţate de gâtul celui care încearcă să facă o mişcare – „să reuşească în viaţă” sau, uneori, pur și simplu să trăiască – în România comunistă: bunăoară, responsabilul de cadre din Clădire, Vitea Galocick, ştie mai multe despre primii ani de viaţă ai proaspătului stagiar decât stagiarul însuşi: „Zice mai departe cu mama, cu tata!” (p. 184), îndeamnă el angajaţii în româneasca lui stâlcită, iar căpitanul de Securitate, Ludovic Vistig, inventează şi inventariază zilnic dosarele şi vinovaţii, după cum dictează linia partidului, voinţa şefului şi a lui personală.
 
Nelly, mama grijulie şi adoptivă a lui Sorin Olaru, reuşeşte performanţa ca fiul ei să nu afle mai nimic despre trecutul familiei, la fel ca şi mama Letiţiei. Părinţii Letiţiei şi ai lui Sorin nu încearcă să fie eroi, ci doar să nu se lase striviţi de evenimentele contradictorii ale istoriei, evenimente care în mod firesc nu încap într-o viaţă de om: de exemplu, dacă la sfârşitul anilor ’30 Nelly „punea o vorbă” pe lângă naşul ei, primar legionar al localităţii, atunci deja la sfârşitul anilor ’40 „punea o vorbă” pe lângă un văr ce „s-a dat” la timp cu comuniştii, repetându-i soţului că doar „datorită vărului Iulian a dormit după război în patul lui, nu în subsolurile pline de apă de la Jilava”
(p. 121). Părinţii au încercat să facă faţă vremurilor, însă gesturile lor vor trezi doar mila dispreţuitoare a copiilor: „degeaba au învăţat rusește, au conspectat Capitalul, iar între timp au fost muncitori necalificaţi în construcţii, pontatori, vânzători de răcoritoare, funcţionari anonimi, dar mereu prost văzuţi!” (p. 59), spune Sorin Olaru, crezându-se avantajat prin apartenenţa la „generaţia norocoasă” (p. 45), născută la timpul potrivit.
 
Ascensiunea lui Sorin Olaru ne plasează într-o deplină intrigă balzaciană a epocii socialiste. Educaţia lui Sorin Olaru, corectitudinea şi capacitatea sa de lucru după program, politeţea de care dă dovadă în relaţia cu toţi oamenii nu pot decât să-l propulseze spre succes: „Momentul victoriei va fi şedinţa anuală, când numele lui Sorin Olaru este singurul citat de bine” (p. 279); „Ani de zile de acum înainte numele lui nu va lipsi din introducerea dărilor de seamă care evidenţiază zelul...” (p. 281). Şi nu ar fi nimic blamabil în acest zel, sugerează autoarea, zelul fiind o condiţie a „succesului” după care era măsurat omul şi atunci, şi acum: „Dacă la începutul mileniului următor [Sorin Olaru] ar mai fi avut aceeaşi vârstă ca la începutul anilor ’70, ar fi putut fi întâlnit ca patron al unor firme... sau putea fi un tânăr funcţionar de minister, pe dosare europene, aşteptând să-şi facă loc în echipa birocraţilor români la Bruxelles, în momentul aderării. Sau funcţionar la Ministerul de Externe, diplomat sau chiar ambasador” (p. 284). Însă cariera lui Sorin Olaru va stagna, mai puţin balzacian, din cauza dosarului de familie care îl „trage înapoi”, motivul dosarului avându-şi locul mai degrabă într-o tragedie antică sau într-o naraţiune din Vechiul Testament, unde un păcat neştiut al strămoşilor atârnă ca un blestem asupra urmaşilor, până la a şaptea spiţă. Totodată, în epoca socialistă intriga balzaciană (a parvenirii) se transformă într-un roman al devenirii, sub presiunea ideologiei, a omului nou, care una gândeşte şi alta spune/face, nu doar datorită ambiţiei de a „reuşi în viaţă”, ci din nevoia de a trăi fără cruzimea închisorilor şi fără eroismul disidenței, a cărei vocaţie nu pare a fi obligatorie nici chiar pentru scriitoarea Letiţia Arcan, descrisă drept o fire visătoare şi abulică, ne-prezentă, acestea fiind, conform afirmaţiilor colegilor din Clădire, şi modalităţile ei de a se distanţa de îndoctrinarea zilnică şi de lucrul la Tratat. Oricum, ne-prezenţa e compatibilă cu calitatea de membră a partidului: „Învăţată de unchiul Ion să se topească în masa anonimă, Letiţia fusese pionieră, utecistă şi pe urmă, la îndemnul lui Sorin Olaru, făcuse cerere de intrare în Partid... şi s-a trezit felicitată pentru că a devenit „membrană” (p. 234).
 
