Nu l-am găsit în podul unei case vechi sau în vreun loc tăinuit (trucul ar fi eficient pentru pigmentarea intrigii într-o proză de ficțiune). Mi l-a dat chiar autorul, Serghei Câșleanu, unchiul meu octogenar, ca imediat să regrete – serpentinele vieții l-au învățat să fie vigilent, în sensul că ceea ce scrii cu penița nu mai tai cu bărdița vreodată, nici chiar după mai mult de șase decenii. Să „te denunți”, fie și propriei nepoate – nu e defel prudent! 
Am deschis imediat caietul cu file îngălbenite de timp – jurnalul intim al unui tânăr de 17 ani, care, fără artificii și ambiguități, imortalizează realitățile basarabene din anii ’50 ai secolului trecut. Un scris citeț, cu cerneală albastră, îi desfășoară gândurile. Nota de început, din 2 noiembrie 1954, îi anunță stilul confesiv și ușor patetic: „Da! Am hotărât ca de az înainte să scriu în zâlnic. Asta am gândit de mult, dar tocmai astăzi reușesc să o fac, dar nu-i nimic – încă nu-i târziu, fapte sunt multe”. Respect întocmai ortografia originalului pentru cei care nu cunosc nimic despre suprimarea metodică, imediat după anul 1944, a limbii române, pe care sovieticii, ghidați de Gramatica linghii moldoveneşti a lui I. D. Ceban, o transformaseră peste noapte în moldovenească, înțolită în chirilică. La școală, elevii învățau forme gramaticale denaturate, impunându-li-se, de exemplu, să scrie și să pronunțe zî, în loc de zi. Era doar începutul procesului de spălare a creierilor: ceea ce a urmat a condus la înstrăinarea mai multor generații de români basarabeni nu doar de normele firești ale limbii literare, ci și de tot ce exprima valoare națională.
Frazele din jurnal mă acaparează chiar de la prima pagină și simt cum mă transfer imaginar în toamna cețosului an 1954, când fratele cel mai mic al mamei mele, retras în singurătatea atât de râvnită la vârsta sa, decide să lase mărturii scrise despre viața sa de școlar, dar și despre tot ce crede și ce simte. Așterne cu înfrigurare pe paginile caietului cu coperte verzi rânduri-rânduri, care se adună apoi în lanțuri de narațiuni, fixează detaliile unei lumi, despre care noi, copiii următoarelor decenii, vom cunoaște doar parțial – din evocările părinților și ale rudelor. Își înregistrează febril meditațiile, emoțiile, atitudinile, exprimate, pe alocuri, în versuri, dar evocă și  întâmplări, vesele sau triste, cu personaje portretizate fugar sau detaliat. Creionează imagini ale colegilor și prietenilor săi, relatează despre „ale tinereții valuri” (bizara istorie de dragoste a cuplului Victor și Eleonora captivează); descrie zilele cu soare sau cu moină, serile de primăvară, vară, toamnă și de iarnă; lucrările agricole și grijile consătenilor; observă ritmul naturii (căderea florii de pe vișini și cireși este un eveniment); rezumă conținutul cărților citite, al filmelor vizionate. Este un discurs impregnat de sinceritate, în care se reflectă visuri adolescentine, portrete ale consătenilor, foarte tineri pe atunci, tablouri din satul nostru de altădată – toate emanând viață, viață.
Conținutul acestui caiet-confident, încheiat cu nota din 27-28 iulie ’55, ultima frază anunțând semnificativ că „Apa trece, iar pietrele rămân”, fixează coordonatele unei lumi sumbre, când bunica mea pe linie maternă, evitând ca prin minune deportarea în Siberia (bunicul Gheorghe, care deținuse funcția de secretar al Primăriei, decedase în 1942), supraviețuise anilor de foamete, împreună cu cei șase copii ai săi; când mama mea, domnișoară, solicitată să meargă la Soroca, pentru a deveni învățătoare, dis-de-dimineață, ridica plugul în car și pleca la arat, în timp ce două surori de-ale ei, cu un grup de alți tineri și tinere din sat, munceau din greu la construcția Uzinei chimice din … Groznîi, capitala Republicii Cecene, iar cel care-mi va fi tată, Vasile Curtescu, alături de mai mulți consăteni din generația sa, înfrunta iernile cumplite din stepele Kurganului (verbovka a însemnat o altă deportare în ținuturile rusești a populației basarabene, în special, a celei tinere). O lume oprimată, schingiuită, căci, în anul 1953, peste satul de pe malul Prutului, ca și peste întreg teritoriul noii republici sovietice, trecea necruțător al doilea val de foamete. Sărăcia devastatoare intrase în fiecare casă. Masa elevului Serghei Câșleanu arăta astfel: dimineața, soră-sa mai mare îi punea în geantă o lipie (turtă) și o sfeclă de zahăr, coaptă pe jăratic, după ore, mânca o altă lipie cu usturoi. În anul respectiv, conducerea colhozului promisese țăranilor câte 2 kg de grâu pentru o zi-muncă, dar, în final, le dădu doar câte 250 gr. 
