Categorii

Parteneri

Mihaela Perciun în două ipostaze

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Mihaela Perciun în două ipostaze

imaginea utilizatorului Claudia Partole

La diferite vârste îți faci prieteni (ți-i alegi) într-un fel anume. Mie, în ultimul timp, prietenii adevărați îmi vin prin Cuvânt. Astfel am descoperit-o pe Mihaela Perciun - printre cuvinte. I-am citit nuvelele din Contrafort și m-a surprins lealitatea și dârzenia mesajului ei scriitoricesc. Este persoana care și-a ales, cu bună știință, calea evadării din șablon și mersul pe un câmp minat. Pentru a putea spune tranșant un cuvânt propriu (personalizat!), a preferat un obiectiv, o modalitate, în aparență, firească de expunere a gândului, dar nespecifică literaturii basarabene, mai ales literaturii scrise de o femeie. Și anume, de a scoate în vileag întâmplări și fapte dintre cele mai banale, brute, nefiltrate, despuiate, fără a cruța urechea „fină” a cuiva. Citind cărțile Mihaelei Perciun, nu m-au deranjat replicile pipărate și nici dezvăluirile-i șocante. Limbajul personajelor e, într-adevăr, pe alocuri vulgarizat, dar nu pentru a-i da textului originalitate și nici pentru a-l face sfidător sau provocator. Prozatoarea imprimă, dă vieții înfățișarea-i veridică, nemachiată sau, altfel spus, îi oferă realității ceea ce-i aparține. În scrierile Mihaelei Perciun iese în evidență acel ceva (zis spectacol intim) improvizat de majoritatea oamenilor, apoi rostit, doar că mult mai delicat și cu o falsă diplomație (căci, în fond, în sinea noastră, asta o spunem, o gândim și o credem!). Într-un cuvânt, m-au captivat și ademenit subiectele scrierilor sale, dar și stilul, temeritatea și naturalețea autoarei Mihaela Perciun. I-am căutat în librării și biblioteci celelalte cărți: Printre vagoane, Printre bărbați – cărți în care, spre marea mea surprindere, am revăzut într-o formulă inedită, plauzibilă (ca un răspuns replicii shakespeariene: „Ce mai face Danemarca? Putrezește Danemarca!”), un tablou al picajului nostru social și moral, prezentat aproape alegoric și plastic. 
Prozatoarea reproduce în aceste două cărți spectacolul jucat de niște personaje specifice unei societăți în descompunere („Alți actori, aceeași piesă...”), cărora le cauți prototipul printre rândurile scrise: ce și cine i-a servit autoarei ca model? Și deloc ciudat, reușești să dezbraci unele personaje (eroii vremurilor noastre!) de haina metaforică, să le identifici... 
Alte cărți de proză – Mama s-a măritat, Băltoaca – au o amprentă mai personală, te fac să suspectezi anumite tangențe cu destinul autoarei. Însă, dincolo de aceste ipoteze, recunosc că am admirat din nou capacitatea Mihaelei Perciun de a aduna și a expune multul (care cere un anumit spațiu și o anumită lungime de undă verbală) mesajului său estetic în lucrări de mici proporții. Nuvelele sale par a fi niște casete în care scriitoarea și-a concentrat materia narativă și energia creatoare pentru viitoarele cărți, poate romane. 
Despre proza Mihaelei Perciun a scris pe larg și cu mai multă competență Maria Șleahtițchi. De aceea, mă voi referi în cele ce urmează la volumul Bustul lui Stalin, cuprinzând patru piese de teatru. 
Am citit cartea, apoi mi-am imaginat spectacolul „Bustul lui Stalin” și mi-a venit o idee bizară. Iat-o: celui ajuns robul scrisului Marele Creator îi înmânează o armă și o lunetă (pe cât de magice, pe atât de invizibile), acestea fiindu-i utile pentru a cerceta și a descoperi adevărul. Cu luneta vede mai bine trecutul și scrutează cu mai multă îndrăzneală viitorul, imaginându-și sau inventând conținutul celor pe care urmează să le descrie (personaje, anturaj). Arma însă o poate întoarce fie spre sine, fie o poate îndrepta spre necunoscut, străbătându-l cu ochiul zis „al treilea”... Așa îmi imaginez eu starea de spirit a unui dramaturg care tinde să-i ajute Marelui Creator nu doar să fixeze pe harta timpului căile acestei Lumi rătăcite, dar să își creeze propriul spectacol. 