Naratorul din Provizorat e clasic şi omniprezent şi, spre deosebire de coloneii de Securitate responsabili de cadrele instituţiei, ştie nu doar trecutul, ci şi viitorul, căci face multe salturi în timp de genul: „reciclare, care se va numi, peste treizeci de ani, training” (p. 33). Probabil pentru a face din povara trecutului şi a istoriei un subiect „viu”, autoarea recurge şi la o convenţie narativă „de efect” (şi cu aluzii intertextuale la Ultima noapte... a lui Camil Petrescu), precum e conversaţia celor doi amanţi, care e, de fapt, monologul lui Sorin, întrerupt uneori de câte o replică sau întrebare a Letiţiei, cum ar fi: „Codreanu trebuie să fi fost narcisist, megaloman, şopteşte, conciliantă, Letiţia” (p. 108). Astfel, structura narativă din Provizorat provoacă o întrebare, am putea spune, epistemologică: cine cunoaşte şi cine narează trecutul în întreaga construcţie a romanului?
 
Multe dintre capitole încep cu o relatare a unor întâmplări din trecutul interbelic sau din primii ani comunişti ce pare a fi istorisită de naratorul omniprezent, ca apoi să vină întrebarea Letiţiei şi să aflăm că naratorul e chiar Sorin Olaru, iar istoria e povestită în intimitatea celor doi. Şi atunci, reproşul mai-marilor din Clădire – „Cum să nu aibă erori ideologice Tratatul la care lucrăm ani de zile, dacă în posturi-cheie sunt promovate persoane cu biografii pătate?” (p. 22) –, care presupune o relaţie implicită şi necesară între „a cunoaşte” şi „a face”, poate fi reformulat invers: cum poţi fi un etern şi ireproşabil responsabil cu propaganda dacă ajungi să cunoşti în detalii trecutul? Iar Sorin Olaru nu are doar o cunoaştere formală, seacă a evenimentelor, ci o cunoaştere în detalii a istoriei mai mult sau mai puţin recente din surse interzise de care „face rost” (de ex. Memoriile lui Hruşciov), o cunoaştere a trecutului despre care nu vorbeşte decât între reprizele „dragostei de la 9.30 la 13.30”, adulterul şi cunoaşterea netrunchiată a trecutului fiind ambele ilicite în sistem. Cum e posibil să ai cunoştinţe subversive pentru sistemul din care faci parte şi totodată să-l perpetuezi prin propagandă? Oare cunoaşterea trecutului nu diminuează zelul propagandei? Poate cariera lui Sorin Olaru stagnează nu doar din cauza dosarului prost, ci şi datorită pătrunderii lui în hăţişurile trecutului? Sau Sorin Olaru e o instanţiere a omului nou, pentru care ruptura între a cunoaşte (una) şi a face (alta) e starea firească? Totuşi, atunci când, spre sfârşitul romanului, îi sunt developate toate petele dosarului de familie, Sorin Olaru „se gândise să se sinucidă”(p. 425), intenţie care probabil ar putea fi o dovadă că ruptura între a cunoaşte şi a fi/face nu e definitivă.
 
Sorin Olaru, al cărui nume de botez e Corneliu, în numele liderului legionar, Corneliu Zelea Codreanu, află de la noul responsabil de cadre de ce se împotmolise cariera sa: „Nu târa după el cadavrele obişnuite ale oricărei familii, ci nişte cadavre simbolice, cu care va fi mereu şantajat” (p. 427). Astfel, află că părinţii lui au fost legionari fanatici: „mama lui naturală ar fi fost şefa Cetăţuii legionare de fete din oraşul lor, gata să-şi rişte viaţa pentru teroriştii din echipele morţii” (p. 526), şi la câteva luni după ce l-a născut, mama sa a fost arestată şi omorâtă în timpul unui interogatoriu, iar tatăl, Vasi Stamatiu, a fost un şef al echipelor morţii, care „cerea de la tribună execuţii, pedepse corporale şi răzbunări” (p. 426). Mai află că în prima sa călătorie „în afară”, în care a primit de la Securitate însărcinarea de a-l întâlni la München pe expertul în balcanologie Günther Hermann, l-a întâlnit, de fapt, pe presupusul tată natural, iar în urma raportului scris de Sorin, Hermann a fost tracasat de Securitate până a făcut un atac cerebral, fiul contribuind, aproape oedipal, la sfârşitul tatălui.
 
A cunoaşte trecutul din dosarul de familie nu ţine de imperative etice, ci înseamnă deja a fi într-un anume mod, deseori considerat a fi cel „adevărat” şi „autentic”. Cunoaşterea trecutului din dosar ţine de coerenţa şi identitatea persoanelor, necunoaşterea fiind echivalentă cu o dibuire în prezent şi chiar în viitor. Părinţii lui Sorin şi ai Letiţiei, păstrând tăcere asupra trecutului, şi-au condamnat urmaşii la o existenţă provizorie şi pe alocuri oarbă. Tăcerea părinţilor ar fi condamnabilă, dar astfel ajungem la controversatul şi durerosul reproş „De ce nu au fost cu toţii disidenţi?”, pentru care nu e loc în Provizorat, care nu condamnă, dar nici nu justifică nimic, ci doar pătrunde uluitor de precis în intersecţiile sângerânde dintre „marea” istorie şi „micile” destine individuale.
 
_____________
Gabriela Adameşteanu, Provizorat (roman). Editura Polirom, 2010