Martor al timpului de altădată, când noul regim declanșase pe toate căile operațiunea de educare a homo sovieticus, autorul jurnalului îi transcrie ritmurile atât cât îi permite orizontul său de tânăr abia ieșit din adolescență. Deși declară că îl preocupă doar viața sa de elev (învăța în clasa a IX-a a școlii generale din satul vecin, Călinești), relatând consecvent despre sine, colegi, profesori, depășește frecvent acest cadru, căci povestește despre familie, prieteni, evocând până și momente din politica internă și externă a fostei URSS sau chiar unele evenimente internaționale. În fine, obține un microroman, în care își proiectează, în primul rând, lumea interioară (cel care scrie se scrie), dar depune mărturii și despre realitatea în care trăiește. Având conștiința unui eventual cititor, încearcă să descrie cât mai obiectiv întâmplările, notând pe 11-12 noiembrie: „Stau și mă gândesc la prelunjirea zâlnicului meu și mă bucur că foi curate rămân tot mai puține. Eu aș dori ca acela care va citi (s. n.) să înțeleagă câtuși de puțin viața din școală, pe care o petrec eu”. Cu câteva pagini mai înainte, dedublându-se, se încurajează să persevereze: „Îs grei acești ani de școală, asta o știe fiecare, dar tu învinje toate greutățile, călește-ți voința și mergi mereu înainte. Veni-va zîua cei fericită și pentru tine, când tu îi uita de toate astea și-i vra să fii și mai fericit. Dar păn atunci învață, învață și iar învață, nu te îngâmfa și zî că eu știu totul. Fii răbdător!”. Este încredințat și bucuros că va absolvi școala, dar declară că se simte deprimat, că „se clatină” – „Nu din pricina învățăturii, dar din pricina greutăților vieții mele, din pricina familiei mari, pe care mama n-o poate îndestula cu toate cele trebuincioase…”. Constatările iau forma unor izbucniri sentimentale, exclamații pline de recunoștință adresate mamei și surorilor sale, care munceau ca el să poată merge la școală: „Oh! Mamă, Mamă, cum am să pot eu să te uit, cum am să vă pot uita, surioarelor mele, care m-ați ajutat (…) cu tot ce-i trebuie unui școlar. Voi ați lucrat în locul meu, iar eu am învățat și învăț mereu, crezând c-oi trăi mai bine decât voi și îți primi de la mine un ajutor cât de mic”. 
Protagonistul jurnalului își descrie atât de minuțios cotidianul de elev („viața mea de școlar, veselă, posomorâtă și plină de cunoștințe noi”), încât putem reconstitui un tablou aproape complet al învățământului din primul deceniu postbelic, când, în fosta RSSM, se consolida politica de ideologizare a instituțiilor de învățământ. Studiile în clasele a IX-a și a X-a erau cu taxă (o sută de ruble pentru un an), achitată în patru rate. Pe lângă disciplinele tradiționale, elevii de atunci (și cei de mai târziu!) însușeau obligatoriu arta militară. „Astăzi la voennoe podgotovka învățătorul Vasile Pavlovici ne-a povestit despre alcătuirea granatei”, notează tânărul diarist pe 3 noiembrie ’54. În altă parte, pe 21 ianuarie ’55, se referă la exercițiile de tragere cu arma („Ne pregătim ca să fim buni soldați!”). În nota din 11 februarie ’55, inserează poezia Fii brav, ostașule de mâine!, adresată „viitorilor ostași ai Armatei Sovietice, care învață încă pe banca școlii”, datori să-și apere țara sovietică de cei care „cheamă la un nou război” – „miliardarii/ Care trăiesc peste ocean”. Limba rusă este disciplina care îi dă cele mai multe bătăi de cap: „Note am bune. Numai rusa am însușit-o pe 3”, precizează elevul Câșleanu pe 2 noiembrie ’54, la sfârșitul cvartalului întâi al anului de studii 1954-1955. Școala îi devine o obsesie, căci, în vacanța de iarnă, pe 8 ianuarie ’55, notează: „Peste câteva zile începe iar școala. Aștept cu nerăbdare școala”. 
