Categorii

Parteneri

Limba „moldovenească” este o denumire politică

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Limba „moldovenească” este o denumire politică

imaginea utilizatorului Eugenia Bojoga

O problemă superfluă? 
Pentru mulţi dintre noi problema endemică a limbii „moldoveneşti” este, pe bună dreptate, superfluă, enervantă, agasantă. O percepem ca pe ceva inconsistent: o limbă de care „ar râde orice om normal”, cu cuvintele unui blogger din Internet, „o mutaţie lingvistică”, „o făcătură între limba română şi rusă”1. Problema noastră endemică însă dobândeşte o conotaţie gravă, serioasă atunci când eşti pus în situaţia de a le explica străinilor ce reprezintă această limbă şi în ce tipologie se încadrează, mai ales că informaţia disponibilă online la acest capitol nu este întotdeauna edificatoare. În acest scop, pentru a demonta strategia de construire a limbii „moldoveneşti”, ai nevoie de argumente convingătoare, totodată trebuie să dai dovadă de multă răbdare, să adopţi o atitudine calmă şi să încerci să prezinţi, din multitudinea de aspecte ale politicii lingvistice post-sovietice, pe cele mai concludente. O atitudine pătimaşă te-ar descalifica din capul locului, fiindcă patosul nu are ce căuta într-un discurs academic, precum nici entuziasmul exagerat. Am învăţat această atitudine detaşată pe măsură ce aprofundam subiectul şi pe măsură ce avansam în cunoaşterea alambicată a dedesubturilor sale.
Când am ţinut prima conferinţă pe tema limbii „moldoveneşti”, în 2001, la Universitatea din Münster, Germania, am avut mari emoţii. Publicul era bine informat, cunoştea textele lui K. Heitmann, din 1965 şi 1988, şi tot ce se publicase până atunci în Occident pe această temă, iar eu trebuia să răspund la întrebări în limba germană. Tot astfel şi la Congresul Societăţii de lingvistică europeană desfăşurat în 2002 la Potsdam/Berlin, unde am prezentat modul în care au evoluat normele lexico-gramaticale ale aşa-zisei limbi moldoveneşti. De fapt, la acel congres, Prof. Carsten Sinner de la Universitatea Humboldt din Berlin mi-a atras atenţia asupra avantajelor explorării acestei problematici relativ puţin frecventate de către lingviştii occidentali. Anume la sugestia acestui profesor aveam să scriu un amplu studiu, L’évolution des normes linguistiques du roumain dans la République de Moldavie, care a fost publicat ulterior într-o prestigioasă antologie, editată la München în 20052.
Cu timpul, scriind tot mai mult pe acest subiect, mi-am dat seama că anumite aspecte din istoria limbii „moldoveneşti” se pretează cu brio la ilustrarea unor teme teo­retice de sociolingvistică. La acea vreme, istoria limbii „moldoveneşti” reprezenta un fel de terra incognita pentru perspectiva sociolingvisticii actuale, astfel încât
m-am  angajat în studiul explorator al discontinuităţilor sale. Pe măsură ce aprofundam această temă şi mă documentam, realizam că limba „moldovenească” a fost un instrument de propagandă, că asupra limbii vorbite în fosta R.S.S. Moldovenească şi în actuala Republică Moldova s-a repercutat, de fiecare dată, presiunea sufocantă a ideologiei...
Acum câţiva ani, când am prezentat istoricul elaborării limbii „moldoveneşti” la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj, în cadrul Societăţii de lingvistică romanică, colegul meu, Cornel Vâlcu, mi-a sugerat să ţin această conferinţă în toate centrele universitare din România şi Republica Moldova. De ce? Colegii mei aflau, pentru prima dată, că aşa-zisa limbă moldovenească fusese elaborată pe timpul lui Stalin şi că, în acest sens, a existat un proiect foarte bine pus la punct, care a fost implementat pas cu pas, sub vigilenţa partidului comunist. Or, în urma implementării acestui proiect, a rezultat o categorie de cetăţeni bâlbâiţi, marcaţi profund de complexul limbii lor materne, care nu se pot exprima fluent nici în română, nici în rusă...
Cea mai recentă intervenţie pe această temă am avut-o în cadrul celui de-al XXVI-lea Congres Internaţional de Lingvistică romanică, desfăşurat între 6-11 septembrie anul curent la Valencia, Spania. La acest Congres, organizat impecabil de către profesorii Emili Casanova şi Cesáreo Calvo Rigual de la Universitatea din Valencia, cu concursul dnei Maria Iliescu, preşedinta Societăţii de Lingvistică romanică, au venit să prezinte comunicări specialişti în limbile romanice din toată lumea, la cele 16 secţiuni ale congresului fiind înscrişi peste 800 de participanţi.
 
