Categorii

Parteneri

Milan Kundera despre roman

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Milan Kundera despre roman

Exilat în Franţa din 1975 şi scriind în limba ţării de adopţie din 1985 (romanul „Lentoarea”, urmat de „Identitatea”), Milan Kundera rămâne scriitorul emblematic al literaturii cehe contemporane - un creator excepţional, cu o biografie complexă, traversată de pasaje dramatice, chiar tragice uneori. S-a născut în 1929 la Brno, în Moravia, într-o familie de muzicieni. În tinereţe s-a apropiat de marxism şi s-a înscris în partidul comunist la 20 de ani, din care a fost exclus pentru un an de zile, dar revine în partid şi publică primele sale scrieri: „Omul, această mare grădină” (1953, volum de versuri) şi două cărţi de proză: „Ultimul mai” (1955, dedicată lui Julius Fučík, unul dintre eroii rezistenţei comuniste din Cehoslovacia în cel de-al Doilea Război Mondial) şi „Monologuri” (1957). Cunoscut ca unul dintre reformatorii partidului comunist, evenimentele din mai 1968 din Cehoslovacia şi invazia sovietică din august în acelaşi an îl aruncă în dizgraţie. Emigrează în Franţa şi reuşeşte să publice foarte curând romanul „Gluma” (Editura Gallimard). Este recunoscut ca scriitor de cercurile intelectuale de la Paris şi romanele sale sunt foarte apreciate, devenind un etalon pentru literatura scrisă în comunism.
Când lucrurile păreau să se aşeze şi succesul literar îl recomanda drept unul dintre candidaţii cu şanse la Premiul Nobel, săptămânalul praghez Respekt (octombrie 2008) l-a acuzat pe Kundera de colaborare cu poliţia politică comunistă. Publicaţia dezvăluia că un denunţ al lui Kundera a făcut ca un tânăr anticomunist ceh, Miroslav Dvoracek, să fie arestat şi întemniţat timp de 14 ani. Milan Kundera a comentat laconic, în termeni categorici, aceste dezvăluiri şi a negat că ar fi colaborat cu poliţia politică. Acest episod din biografia scriitorului, neelucidat până la capăt, a complicat şi mai mult relaţia lui Kundera cu propria ţară. S-a scris că între Milan Kundera şi concetăţenii săi cehi ar există o falie, că autorul stabilit la Paris este chiar detestat în ţara lui de baştină pentru colaborarea sa cu instituţiile comuniste, dar şi pentru faptul că şi-a prelungit exilul după căderea regimului comunist. Dar aceste opinii nu sunt împărtăşite de toată lumea, mai ales de acei, mulţi, pentru care, dincolo de ideologii şi conjuncturi, Milan Kundera este un scriitor inconfundabil, între cei mai importanţi din literatura contemporană.
În cele ce urmează vă propunem fragmente dintr-un excelent interviu acordat în 1989 de Milan Kundera lui Lois Oppenheim pentru The Review of Contemporary Fiction. Traducerea din limba engleză este semnată de Daniel Stuparu. (Vasile Gârneţ)
 