Politizat, învățământul din epocă devenise un cadru perfect pentru creșterea omului nou, devotat „idealurilor” revoluției socialiste. Notele din jurnal reliefează clar formele de implantare în conștiința tinerei generații a preceptelor comuniste. La ședința cercului de istorie din 24 martie ’55, colegul și prietenul său Gheorghe Stăuceanu a prezentat un referat despre biografia lui Stalin; pe 6 mai ’55, elevii participă la o conferință literară în baza romanului Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi; „în cinstea alegerilor în Sovietul Suprem și în Sovietele locale” din februarie 1955, sunt organizate competiții sportive; la 23 februarie ’55, după ce audiază o comunicare despre glorioasa armată sovietică, băieții se întrec la tragerea cu arma; în același an, pe 8 mai, cei din clasa a IX-a au fost cu un concert la pichetul de grăniceri, apoi, împreună cu gazdele, au jucat volei. 
O parte semnificativă din jurnal este dedicată cărților citite, toate având conținuturi intoxicante. Pasionat de lectură, elevul Serghei Câșleanu parcurge, în traducere, volume de proză semnate de autori sovietici de diferite naționalități. Despre romanul Mesteacănul alb de Mihail Bubennov notează: „Prelungesc să citesc romanul lui Mihail Bubennov, Mesteacănul alb (tradus și în România, a fost publicat, în 1953, la Editura Cartea Rusă – n. n.). Rămân încântat de vitejia soldaților sovietici în prima ofensivă de lângă Moscova. Veșnic îmi vor rămâne în minte faptele eroice ale lui Iurghin, Andrei și ale serjantului de gvardie de tancuri Borisov” (3 noiembrie ’54); „Amu citesc cartea de Mirza Ibraghimov Veni-va o zi, roman foarte interesant” (29-30 noiembrie ’54). Precizăm că cele două volume (493 de pagini) ale romanului semnat de scriitorul azer au fost traduse, în 1954, de Iu. Liolin și au ajuns uimitor de rapid în biblioteci. Mai jos, pe 5 decembrie, autorul va comenta sumar conținutul romanului, care povestea „despre slobozirea norodului iranian și azerbaidjan”. Și lectura altor romane – Șuvoi adânc de Ivan Șameakin, scriitor bielorus, Spre țărm nou de Vilis Lācis din Letonia (e vorba de Spre țărmuri noi de Vilis Lācis, roman despre beneficiile regimului sovietic, resimțite în satele din Letonia) – îl va impresiona profund pe călineştean. Difuzarea consecventă a traducerilor din operele scriitorilor de diferite naționalități constituia unul din trucurile regimului, prin care era promovat conceptul de literatură sovietică. La finele lecturii unui roman, Aurul mării, referindu-se la personajele „care și-au pus viața în primejdie pentru a descoperi naftă la fundul mării”, tânărul basarabean conchide cu admirație: „Ei și-au riscat viața pentru binele Patriei lor, pentru ca Patria lor să devină mai bogată și mai Puternică. Da! Ei au fost adevărați oameni Sovietici! Oameni Patrioți!” (nota din 20 februarie ’55). 