Congresul de lingvistică romanică de la Valencia 
Titlul pe care îl propusesem în februarie - atunci când am trimis rezumatul -, era ¿Rumano o „moldavo”? El debate en torno a la denominación de la lengua en la República de Moldavia. Ce m-a făcut să optez pentru această temă? Faptul că intenţionam să ofer o imagine de ansamblu asupra problemei noastre endemice. În acest scop, am pornit de la un aspect teoretic, cel al catalogării limbilor, adică a numelor care se dau limbilor, de către cele trei categorii principale de „actori”/protagonişti ai politicii lingvistice: specialiştii în materie sau lingviştii, ca autoritate ştiinţifică supremă, vorbitorii, ca purtători ai limbii respective, manifestându-şi prin denumirea pe care o dau limbii lor materne atitudinea şi, implicit, conştiinţa lor lingvistică, şi, în sfârşit, politicienii, care uneori îşi exercită puterea asupra primelor două categorii. De altfel, în dezbaterea controversată din jurul glotonimului se rezumă întreaga problematică a sinuoasei limbi „moldoveneşti”.
Cert este că prezentarea mea a stârnit curiozitate şi foarte mult interes. Publicul, destul de numeros, m-a bombardat cu întrebări. Ce atitudine are societatea civilă vizavi de glotonim, ce limbă se învaţă la şcoală, cum denumesc limba adolescenţii, se observă vreo diferenţă între generaţiile în vârstă şi cele mai tinere la acest capitol? Mediatorul secţiei noastre, prof. Georg Kremnitz de la Universitatea din Viena, a trebuit să intervină în final pentru a ne aminti că timpul rezervat dezbaterilor fusese depăşit, dar că putem continua discuţiile şi în pauză.
Probabil că după comunicarea mea, concepută pe slide-uri Power Point, cu citate sugestive din făuritorii limbii „moldoveneşti”, cei prezenţi au reuşit să-şi formeze o impresie generală asupra subiectului, mai ales că l-am încadrat în contextul istoric al politicii lingvistice sovietice şi l-am discutat din perspectiva sociolingvisticii actuale.
Spre surprinderea mea, a doua zi cotidianul Levante – EMV din Valencia a relatat despre congresul nostru, referindu-se, în afara unor comunicări ale organizatorilor, adică cele ale profesorilor de la Universitatea din Valencia, la o singură comunicare, a mea:
„Una de las comunicaciones presentadas en el Congreso Internacional de Filología Románica que se celebra en Valencia se ha ocupado del problema de denominación del moldavo, lengua románica oficial de Moldavia, que se escribe y se considera como rumano, pero que, por razones políticas, utiliza de manera oficial el nombre de moldavo como elemento de integración de una comunidad plurilingüística donde también tienen mucho peso el ruso y el ucraniano...”3.
Succesul pe care l-a avut tema luată în dezbatere de mine s-a văzut imediat: după terminarea congresului am fost invitată să ţin o conferinţă la Universitatea Politehnică din Valencia, în cadrul departamentului de promovare şi normalizare lingvistică - Área de Promoción y Normalización Lingüística - condus de prof. Sergi Linares de Terán. Am extins subiectul, oferind informaţii ample referitoare la actuala criză identitară din Republica Moldova. În plus, conferinţa a constituit un prilej de a-i cunoaşte pe membrii catedrei, persoane extrem de drăguţe şi deschise, interesate de situaţia lingvistică de la noi. Mai mult chiar, am avut surpriza să o întâlnesc, printre cei prezenţi, şi pe Viorica Codiţă, o tânără originară din Basarabia, fostă studentă de-a mea la Cluj, care acum îşi face doctoratul în Germania.
Revenind acasă, am constatat că există şi alte ecouri ale comunicării mele prezentate la Congresul desfăşurat la Valencia. Astfel, am „descoperit” pe blogul dnei Teresa Puerto Ferre, profesoară de engleză la Universitatea din Valencia, comentarii şi observaţii pe marginea conferinţei mele. Încadrate la rubrica 26 Congrés Internacional de Lingüística i Filologia Romàniques. VALENCIA septiembre 2010. Ponencias, apuntes y comentarios, referinţele  cuprind două părţi: rezumatul prezentării mele şi comentariile Domniei Sale. Iată câteva fragmente:
„PONENCIA: Pofesora Eugenia Bojoga (Moldavia): „Debate en torno a la denominación de la lengua en la República de Moldavia”. La profesora Bojoga denuncia la aparición de „eufemismos” (rumano, moldavo, lengua estatal, lengua materna o lengua natal”...) para evitar la denominación de „lengua moldava”, lengua oficial impuesta por la Constitución de 1994. Aunque el idioma oficial es el MOLDAVO, la gente usa el RUMANO oral y escrito, culto que es considerado con prestigio más positivo. En tiempos totalitarios del Socialismo-SOVIET se intentó crear un „moldavo” a partir de una variedad local utilizando la dicotomía lengua proletaria-lengua burguesa (de la lingüística soviet), pero el pueblo sigue utilizando el rumano como lengua de uso y desprecia el nuevo invento de la era soviet.
MI COMENTARIO: „Aquí en la Comunidad Valenciana (...) estamos padeciendo idéntico uso de perífrasis para evitar decir Lengua Valenciana como por ejemplo: „a nostra lengua”, „el valenciá”, „la lengua de la comunitat”, „la nostra”, etc. (...). Las soluciones de la profesora al conflicto resultan difíciles si los desfasados dueños del poder (político-intelectual) no aceptan la realidad social de lo que quiere el pueblo4.
 