- Aţi provocat numeroase discuţii legate de Europa Centrală, întreaga Dvs. operă de ficţiune are loc în Cehoslovacia, până şi în lucrarea Dvs. teoretică, Arta romanului, Europa Centrală joacă un rol foarte important. Aţi putea explica ce reprezintă pentru Dvs. această noţiune a Europei Centrale, care sunt de fapt parametrii ei reali?
- Haideţi să încercăm să simplificăm problema, care este enorm de vastă, şi să ne limităm la chestiunea romanului. Există patru mari romancieri: Kafka, Broch, Musil şi Gombrowicz. Eu îi consider pleiada marilor romancieri ai Europei Centrale. De la Proust încoace, nu văd nici un nume de o importanţă mai covârşitoare în istoria romanului. Fără a-i cunoaşte pe aceştia, nu prea poţi înţelege cu adevărat romanul modern. Pe scurt, aceşti autori sunt modernişti, cu alte cuvinte au fost pasionaţi de căutarea unor forme noi. În acelaşi timp însă, ei sunt complet indiferenţi faţă de orice formă de ideologie avangardistă (credinţă în progres, în revoluţie ş.a.m.d.), de unde rezultă o altă viziune a istoriei artei şi a romanului: ei nu vorbesc nici o clipă despre necesitatea unei rupturi radicale; ei nu pornesc de la premisa că posibilităţile formale ale romanului ar fi epuizate; ei nu vor decât să le sporească în mod radical.
De aici rezultă în acelaşi timp şi un alt tip de raportare la trecutul romanului. Aceşti autori nu resimt nici un fel de dispreţ faţă de „tradiţie”, ci o alegere diferită a tradiţiei: cu toţii sunt fascinaţi de romanul ce premerge secolului XIX. Eu numesc această perioadă „prima repriză” a istoriei romanului. Această epocă şi estetica ce o reprezintă au fost aproape marginalizate, lăsate într-un con de umbră în secolul XIX. „Trădarea” acestei prime reprize a privat romanul de dimensiunea sa ludică (atât de pregnantă la Rabelais, Cervantes, Sterne sau Diderot) şi a diminuat rolul a ceea ce eu numesc „meditaţie romanescă”. Meditaţie romanescă – haideţi să risipim din start orice confuzie: nu mă refer la aşa-numitul „roman filosofic”, care presupune de fapt o subordonare a literaturii faţă de filosofie, ilustrarea romanescă a ideilor. Acesta e cazul lui Sartre. Şi poate mai mult, al lui Camus. La Peste. Acest roman moralizator este aproape întruchiparea a tot ceea ce îmi displace. Abordarea unor Musil sau Broch este complet diferită: nu e aceea de a servi filosofiei, ci dimpotrivă, de a cuceri un domeniu pe care, până atunci, filosofia l-a păstrat pentru sine. Există probleme metafizice, probleme ale existenţei umane, pe care filosofia nu a ştiut nicicând să le cuprindă în toată concreteţea lor – nu le poate surprinde decât romanul. Aceşti romancieri (mai cu seamă Broch şi Musil) au făcut din roman o sinteză poetică şi intelectuală supremă şi i-au acordat întâietate în cadrul totalităţii culturii.
Scriitorii despre care vorbesc nu sunt foarte cunoscuţi în America, lucru pe care l-am considerat întotdeauna un scandal intelectual. Dar de fapt e vorba despre o neînţelegere la nivel estetic, care e lesne de înţeles dacă luăm în considerare tradiţia aparte a romanului american. În primul rând, America nu a trecut prin ceea ce numeam „prima repriză” a istoriei romanului. În al doilea rând, în aceeaşi perioadă în care mari scriitori ai Europei Centrale îşi scriau capodoperele, America însăşi a avut marea ei pleiadă de creatori care aveau să influenţeze întreaga lume, pleiadă formată din Hemingway, Faulkner şi Dos Passos. Dar estetica lor era în întregime opusă celei a lui Musil! De exemplu: o intervenţie meditativă a autorului în firul narativ al romanului său apare în contextul acestei estetici drept un soi de intelectualism deplasat, drept ceva străin esenţei înseşi a romanului. O amintire personală: The New Yorker a publicat primele trei părţi din Insuportabila uşurătate a fiinţei – dar a eliminat pasajele care făceau trimitere la mitul nietzscheean al eternei reîntoarceri! Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, ceea ce spun despre acest concept al lui Nietzsche nu are nimic de a face cu un discurs de tip filosofic; este o continuare a paradoxurilor care nu sunt mai puţin romaneşti (cu alte cuvinte, ele corespund nu mai puţin esenţei a ceea ce este un roman) decât o descriere a acţiunii sau un dialog.
- Aţi putea spune că aceşti autori v-au influenţat în mod concret?
- Dacă m-au influenţat? Nu. E vorba de altceva: Eu exist, ca şi ei, sub aceeaşi umbrelă estetică. Nu sub umbrela unor Proust sau Joyce. Nu sub umbrela unui Hemingway (în ciuda admiraţiei pe care i-o port). Autorii de care vorbesc nu s-au influenţat nici reciproc, dacă tot veni vorba. Nici măcar nu se agreau între ei. Broch se exprima foarte critic faţă de Musil, Musil era răutăcios faţă de
Broch, lui Gombrowicz nu-i plăcea de Kafka şi nici nu a vorbit vreodată de Broch sau Musil, fiind el însuşi cel mai probabil o necunoscută pentru ceilalţi trei. Dacă ar şti că i-am grupat laolaltă, s-ar supăra probabil pe mine. Şi poate că nu fără motiv. Poate că am inventat pur şi simplu această pleiadă pentru a putea vedea un acoperiş deasupra capului.
- Faceţi în permanenţă trimitere la romanul european. Să însemne oare asta faptul că pentru Dvs. romanul american este în general mai puţin important?
- E bine că menţionaţi lucrul ăsta. De fapt, mă deranjează cumplit faptul de a nu putea găsi un termen adecvat pentru asta. Dacă vorbesc de „romanul occidental”, se va spune că nu ţin seama de romanul rus. Dacă spun „roman mondial”, ascund faptul că romanul despre care vorbesc eu este legat istoric de Europa. De aceea vorbesc de „romanul european”; dar eu înţeleg acest atribut în sensul lui Husserl: nu ca pe un termen geografic, ci ca pe unul de ordin „spiritual”, care include fără probleme atât America cât şi, de exemplu, Israelul. Ceea ce eu numesc „romanul european” este întreaga istorie ce se desfăşoară de la Cervantes la Faulkner.
- Mă frapează faptul că printre autorii pe care îi citaţi drept cei mai importanţi pentru istoria romanului, şi printre cei pe care îi citaţi cu alte ocazii în legătură cu evoluţia romanului şi relaţia acestuia cu istoria culturii unei regiuni sau alta, nu există femei. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar nici în eseurile sau interviurile Dvs. nu este menţionat numele vreunei scriitoare. Puteţi explica acest lucru?
- Sexul romanelor, nu cel al autorilor trebuie să ne intereseze. Toate romanele mari, adevărate, sunt bisexuale. Cu alte cuvinte, ele exprimă atât o viziune feminină, cât şi una masculină asupra lumii. Sexul autorilor ca persoane fizice e o chestiune privată care îi priveşte.
- În final v-aş întreba dacă găsiţi puncte de cotitură în evoluţia reflecţiei Dvs. asupra literaturii, asupra relaţiei ei cu lumea, cu cultura, cu individul? Vedeţi evoluţia gândirii Dvs. ca pe o progresie liniară, sau puteţi evidenţia anumite momente ale unor schimbări semnificative în dezvoltarea convingerilor Dvs. estetice?
- Până pe la 30 de ani am scris multe: muzică, în primul rând, dar şi poezie, ba chiar şi o dramă. Lucram în multe direcţii diferite – în căutarea unei voci proprii, a propriului stil, mă căutam pe mine însumi. Când a apărut prima povestire din Iubiri ridicole (pe care am scris-o în 1959), am fost sigur că m-am găsit, finalmente, pe „mine însumi”. Am devenit un scriitor de proză, un romancier, şi asta e tot ce sunt. De atunci, convingerile mele estetice nu au cunoscut transformări; ele evoluează, pentru a folosi expresia Dvs., liniar.

ifofkil

glhalb ifofkil