O carte intitulată Raiul pe pământ, care nu e tratat teologic sau filozofic, ci este o culegere de texte consacrată unei țări din Europa Centrală, poate fi privită în două feluri: fie ca o demonstrație edulcorată a virtuților unui popor, care a știut să-și armonizeze existența cu preceptele biblice, fie ca o ilustrare ironică, satirică, a unei asemenea pretenții. Mariusz Szczygieł a localizat „împărăția lui Dumnezeu” în Cehia, țara cu numai 20% credincioși, dar pe el acest decalaj nu-l împiedică să-și declare admirația față de obiectul scrierilor sale: „Este doar o carte despre ce m-a fascinat în ultimii zece ani, de când am ajuns prima oară în Cehia… O carte despre simpatia reprezentantului unei țări față de altă țară.” (p. 7) 
Mariusz Szczygieł este un împătimit al culturii și un excelent cunoscător al societății cehe de azi. Raiul pe pământ – volum apărut în 2016, la Editura ART, București, și tradus în limba română de Cristina Godun – este alcătuit dintr-o suită de secvențe și portrete ale unor personalități ale Cehiei, oameni pe care autorul i-a cunoscut personal. Aceste figuri ilustre redau într-un mod mai elocvent decât niște tratate de psihologie colectivă caracterul (adesea paradoxal) al poporului ceh. 
De pildă, Egon Bondy (pe numele său adevărat Zbynĕk Fišer), un spirit anarhist, guru al suprarealismului ceh, poet marxist înregimentat în partidul comunist cehoslovac. A fost prieten cu Hrabal. A fost amantul lui Honza (sau Jana) Krejcarová, fiica Milenei Jesenska, iubirea vieții lui Franz Kafka, cea care a pierit într-un lagăr de concentrare nazist. Bondy a scris versuri pentru celebra trupă „The Plastic People of The Universe”. Persecuțiile la care a fost supusă din partea regimului comunist această formație rock au dat naștere mișcării disidente Charta 77. Om fundamental de stânga, Egon Bondy a profesat un limbaj obscen în poezie și a avut o mare plăcere de a da cu tifla propriei națiuni, comunismului, capitalismului etc. Între multele sale gesturi excentrice a fost să ardă o mie de coroane cehești la o conferință ținută în fața studenților, doar pentru a demonstra că cehii sunt pragmatici, că n-au pic de respect pentru țara lor. Ca dovadă, singura întrebare ce i s-a pus în timp ce dădea foc teancului de bancnote a fost dacă erau bani adevărați sau falși. „Cehii vorbesc foarte urât despre țara lor. Eu am scris poezii lungi despre faptul că suntem niște curve demne de tot disprețul – și nimic, nicio reacție. La noi nu există tabúuri și nicio provocare nu are șanse de izbândă.” (p. 32). La bătrânețe Bondy devenise agent al Securității, pe temeiul viziunilor sale de stânga, dar a încercat mereu să scape de obligația de a furniza „note informative”, fugind, ascunzându-se în spitale de psihiatrie. 
O figură de sens contrar este scriitorul Pavel Kohout, pe care regimul l-a obligat să emigreze în Austria. „De unde această îngăduință?”, îl întreabă Mariusz Szczygieł, mirat că acesta a decis să nu facă publice numele turnătorilor săi (263 de persoane!), între care și câțiva prieteni, după ce și-a putut vedea dosarul de la Securitate. Răspunsul lui Kohout a fost: „Vine din faptul că sunt scriitor.” Un scriitor trebuie să vadă nu numai fapta omului despre care scrie, ci și viața acestuia de dinainte și viața strămoșilor săi. „Trebuie să-l vadă înainte de a se fi născut și după moarte. Și atunci o să înțeleagă tot.”
(p. 39). Sau fabuloasa Helena Stachová, savantă-sociolog, traducătoare din polonă. Femeie curajoasă, semnatară de petiții antiguvernamentale și pedepsită de regimul comunist prin scoaterea ei de la Universitate. Tot ea a trimis Comitetului Nobel manuscrisul Toate frumusețile lumii, bătut în secret la mașină, volum pentru care autorul, Jaroslav Seifert, a și luat Premiul Nobel în 1984. 