Conflictul lingvistic
Pe acelaşi blog al profesoarei Teresa Puerto Ferre, am „descoperit” un interviu pe care i l-a luat unui lingvist spaniol, Rodríguez Adrados, membru al Academiei Regale Spaniole şi al Academiei Regale de Istorie, apropo de politica lingvistică din Peninsula Iberică. Printre alte lucruri interesante, R. Adrados menţionează că politicienii sunt cei care creează conflictele lingvistice, nu vorbitorii şi nici lingviştii.
Contextualizat pe terenul nostru autohton, conflictul lingvistic din jurul glotonimului rezidă în confruntarea deschisă dintre denumirea propusă de lingviştii de la Chişinău, cea susţinută de vorbitorii cu o adevărată conştiinţă lingvistică şi cea impusă de către politicienii comunişti. Pe de o parte, Ion Bărbuţă, directorul Institutului de Lingvistică de la Chişinău, afirmă că „noi (adică lingviştii din Republica Moldova – n. mea) am preluat normele limbii române literare prin lucrările elaborate în România şi nu suntem în drept să dăm o altă denumire acestei limbi”5, pe de altă parte, Marian Lupu, candidatul la… (ştiţi voi!), recunoaşte că „denumirea istorică, ştiinţifică a limbii noastre este limba română, iar denumirea politică este limba moldovenească”6. Din declaraţiile pe care le-a făcut – „din punct de vedere ştiinţific, vorbesc limba română, din punct de vedere politic, vorbesc limba „moldovenească” –, deducem că Domnia sa este poliglot în propria-i limbă maternă...
Din perspectivă teoretică, a desemna o limbă printr-un nume este acelaşi lucru cu a o plasa într-un gen, a-i indica apartenenţa la un grup sau a-i evoca istoria pe care o are în spate. În acelaşi timp, a cataloga/taxa o limbă înseamnă a-i atribui anumite calificări de ordin discursiv, urmărind implicit ierarhizarea sa. În fine, ierarhizarea constituie un demers de poziţionare a limbii, fie plecând de la atitudinea celor care o vorbesc, fie plecând de la efectele politicii lingvistice promovate de guvernanţi. Ierarhizarea limbilor, susţin sociolingviştii, se produce în cadrul a două extreme: valorizare vs. devalorizare. Or, devalorizarea conduce de cele mai multe ori la stigmatizarea utilizării limbii, indiferent din vina cui, a locutorilor sau a politicienilor7.
Prin urmare, denumirea politică de „limba moldovenească” contribuie destul de abil la valorizarea unei identităţii false, moldoveneşti, implicit la devalorizarea şi diminuarea limbii române şi a identităţii româneşti. Oare această politică lingvistică va continua şi după noile alegeri?
________
1  Cf. http://bit.ly/bqsPJI
2  E. Bojoga, L’évolution des normes linguistiques du roumain dans la République de Moldavie, în C. Sinner (ed.), Norm und Normkonflikte in der Romania, München, Peniope, 2005, p. 212-243.
3  Este vorba de reportajul El manuscrito ´fetén´ de Jaume I , semnat de Alfons Garcia Valencia, cf.
4  Cf. http://bit.ly/cq5C3M
5  Cf. http://bit.ly/aL26wY
6  Cf. http://bit.ly/a8oAyo
7  A se vedea detalii în acest sens la I. Fenoglio, în A. Tabouret-Keller (ed.), Les enjeux de la nomination des langues, Peeters, Louvain-La-Neuve, 1997, p. 241-250.