În timpul vacanței de iarnă (ianuarie ’55), elevul Serghei Câșleanu studiază antologia Poezia Moldovei, care îl emoționează atât de mult, încât exclamă extaziat: „Ah! Câte poezii minunate au scris poeții Patriei mele. Neuitați or fi în veci acești injineri ai sufletelor omenești. Poeziile lor au ajuns să le citesc și eu – fecior de țăran. Versurile lor le-au citit moșii și strămoșii noștri și le-or citi în viitor nepoții și strănepoții noștri. Bogată-i Moldova nu numai în vii și livezi, dar și-n poeziile și cântecele sale norodnice. Și amu, sub Puterea Sovietică, a înflori și mai departe literatura noastră sovietică moldovenească. Or ieși poeți și scriitori din sânul țăranilor și muncitorilor și or cânta cu lira lor viața fericită a moldovenilor. Viața la care au visat părinții noștri (8 ianuarie ’55)”. Impactul lecturilor, al filmelor vizionate, al studiilor ideologizate asupra conștiinței sale devine tot mai evident. Convins deja de adevărul sfânt, exclamă cu mândrie: „Zâlele trec, nici nu prinzi de veste, zboară vremea asta, care-i atât de scumpă. Și lasă să zboare, să mergem mereu înainte spre comunism” (17 ianuarie ’55). În același timp, în nota din 25-26 noiembrie ’55, mezinul familiei Câșleanu se confesează, divulgându-și „taina”, care îi provoacă o mare tristețe: „O duc greu cu viața și mi-i rușine să spun cuiva. Ce fel de bine îi acesta, când n-ai în momentul ista o bucată de pâine în casă” (cuvântul pâine e acoperit cu altă culoare, pagina de mai jos – ruptă!). 
Printre cărțile de propagandă sovietică, tânărul ia act și de lirica lui Vasile Alecsandri, despre care afirmă, pe 20 februarie ’55, că „este în adevărat înțeles al cuvântului rege al poeziei Moldovenești – Românești. El a fost unul din cei mai de samă poeți moldo-români ai v. XIX”, concluzionând în final: „Bogată-i poezia clasică a Moldovei”. La adunarea clasei, pe 15 noiembrie ’54, diriginta Larisa P. le citește elevilor povestea Călin Nebunul de Mihai Eminescu. În planul literaturii, se promova acerb moldovenismul, cenzura permițând editarea doar a unor scriitori clasici români, originari din Moldova de peste Prut.
Și timpul liber al elevilor era dirijat, în vederea aceleiași îndoctrinări. Autorul jurnalului relatează despre serbările dedicate zilelor de 7 noiembrie, 23 februarie, 9 mai – sărbători sovietice, marcate cu mare pompă, dar se declară mai mult impresionat de partea distractivă, căci tinerețea se impunea cu toate ale ei. Despre serata din 6 noiembrie 1954 notează: „A fost o zî frumoasă cu soare, parcă de mai. Serbarea am dat-o la club. Și ne-am bucurat de un mare spor. Totul a ieșit minunat, dar mai ales jocurile. Prima dată am jucat băieți și fete”. Sau, în altă notă, din 10-11 decembrie ’54, mărturisește: „Astăzi, la orele șese, s-a început serata noastră de limbă franceză. Prima parte a ieșit bine, iar a doua și mai bine. Am jucat până la ora 2 de noapte. Ah! Cât a fost de frumos. Oricine ar fi fost, n-ar fi stat la o parte de jocurile noastre. Oare poți să stai la o parte când o inimă tânără îți privește în ochi și încep primele clipe de dragoste în viața ta?”. 
Valoarea documentară a jurnalului este incontestabilă. O simplă notă din 11 mai ’55, „Az îi zî frumoasă. S-au pornit cu zaimu”, dezvăluie o realitate pe care și-o amintesc destul de bine părinții și buneii noștri: în perioada 1945-1956, statul sovietic a împrumutat bani de la populație în schimbul unor obligații, hârtii de valoare nominală, prin care se confirma că suma de bani va fi restituită posesorului într-un anume termen. Activiștii locali, profesorii mergeau pe la casele sătenilor și îi somau să ofere statului împrumuturi financiare. Noutăți sunt selectate din ziarul Moldova Socialistă („26 decembrie 54: La Moscova este Congresul al II-lea al scriitorilor din Uniunea Sovietică. Cu 20 de ani în urmă a fost primul congres al scriitorilor sovietici”) sau de la radio … București, care transmitea, pe 15 februarie ’55, știrea despre atentatul întreprins la Berna, Elveția, „de o bandă de români-fasciști, care au fugit în Șvețaria, asupra diplomatului P. D. R. (Partidul Democrat Român – n. n.), în care a fost ucis șoferul acestuia, Aurel Șvețu”.