Mariusz Szczygieł evocă evenimentele Primăverii de la Praga, din august 1968, atunci când armatele țărilor din Tratatul de la Varșovia (cu excepția României) au zdrobit cunoscuta mișcare de reforme și liberalizare. „Consider că cea mai mare realizare a Primăverii de la Praga a fost aceea că oamenii puteau să-și amintească trecutul fără să fie pedepsiți”; „Se spune că pe Brejnev l-a înfuriat cel mai tare faptul că în Cehoslovacia li se permite oamenilor să spună ce vor.” (p. 75-76), notează autorul polonez și evocă efervescența editorială din scurtul interval al liberalizării. „Normalizarea”, venită prea curând, a prins editurile de stat cu sute de titluri ale lui Havel, Kundera, Kohout, Škvorecki pe rafturi și multe altele sub tipar, cărți care n-au mai putut fi publicate. Trupele poloneze, la fel ca sovieticii, s-au confruntat cu o rezistență civică formidabilă din partea celor „eliberați”, memoria acelor evenimente e vie și azi în familiile cehești. „O poloneză s-a măritat cu un ceh și mi-a scris că bunicul soțului (născut în 1920) i-a făcut reproșuri la nuntă din cauza anului 1968”, scrie autorul, motiv care-l face să-și tot ceară scuze de la confrații săi cehi care, însă, nu-i poartă pică. De ce i-ar purta-o? 
Un spațiu larg rezervă Szczygieł în cartea sa raporturilor pe care le au cehii cu Religia. „Cum se poate trăi fără Dumnezeu?”, și citează chiar niște cercetări sociologice pe această temă. Să te agăți de ideea de Dumnezeu înseamnă să nu te descurci cu propria viață, crede un tânăr ceh de 27 de ani. Pentru a fi smerit nu e nevoie de religie, e nevoie doar să-ți înțelegi semenii. În Cehia Dumnezeu are nevoie de PR, spune autorul, Isus a devenit erou de benzi desenate. Un caz: „Preotul paroh Czendlik participă la talk-show-uri televizate, invită trupe de rock în bisericile lui (pentru că îi atrag pe enoriașii de cincizeci de ani), a cununat-o pe cea mai mare vedetă a muzicii pop din Cehia și s-a scris despre el în tabloide. Popularitatea îi servește ca mijloc de a se face ascultat ca preot.” (p. 114). Speranța acestui paroh e că, împrietenindu-se cu el, mulți concetățeni de-ai săi vor deveni și „amicii” lui Isus Cristos. 
Ce-ar spune acest preot ceh despre evlavia inflaționară a basarabenilor? Capul bisericii ruse din Republica Moldova, mitropolitul Vladimir, nu are nevoie să aducă formații rock ca să atragă lumea la biserică. Aceștia vin oricum, nesiliți de nimeni, imaginându-și că își pot cumpăra indulgențe în fața Proniei cerești, fără a depune vreun efort ca viața lor să se schimbe în bine. O formație rock în biserică, în Estul ortodox al Europei, reprezintă mai degrabă un protest împotriva obscurantismului religios combinat cu puterea totalitară – exemplul fetelor de la Pussy Riot, întemnițate după ce au interpretat o „liturghie rock” împotriva lui Putin în catedrala Isus Mântuitorul de la Moscova, este foarte grăitor în această privință. Spre deosebire de moldoveni, poporul ceh se bazează pe alți piloni decât religia: civismul, individualismul și relativismul în raport cu orice formă de prizonierat al conștiințelor sau angajament ideologic. 
Aflarea în Cehia îi prilejuiește autorului nenumărate comparații între cele două popoare, polonezi și cehi – așa cum și noi, la lectură, am fost mereu tentați să aruncăm priviri în ograda românească (basarabeană, cu deosebire). 
