Categorii

Parteneri

Imperialiştii fără imperiu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Imperialiştii fără imperiu

imaginea utilizatorului Vitalie Sprânceană

...Aveam 14 ani plini când m-am rupt de casa părintească+ mama+tata, pentru a „mă stabili” (de fapt, m-au stabilit, că la vremea aia părerea mea era interesantă și importantă doar pentru mine) într-un alt sat, la niște unchi. La 17, cu carnetul de absolvent al școlii medii în buzunar, am mers să fac studii Afară (ar fi poate de adăugat lângă 17 un „abia” sau „tocmai”, or criteriile „maturității” diferă de la o perioadă la alta – în alte vremuri la 17 ani băiețandrii comandau divizii sau armate, ori chiar domneau peste țări întinse, într-un timp ca la nostru, la 20 ani băiatul e încă un copil, iar eu, ca fiu al vremii mele, cred că eram mai aproape de „abia” decât de „tocmai”). Bulgaria s-a dovedit a fi destinația cea mai accesibilă – relativ aproape, prietenoasă, necunoscută încă, și mai ales avea, în mediul meu, reputaţia unei țări în care viața e accesibilă – o vecină fusese în Bulgaria și spunea că acolo e așa o ieftinie, încât poți cumpăra vagoane întregi de lucruri pe bani mărunți (ajuns la Sofia și confruntat cu prețuri duble-triple față de Chișinău, am avut grijă să întreb vecina, la telefon, ce vârstă au amintirile ei despre Bulgaria – păi, am fost în 1981, mi-a zis ea... Și era anul 1999, niște lucruri se schimbaseră).
Păstrez în minte, pentru acea vreme, amintirea unor doruri nebune față de țară așa cum mi-o închipuiam eu... Casa, părinții, prietenii, calitatea mea de marginal (nu cunoșteam limba, la începuturi mergeam să cumpăr pâine cu bilețelul scris de colocatarul meu care știa ceva engleză) se împletiseră într-un soi de tânjire acută după ceva important lăsat în urmă (când m-am întors, acel ceva nu mai era, dispăruse ca un castel iluzoriu, semn că-l inventasem). Scriam poezii lungi și, previzibil, scrisori din „exil” – satului, dealului, trenului, grănicerilor... Cum se obișnuiește în asemenea cazuri.
În una din seri, un alt moldovean, cu care făcusem cunoștință în trenul Chișinău-Sofia, „exilat” și el la studii în Bulgaria, auzind întâmplător grai rusesc în autobuz, a legat capăt de vorbă cu niște bulgari basarabeni (nume colectiv prin care sunt desemnate comunitățile etnice bulgare din Republica Moldova și Ucraina) și a aflat de existența unei discoteci rusești în orășelul studențesc... Sigur că am mers cu prima ocazie... Muzica era, desigur, ca și cea de la „clubul” din sat, un fel de melanj siropos: Ruki Vverh (rom. Mâinile sus, regii plaksei, adică muzicii plângărețe – „m-ai lăsat, m-ai trădat, te-ai dus cu altul, eu încă te iubesc”), Virus, Avaria și alte trupe/hituri de o zi... Publicul, și el select – tineri alde mine, adunați sub același acoperiș de nostalgia după imașul din spatele casei – Tvardița, Taraclia erau numele frecvent invocate: gel clădit în nebunie pe părul ars de soarele câmpului (trăda originea agricolă și rurală a posesorului), cămăși albe încheiate până la ultimul nasture, pantofi largi care ar trebuit să ne dea ceva greutate și dimensiune.
În toiul veseliei, la masa noastră a venit un grup format din 3 inși, ceva mai în vârstă decât noi – pielea negricioasă din jurul gurii trăda un stagiu de bărbierit considerabil...
- Ce mai faceți?
- Bine...
- Cum vă simțiți? Vă place? De unde sunteți? A, Ialoveni, formidabil. Telenești? Am fost pe acolo la un prieten. Minunate locuri. Cum ați nimerit aici că nu prea sunt bulgari în zona aia. A, concurs. Bravo.
Altul: - Noi suntem un grup de patrioți. Un fel de comunitate, asociație, frăție. Vrem să unim toți patrioții din Bulgaria – ruși, moldoveni, ucraineni. Noi suntem aleși, trebuie să ne apărăm de bulgari. Ei sunt idioți, proști, dar agresivi. Doar dacă ne ținem împreună, vom reuși să rezistăm. Voi trebuie să fiți cu noi, altfel... - aici se lăsă o tăcere sugestivă, grea, deloc promiţătoare pentru noi. Mai gândiți-vă, aveți timp. Trebuie să decideți dacă sunteți cu noi sau împotriva voastră. Cu bulgarii sau cu frații voștri...
Am ieșit imediat din discotecă. Mă apucase un fel de frică, mi se năzăreau peste tot dușmani bulgari și ruși, aveam impresia că nimerisem într-un fel de iad... Am evitat de atunci discotecile rusești din Sofia, cred că m-au mai slăbit și nostalgiile proPatrie, îmi era frică să mă văd cu acei indivizi.
Inițial, credeam că e vreo grupă de marginali din diasporele sovietice în Bulgaria, extremiști care terorizau mucoșii neexperimentați alde mine, sau vreo structură paramilitară care satisfăcea nevoile de masculinitate ale unor bărbați rupți din logica patriarhală a războinicului sau plugarului și constrânși să fie pașnici, adică să facă carte... Am povestit cazul unor prieteni bulgari de la universitate și aceștia s-au arătat profund mirați:
- Cum? În țara noastră?  Împotriva noastră?
Pe urmă, când am prins logica lucrurilor, am ajuns să observ că atitudinea asta disprețuitoare a veniților față de băștinași era specifică întregii comunități ex-sovietice: indivizii care mă acostaseră nu făcuseră decât să exhibe atitudini inconștiente sau refulate ale mulțimii. Imperialismul fără imperiu, cum i-am zis pe urmă, era împărtășit de majoritatea absolută a studenților ucraineni, moldoveni și ruși în Bulgaria: doar că, pentru unii el se manifesta în formă brută (apel la violență – ăia de obicei se băteau cu bulgarii și macedonenii în discoteci, ei și umpleau paginile cronicii criminale), iar alții îl practicau într-o formă soft (bancuri despre bulgari, anecdote tematice despre idioțenia, șiretenia și restul vicii­lor de care era „plin” poporul bulgar)... Între ei toți domnea un consens unanim asupra superiorității proprii corelat cu un rasism etnic la adresa țării adoptive... Bulgarii, desigur, nu dădeau nici două parale pe „elitismul” inventat al falșilor „aristocrați” de Tvardița și „nobili” de Taraclia, mai ales că acești „oameni aleși” trudeau sâmbetele pe șantiere, ca hamali, dat fiind că bursa era mică și trebuia un adaos, iar străinii nu aveau permis de muncă – costa și el o avere...
Au trecut ceva ani de atunci... În intervalul ăsta am întâlnit întâmplător, la Gara Feroviară din Chișinău, un cunoscut din vremea aia, un tip situat la intersecția dintre povestitorii de bancuri despre bulgari și bătăușii din discoteci (le făcea pe ambele cu măiestrie, dar fără tragere de inimă – urma o modă). Mi-a povestit că e tot în Bulgaria, că nu a absolvit universitatea, că e taximetrist la Sofia, că s-a căsătorit cu o bulgăroaică, că nu vine acasă... L-am întrebat cum se împacă acum cu bulgarii? Bine, mi-a zis, ei îmi dau o pâine. Mai crezi că sunt idioți? Da, zice, stai să-ți spun niște bancuri. Tot neadaptat, marginal, mai puţin terorizat de visul de a deveni prosper, dar la fel de plin de mândria de a fi colonizator fără colonii, general fără armată, rege fără împărăție...
Uitasem de toate aceste peripeții – or, uitarea face parte din setul lucrurilor obligatorii pe care este obligat să le facă un emigrant pentru a putea trăi în noul mediu. Le catalogasem drept fumuri tinerești și mi se părea o explicație bună. Fără margini, însă, a fost uimirea mea când am aflat aceste atitudini peste Ocean, în America, în comunitățile est-europene din SUA, bulgarii și moldovenii y compris.
Imperialismul fără imperiu în varianta diasporelor est-europene din Statele Unite e lipsit totuși de violență fizică – poliția americană e dură, și, față de cea bulgară, e incoruptibilă, cel puțin la sumele de bani pe care pot să i le ofere imigranții. Lipsa violenței fizice e compensată însă de e­xacerbarea violenței retorice: americanii sunt desenați ca fiind la granița debilității mentale, că ar fi insensibili, că unica diferență la nivel de inteligență dintre ei și câinii lor ar fi că ultimii nu știu să conducă, că „nu e nimic de vorbit cu ei”, că au noroc de străini care vin să le ridice economia, știința și cultura, că lecturile lor se rezumă la cifrele de pe bancnote etc... „Aristocrații est-europeni” privesc America prin ochii lui Mihail Zadornov și alți cântăreți ai „idioțeniei americane”. Criteriul de nobilitate – suma de cunoștințe disparate, haotice și superficiale din toate domeniile, inutile de cele mai multe ori, pe care est-europenii le poartă după ei cu mândrie: tâmpiții ăștia nu știu unde e Irakul pe hartă, nu cunosc formula acidului etilic, nu au auzit de Marconi.
Cum se face însă, că țara asta de peste 300 milioane de idioți (cum ar veni, proști și mulți) e de departe puterea militară, culturală și economică numărul unu a lumii, iar țărișoarele noastre, pline de genii nerecunoscute, talente ce-l egalează (dacă nu-l chiar și întrec pe Dumnezeu) se zbat în mizerie, e o întrebare pentru care „nobilii” de Sofia, Odessa, Chișinău sau Permi nu au un răspuns... Doar nedumeriri.
Fără îndoială, SUA nu sunt un rai. La fel, însă, cum nu sunt nici țările pe care imigranții le-au abandonat. Pe alocuri, viața diasporelor e grea: necunoașterea suficientă a limbii, lipsa unor abilități cu căutare pe piața locală, teroarea legalizării și vizelor – sunt pietre grele de încercare pentru orice nou-venit. Dar foarte puțini dintre imigranți se întorc în țara de origine (despre unele cazuri într-un jurnal viitor), rămânând într-o stare de meta-exil: față de țara din care au fugit, față de țara în care trăiesc.