Anihilarea spiritului național se realiza și prin intermediul muzicii, al filmelor care erau proiectate la clubul din sat. Cântece rusești răsunau până și la nunți („16 - 17 noiembrie ’54: Astăzi la noi în sat e nuntă. (…) Aud, aud muzica. Cântă Pod gorodom Gorki” (Lângă orașul Gorki). Autorul jurnalului enumeră și comentează sumar peliculele vizionate: Donețkie șahtiorî (Minerii din Donețk), Întoarcerea lui Vasili Bortnikov, Po sledam vragov (Pe urmele dușmanilor), Învățătoarea sătească,  Brodeaga (Vagabondul), Kortik etc. „Pe data de 9 am privit filmul Gheroi Șipki (Eroii de la Șipka). Aici se arată eroismul soldaților ruși în războiul împotriva înrobitorilor turci”, notează pe 10 februarie ’55. 
Impresia generală, pe care ne-o induc notele din jurnal, e că, la distanța de un deceniu de la ocupația din 1944, efectele bolșevizării populației din Basarabia se resimt tot mai accentuat. Planul de sovietizare a acestui ținut românesc, implantat pe toate căile, se realiza, în primul rând, prin denaturarea conștiinței tinerilor și prin intoxicarea lor cu idei despre supremația statului sovietic în lupta pentru pace pe plan mondial. În acest sens, țările capitaliste erau demonizate, fiind prezentate elevilor ca niște potențiali agresori („3 decembrie ’54: Pe data de 29 (noiembrie – n. n.) s-a început consfătuirea tuturor statelor care luptă pentru pace. Guvernele statelor de asfințit (occidentale – n. n.) au refuzat să ia parte. Încă un pas înainte pentru apărarea păcii. Consfătuirea se petrece la Moscova”). Erau vehiculate și ideile despre pericolul agresiunii imperialiștilor, despre renașterea fascismului etc. În post-scriptum la nota din 16 aprilie 1955 citim: „Pe data de 11 aprilie 1955 deasupra mării chineze de miază-zi a suferit catastrofă un avion indian. Într-însul se găseau 8 deteli (activiști – n. n.) ai RNK (Republica Populară Chineză – n. n.). Asta îi crimă a imperialiștilor americani”. Pe 11 februarie ´55, evocând remanierile din cadrul aparatului de conducere de la Moscova, autorul conchide, în virtutea spiritului de isterie generală, „că trebuie să fim gata orișicând, fiindcă nu știm gândurile dușmanului, și trebuie să luăm măsuri la vreme cu orice agresor, care ar năvăli asupra Scumpei noastre Patrii”.
Îndrăgostit de satul natal și de natura locului („Și tot ce mă înconjoară, fiecare frunză verde, ce se naște pe copac, trezește în mine așa o dorință, așa o plăcere, așa un fel de „nu știu cum”, că nu-s în stare să-l dezleg singur. Așa m-a cucerit pe mine natura”, notează pe 2 mai ’55), fiu și frate iubitor, fidel în prietenie (trăiește emoții puternice când îl revede pe Gheorghe, prietenul său, după o lună de la internarea acestuia în spital), introvertit și reflexiv („Și nu știu care-i cauza, de ce-s tăcut, de ce-s mâhnit, de ce mă gândesc eu totdeauna?”); curios cum îi va arăta viitorul, râvnind fericirea („Și poate oi fi și fericit!”); făcându-și planuri să învețe la facultatea de litere sau la cea de istorie (a studiat matematicile); în jurnal, tânărul Serghei Câșleanu narează captivant despre tot ce se întâmplă în universul său, scrisu-i înrămând fragmente ilustrative dintr-un timp maladiv, care continuă să mai vibreze în conștiința multor basarabeni. 
 
P.S. Ajuns la vârsta evidențelor, după ce a cunoscut tot dramatismul parcursului nostru de la 1944 încoace, Serghei Câșleanu de mult nu-și mai face iluzii. Mi-a declarat că acestea i s-au spulberat foarte curând, imediat după absolvirea școlii medii, în timpul serviciului militar, când a înțeles că realitatea îi anulează cu brutalitate ideile însușite la școală sau din cărți, ziare și filme. Nu a părăsit satul natal decât în scurtele perioade când a studiat la Soroca și la Bălți și, important, nu s-a convertit la ideologia comunistă. A rămas același narator pasionat de evocări ale întâmplărilor care continuă să-l fascineze.