Lipsa de religiozitate a cehilor nu exclude empatia și solidaritatea lor cu prietenii în suferință. După teribilul accident (sau atentat?) aviatic din Rusia, în care au murit președintele Lech Kaczyński și cei nouăzeci și cinci de pasageri de la bord, autorul spune că a primit o mulțime de mesaje de compasiune din Cehia și niciunul din Europa Occidentală. În același timp, Szczygieł scrutează, lucid, vocația eroică a polonezilor: „Pentru a trăi, poporul nostru are nevoie de nenorociri… Abia când apare o nenorocire – eșecul insurecției de la Varșovia sau altă catastrofă – devenim cineva. Nedreptatea care ni se face ne ridică deasupra altor popoare.” (p. 173)
Chiar dacă privește critic aplecarea spre patetism a conaționalilor săi, Mariusz Szczygieł nu ezită să evoce, într-un interviu acordat unui jurnalist ceh, la patru zile după catastrofa aviatică de la Smolensk, tragedia propriei sale familii: bunicului său și fratele bunicii împreună cu soția acestuia au fost omorâți într-un mod barbar de naționaliștii ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Înainte de a-l împușca în pădure, bandiții l-au pus pe bunicul său să-și sape singur groapa, apoi i-au jupuit pielea de pe mâini: „Se spunea că jupuiau pielea cu mare precizie, încât să poată fi folosită pe post de mănuși.” (p. 175) Pe copilul fratelui bunicii – un bebeluș de câteva luni – i l-au băgat mamei sale înapoi în pântec. Asasinii făceau parte din Armata Insurecțională Ucraineană, care voia să clădească un stat independent și de URSS, și de Polonia și, desigur, nu se încurcau în „proceduri”.
Dacă polonezii au un cult special pentru eroi, „cultura cehă nu iubește nici pateticul, nici sublimul”, notează Mariusz Szczygieł, deși afirmația sa nu poate fi absolutizată: cultura cehă îi include și pe Jan Hus, ars pe rug de catolici la 1415, și pe Jan Palach, tânărul care și-a dat foc în semn de protest față de invazia sovietică din 1968. Însă tradiția satirei în Cehia e foarte puternică. Unul dintre artiștii iconoclaști de azi, cu antecesori de genul lui Havlíček, Hašek și Hrabal, citat de autorul polonez, este sculptorul David Černý. O sculptură a acestuia – omul spânzurat, cu mina sa perfect indiferentă, ca o „sinteză” a epocii contemporane – e reprodusă pe coperta cărții lui Mariusz Szczygieł. 
Creațiile lui David Černý iau în derâdere, deopotrivă, simbolurile comunismului – vopsește în roz un tanc sovietic, pe care armata se grăbește să-l revopsească a doua zi în verde – și „idolii” naționali. Černý a creat o replică ironică a statuii Sfântului Václav, patronul spiritual al țării sale, înfățișându-l într-o ipostază scandaloasă, atârnat într-un gang din Palatul Lucerna din Praga – clădire construită de bunicul lui Václav Havel: regele mitic al cehilor stă călare pe burta unui cal mort cu picioarele în sus și capul lăsat pe spate. „Cineva atârnă cu capul în jos, dar bineînțeles în Cehia cu toții ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Închidem ochii”, spune David Černý, referindu-se la ipocrizia conaționalilor săi. Cum ar reacționa oare moldovenii dacă l-ar vedea pe Ștefan cel Mare într-o postură… mai puțin solemnă? Să vezi la ei ipocrizie!
După Gottland (volum consacrat unor istorii din Cehoslovacia interbelică și comunistă, pe care am avut de asemenea prilejul să-l comentăm în Contrafort), Mariusz Szczygieł reușește în noua sa carte să ne prezinte, într-o manieră insolită, sclipitoare, aș spune, tabloul unei țări lipsite de complexe, în care acuzația de lez-națiune este aproape imposibil de susținut în justiție. Umorul cehilor, la fel de contaminant ca plăcerea de a le degusta renumita bere, îi apără de patetism, fără însă a le diminua etosul civic. O lecție pentru polonezi, sugerează Mariusz Szczygieł, și un motiv de reflecție și pentru noi, românii, amatori de fantasme naționaliste sau… sovietice, în cazul unor basarabeni, atât de ignari când vine vorba de civilizația noastră de zi cu zi.
_______
Mariusz Szczygieł, Raiul pe pământ. Traducere din limba polonă de Cristina Godun. Editura ART, 2016