Ori de cîte ori mă duc primăvara sau vara la Haloş, am senzaţia că am ajuns în rai, adică, după cum spun cărţile sfinte, la loc cu verdeaţă, unde nu e nici întristare, nici suspin! Păi nu-i de mirare. Iată: mai întîi, solitara cabană a prietenilor din studenţie Emilia şi Dan e încastrată în sute de metri pătraţi de verde: cel mai depărtat, cu zeci de nuanţe, al pădurilor din jur, cel familiar, invadat ici-colo cu puzderie de flori mici, al pajiştilor; cel profund şi autoritar al brazilor plantaţi în partea dinspre sud, pe post de gard viu. Soarele e aici un amic destul de fidel, pîrîul curge în preajmă zi şi noapte cu un susur numai bun de ac pentru cojocul nervilor întinşi. Iar cerul – ei, asta-i altă poveste, care poate avea multe episoade, ca şi vîntul. Rezumînd: în dimineţile limpezi, cerul e albastru-albastru, cu irizări de verde şi roz şi auriu; în miezul zilei, e de obicei liber, cît poate el de liber, alb şi sclipitor de-ţi ia ochii; iar nopţile, negrul lui ca smoala, ciuruit de stele, e scrijelit la răstimpuri de dîrele subţiri şi luminoase ale avioanelor pămîntene, ale stelelor căzătoare din alte ceruri, ale automobilelor cu care Dumnezeu şi garda lui – adică şi Îngerul cela, zburlit ca un punkist! – inspectează pămîntul. Uneori se crede ocean cerul de la Haloş, cu norii albi şi gri şi ultramarin gravizi de apă; dacă însă te retragi pe o terasă, poţi sta fără grijă, ştiind că te aşteaptă alt spectacol mirobolant: cînd plouă, ierburile şi copacii şi tufişurile sclipesc, ajuraţi, mai ceva decît Las Vegasul în noapte! Eh, ocean, ocean, dar nimeni nu s-a înecat în el, nimeni nu se teme de el. Aici totul trece, doar să ai puţintică răbdare...
 
În „locul cu verdeaţă” de la Haloş s-a mai întîmplat să fie şi „întristare şi suspin”, de pildă cînd moartea s-a decis să sugă de la sînul Emiliei. Dar au sărit toţi, şi medici, şi familie, şi colegi, şi prieteni, cu strigăte şi chiuituri, cu furci şi topoare, taman ca la 1907, şi au pus-o pe fugă! Însă, în general vorbind, acolo e, cum vă spuneam, ca în rai: se suspendă, fie şi aparent, fie şi doar pentru o zi-două, grijile cotidiene. Fiindcă la Haloş merg numai în vacanţă sau în week-end nu doar eu, ci şi gazdele, Emilia şi Dan, cu prietenii lor de acasă (profi, ingineri, informaticieni etc.): haiosul le Gros, printre altele un împătimit degustător de fineţuri şi ne-fineţuri gastronomice, cu Gabi pe care, dacă o văd cu şapca pusă „cum trebuie”, o suspectez că nu e în apele ei nonconformiste; Elena, tot mai scumpă la vedere în ultimul timp, cu Vali cel tăcut, Marele maestru al grătarului; Gabriela, care te asigură că, dacă insişti, bărbatu-său Marcel – generos cu vinul din via moştenită de la părinţii lui din Nicoreşti – te va tutui; domnul Gabor, vecinul cu grădina plină de flori şi de case pentru păsărele, sărind gardul pe fugă, doar ca să ne salute; Cristina, soţia regretatului nostru profesor D. Irimia, mişcîndu-se atît de liniştit, de crezi că e un copăcel cu flori galbene, uşor clătinat de vînt; Laura, tunsă ca un băietan, care a dezertat de curînd spre capitală, cu tot cu tehnica ei de ultimă oră. Şi alţii. Vin toţi, veseli, încing seara un grătar, tachinîndu-se încontinuu cu liberalele gazde; iarba e verde, lemnele ard trosnind, poveştile ori subtilităţile intelectuale se încrucişează, rîsetele nu contenesc, băuturile nu lipsesc. Ce-i mai fain decît toate e că aici, deşi toţi sînt obligaţi (noblesse oblige!) să contribuie cu ceva şi să ajute la treburi, în restul timpului fac ce vor: unii joacă badminton şi tenis, alţii citesc sau se uită la vreun film, dormitează într-un chai­se-longue la soare sau se plimbă, alţii tăifăsuiesc, chiar şi la mobil, cum fac adesea gazdele cu fiicele lor plecate la studii în Anglia. Eu însă, cronicar fiind, deci plin de... privilegii, aleg o poză subiectivă: Dan, un aparent taciturn cu ochii în acelaşi timp melancolici şi ghiduşi, e veşnic pus pe şotii şi pe turnat în pahare; Emilia, cu gesturile elegante ale mîinilor, parcă predestinate pentru profesorat, şi cu rîsul ei discret, ciuleşte urechea să nu piardă nici o vorbă de spirit; Vali cu Marcel vorbesc despre trandafirii şi caprifoiul pe care tocmai i-au plantat la casele lor; Cristina povesteşte arar, în sotto voce, o amintire; le Gros potriveşte vreun calambur în franţuzeşte...
În spatele nostru, casa albă şi zveltă ca un cocor ne priveşte calmă, ştiind că sîntem cuminţi şi teferi. Deh, nu-i spunem nici noi chiar totul, deşi – doar ştiţi – unde ne ducem, ne ducem cu toate ale noastre. Dar la Haloş, chiar cînd rămîi singur cu tine însuţi, gîndurile negre nu mai au aceeaşi tărie ca în restul timpului. Ba mai mult, le şi uiţi! Cum mi s-a întîmplat mie într-o noapte adîncă, după ce lumea se retrăsese la un film. Încotoşmănată bine, mă dădeam în leagăn, fumînd şi gustînd din cînd în cînd cîte o picătură din „vinul lui Marcel”: în ciuda faptului că înfruntam singură un miliard de stele, mă simţeam fericită. Şi am gîndit că şi asta e o victorie asupra morţii.