Mihaela Perciun, în ipostază de dramaturg, nu inventează alte vremuri, alte spații, ci explorează la maximum timpul prezent, ca o pecete a destinului (mai ales al românilor basarabeni). Prin scenele aparent banale, autoarea improvizează un teatru reverber al realului, cu paradoxul și absurdul inerent personajelor de care te ciocnești zilnic sau care au ieșit deja din peisaj... Piesa titulară a cărții Bustul lui Stalin, ca și Orori de sistem (ancorate oarecum în același spațiu al fricii, trădării și al rezistenței puse la încercare), sunt ca o continuare a aceluiași subiect. Printr-un accident banal, circumstanțele dictează și, până la urmă, ajută să se discearnă binele de rău, iar protagoniștii – unii manifestă verticalitate, alții se dovedesc lichele. 
Intriga din prima piesă gravitează în jurul cazului bizar cu spargerea bustului (capului!) lui Stalin. O metaforă! Întotdeauna, până și în timpurile de teroare, cineva, cu riscul de a pierde totul, a încercat să pătrundă în miezul ideologiei sataniste (staliniste!), a cutezat să testeze temeinicia răului, descoperind până la urmă adevărul, dar și deșertăciunea... De pildă,  situația comico-dramatică din piesa Bustul lui Stalin: Elevul 2:„Taci, taci, văi! Tu înţelegi să taci!?” Elevul 1: „Da’ dacă Stalin nu mai este Dumnezeul nostru, atunci cine-i Dumnezeul nostru?” Elevul 3: „Este, nu mai este, taci!” Elevul 2: „Nu-i şi nici n-a fost! Directorul ce-a zis? Că-i Dumnezeu?… N-a zis!” Vocea Rozaliei Isaacovna: „...dacă cineva se duce la raiono şi-l toarnă că a ascuns incidentul cu spargerea bustului? Oare ce-o să ne cânte atunci?! Cum m-aș simţi avându-l la mână?! El oare cu ce ne are la mână? Cu ce ar vrea să ne mai aibă? Uite-i cum toţi se privesc cu suspiciune! Înseamnă că niciodată n-au crezut în celălalt? Că întotdeauna s-au suspectat? Aşa ca mine gândesc toţi? Sau marea majoritate?! Neîncrederea ne-a înrobit? (…) Ah ce-mi place! Situaţie mai caraghioasă nici să-mi imaginez! (…) Frica este o armă enormă, domnii mei! Şi vă mai prefaceţi că nu ştiţi! Şi vă mai daţi aere de curajoşi!...” 
În Orori de sistem sunt evocate scenele de cruzime din istoria noastră. Iată chipul-prototip al turnătorului – Colonelul de securitate: „Exact! Trebuie să acţionăm mai ferm! Conform ideologiei de partid trebuie să consolidăm societatea, iar aceste elemente o dezmembrează. Împuşcate trebuiesc! Fiindcă sunt periculoase pentru poporul muncitor.” Procuroros interimar: „Îi declarăm duşmani ai poporului şi-i împuşcăm în timpul cel mai apropiat...” Mâțu (spicuiri din dialogul cu alt personaj): „...M-au luat pe mine, că am fost şi sunt contra lor… da’ pe nevastă-mea şi pe cel mic – de ce?... Da’ ceilalţi? Mama era bătrână, tot au ridicat-o... Da? Am avut eu un vis… ştiam că au luat-o, acum ştiu că nici nu mai trăieşte.”
Piesa Mitică-i omul nostru este o oglindă veridică a prezentului, în care se reflectă căderile și viciile unei lumi desfigurate. Iată un dialog elocvent, în care e vizată o rețea de traficanți de droguri. Mitică: „...Şi chiar dacă mă implic – tot va fi nevoie de ceva. Practic, este imposibil să te treacă aşa... fără nimic, înţelegi?” Tata (mirat): „Chiar dacă intervii tu? Organ al puterii!?... E vorba de-o întreagă reţea… foarte bine pusă la punct... Nu se ocupă nimeni de ei?…” Mitică: „Ştii tu că nu se ocupă?!” Tata: „Mă şantajează şi cine ştie câte o mai fi având la activ... Chiar nu se poate face nimic? Ar trebui să interveniţi!” Mitică (îl întrerupe): „N-am înţeles: pe tine ce te interesează: fiul sau reţeaua?” Tata: „Clar!... Mi-a picat fisa! Spune-mi cifra!?... Cât?” Mitică (păstrează pauza): „Nu ştiu. Trebuie să vorbesc cu unul, cu altul. Ce să-ţi promit aşa din vânt!? Înţelege-mă şi tu – nimic nu se face fără… nimic.”
Duelul nebunilor e o piesă antrenantă, relaxantă, dar nu ușoară și nici simplă, pentru că „stenografiază” (cu multă ingeniozitate) acel război dintre sexe care-și are începutul de la Adam și Eva... Exprimat prin monologul ei (al Evei-autoare), mesajul ar fi acesta: „... Legile fizicii, bată-le să le bată! Legile fizicii nu pot fi ignorate! Cu cât mai tare mă doreşte el, cu atât mai tare îl resping eu... De ce o fi aşa? Ba nu! Ce bine că nu-i invers!...”
După ce am frunzărit rapid aceste texte semnate de aceeași persoană, mă întreb: care e mai bună – prozatoarea sau dramaturgul? Luată în parte fiecare și adunate împreună, aceeași minte ageră, mereu veghetoare, își exersează harul și curajul de cascador: Mihaela Perciun.