Categorii

Parteneri

Lost in France

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Lost in France

imaginea utilizatorului Iulia Badea Guéritée
articol: 

Până nu demult aş fi considerat că cele mai frumoase pagini despre Paris le-au scris un Ernest Hemingway („Paris est une fête”) sau un Julien Green („Paris”). De când am citit însă ultimul volum semnat Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, îl adaug cu uşurinţă micii mele galerii preferate atunci când este vorba despre cel mai frumos oraş din lume, „acest oraş la fel de fundamental minţii noastre ca intuiţia spaţiului şi timpului” (citat din Frumoasele străine). Dar, practic, este pentru mine singurul aspect, francez, singular şi excepţional al unei cărţi care va face să curgă, cu siguranţă, multe valuri de cerneală odată cu publicarea sa în traducere franceză.
Cartea, o culegere alcătuită din trei lungi povestiri, ar fi fost şi este perfectă atunci când o percepem ca pe o ficţiune: umorul este prezent, dublat de un stil neaoş de utilizare a tropilor şi figurilor stilistice care îl apropie, fenomenal, pe Cărtărescu, de un Ion Creangă autentic, cel din Amintiri din copilărie (din a cărui filiaţie se şi revendică, de fapt, de nenumărate ori în decursul volumului); povestirile sunt „à la fois” reportaje, fragmente de memorii sau povestiri fantastice. Cartea s-ar fi putut numi deci la fel de bine Aventurile unui scriitor român pierdut în Franţa sau Lost in France, de exemplu... Însă Cărtărescu a preferat acest titlu pentru că una din povestirile acestui volum („Frumoasele străine sau cum am fost un autor de duzină”), la fel de uşor de citit, de cursiv, de fluent, de „carte pe care nu poţi să o laşi din mână”, ca şi De ce iubim femeile – ambele dezvăluindu-ne un Cărtărescu care nu are nimic de-a face cu acelaşi autor, semnatar al trilogiei Orbitor –, s-a născut dintr-o mare dezamăgire a autorului român. Cea posterioară unei toamne româneşti la Paris, unica de altfel, botezată de către organizatorii de la Centre national du livre din Paris „Les Belles Etrangères”, „Frumoasele străine”, în versiunea românească. „În fiecare an francezii închid ochii şi rotesc globul pământesc, ţintind cu un ac un loc la întâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat”, scrie Cărtărescu, afirmând practic încă din primele rânduri crezul său personal asupra acestui eveniment. De fapt, este, pentru lumea literară franceză, legănată sistematic şi inexorabil de aşa-numita „rentrée litteraire”, momentul precis din fiecare toamnă în care primesc, în inima lor, în vitrine, edituri şi reviste literare, cu onoruri demne de un premiu Nobel, reprezentanţi ai unei literaturi străine. În acea toamnă 2005 a fost momentul României. Aleasă sau nu la întâmplare, cum bănuieşte scriitorul român cel mai cunoscut pe malurile Senei, România a trimis „doisprezece oameni furioşi puşi pe cucerit Franţa literară şi nu numai”, în cadrul unei „epopei a scriitorimii române pe meleaguri hexagonale”. Sigur, aşa cum aflăm din nuvela lui Cărtărescu, autorul a suferit crunt de pe urma acestei experienţe autumnale: şi-a pierdut valiza la aeroport, apoi puloverul, a fost marginalizat pentru că nu vorbea fluent limba franceză şi a fost victima unor traducători care l-au trădat mişeleşte. De unde şi apologia pe care o face, negativă adeseori, ziariştilor care îi iau interviuri, colegilor invidioşi de breaslă, editorilor şi corectorilor francezi care îi ciopârţesc opera, scriitorilor francezi stabiliţi la Paris... etc., etc.
Concret, pentru el periplul de două săptămâni din toamna lui 2005, în toată Franţa, a fost cel al unui „Odiseu care a sărit din insulă în insulă, departe de Itaca [a se înţelege Viena] şi de Penelopa lui dragă [Ioana, soţia sa]”. Cu certitudine, scriitorul bucureştean nu este pentru prima oară în oraşul luminilor: „De la revoluţie încoace, am fost poate de douăzeci de ori în oraşu-ăsta şi de fiecare dată m-a apucat un fel de exaltare specială, netrăită altundeva (...). Cred sincer că toţi artiştii români au trăit la Paris într-o viaţă anterioară, altfel e inexplicabilă puterea acestui oraş asupra noastră”. Recunoaşte totuşi, din criticile pe care le aduce în toate manierele posibile acestei manifestări, voalate, stilizate, directe, sugerate sau personificate, că aducerea a „crème de la crème” din fiecare generaţie – Ana Blandiana, Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Vlad Zografi, Gheorghe Crăciun, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu, Letiţia Ilea, Dan Lungu – a fost făcută obiectiv, de către francezi, fără a se trece prin sistemul de relaţii şi cunoştinţe care ar fi „modelat” lotul invitaţilor, în cazul în care selecţia celor 12 ar fi fost decisă la Bucureşti.
Între fragmente despre viaţa sa personală (prima noapte la Viena, rivalităţile cu confraţii şi chinul de a vedea ziarişti debarcând atât de des în salon) şi descrieri pitoreşti ale Franţei şi Italiei (episodul din închisoarea de maximă securitate de la Castelul italian Goffredo sau periplul în regiunea „cassoulet”-ului – fasole albă – ), povestirile sale smulg „iubitei cititoare” (de unde ştie oare că cei mai mulţi cititori ai săi sunt femei?) hohote de râs, atunci când nu generează nostalgii bolnave celor care au trecut măcar o dată prin Paris: „Parisul este un fel de conservă, un gigantic pântec de femelă de fluture ce îşi răspândeşte feromonii pe lume [...]. Parisul nu e o îngrămădire de clădiri, ci o stare de spirit pe care o simţi pretutindeni, în aer, în fulgii de zăpadă, în panoramele atât de cunoscute ale clădirilor de cinci etaje, nici mai multe nici mai puţine. E singurul oraş din lume în care, după doar o jumătate de oră, te simţi localnic”.
Ce-ar fi deci de reproşat acestei „frumoase străine” – Mircea Cărtărescu – rătăcite la Paris? Prizonieră timp de două săptămâni în acea Franţă „care se deschidea şi se închidea ca un fermoar pe lângă noi, diversă şi multicoloră”? Doar două erori de percepţie: 1. un vag dispreţ al cititorului, al acelui muritor de rând care îşi rupe totuşi din timpul liber şi vine pe ploaie şi pe vânt, stă la coadă ca să cumpere şi să vadă un autor în carne şi oase; şi, mai ales, o diminuare (regretabilă!) a adevăratei semnificaţii pe care a avut-o acea toamnă a României la Paris. Aşa cum scriam la acea vreme într-un articol – „Literatura română este intransportabilă?” –, publicat de România literară nr. 45/octombrie 2005: „la Paris nu s-a mai vorbit atunci despre vitrinele de Crăciun de pe bulevardul
Hausmann; ci despre Blandiana, şi Cărtărescu, şi Cecilia Ştefănescu, şi despre această literatură română care şi-a lestat propriile complexe, propriul handicap prin talentul său imens”. Dosarul despre literatura română – pe care am avut la rândul meu şansa să îl coordonez – a făcut grosul revistei Lire pentru numărul aniversar (30 de ani de existenţă). Scriitorilor români li s-a dat, prin aceşti reprezentanţi ai lor, şansa de a concura măcar: „demersul francez a fost o şansă nesperată pentru literatura română”, căci „dincolo de bariera lingvistică, de micile invidii şi de regretul de a nu-i fi invitat la Paris pe toţi cei care, probabil, meritau să reprezinte literatura noastră, România a avut meritul de a arăta că există” (am citat, cu permisiunea Dv., din articolul sus-menţionat). Dar iată ce scria Alexandre Fillon în acea toamnă, în revista Lire: „Literatura română este o literatură care renaşte. Pentru mulţi, contorul literaturii române a rămas blocat în trecut. Ne amintim de Tristan Tzara, de prinţesa Bibesco, de Benjamin Fondane sau de generaţia lui Ionesco, Cioran sau Eliade. Ulterior, vederea devine tulbure, şi acest lucru este cu totul injust [...]. Mulţi dintre noi văd în Mircea Cărtărescu un moştenitor al lui Borges, din Europa Centrală. Cine îşi rezervă timpul de a deschide într-o zi una dintre cărţile sale este cu siguranţă lovit de forţa sa imaginativă, de geniul limbajului său, de capacitatea sa de invenţie lingvistică. Eu numesc toate acestea realitatea de a fi un mare scriitor, numesc cărţile lui literatură de cel mai înalt nivel”.
Pentru majoritatea românilor aflaţi atunci ca şi acum la Paris „amănuntul” că în acel noiembrie vitrinele librăriilor au fost pline de autori români traduşi în franceză a însemnat o mare satisfacţie şi mândrie. Ca şi faptul că, măcar o dată în viaţă, subiectul România a fost însoţit de substantivul „literatură”, şi nu de cel depreciativ, uzual în discursul mass-media francez, de „romi”. Pentru că nu se prea ştie când se va mai opri degetul atât de subiectiv al francezilor asupra scriitorilor români (sau basarabeni). Până acum s-a întâmplat doar o singură dată...
__________
Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine. Editura Humanitas, 2010
Iulia Badea Guéritée este Editor Presseurop, Paris.