Categorii

Parteneri

Globalizări cu năbădăi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Globalizări cu năbădăi

imaginea utilizatorului Vitalie Sprânceană

Sunt voluntar la cina festivă ce încheie Săptămâna Studenților Internaționali, un fel de sărbătoare anuală care celebrează diversitatea de pașapoarte, limbi, rase, etnii, moduri de a mânca, stiluri de vestimentație, precum și alte diferențe în aule și pe campus. Cum universitatea se laudă că s-ar situa printre  primele cinci cele mai „diverse” ale țării, cu studenți provenind din peste 130 de țări ale lumii, evenimentul a devenit un soi de laudă instituțională.
Ha, zice a mirare un coleg „american”, nici nu știam că-i lume atât de diferită în universitatea noastră... (Vorba vine, insul are doi bunici ecuadorieni, sosiți în SUA acum vreo patruzeci de ani, cu care colegul nu poate schimba nici două vorbe pentru că nu știe spaniola. Apoi, vorba clasicului, dacă zgârii puțin un american, dai de un irlandez, neamț, evreu, britanic, polonez, italian sau latinoamerican).
Omul e uimit că pădurea omogenă de fuste și jeanşi albastru-neagră, care a intrat dinspre Johnson Center for Students (un fel de cantină plus bibliotecă plus cinema), se transformă radical, ieșind pe cealaltă parte, într-un codru multicolor de steaguri dintre cele mai diverse, purtate de inși vorbind în mai multe  limbi, neinteligibile pentru americanul obișnuit...
La dineul oficial de vineri fac cunoștință cu un olandez venit pentru 5 luni, cu un program de schimb. Îl cheamă Martin, e din Rotterdam, a mai fost prin Japonia și Australia, tot cu schimburi universitare. Şi el e voluntar: eu, ca fiind cel mai masiv dintre voluntari, stau la ușă și veghez ca toată lumea care iese și intră în sala de ospețe să aibă bilet, iar Martin supraveghează una dintre cele 4 „stații alimentare”, cea mai apropiată de ușă. Stațiile astea reprezintă mese cu bucate de proveniență diferită: europeană, asiatică, africană și americană (asta înseamnă mai ales America Latină). La ieșire se află o stație franceză autonomă, un fel de excepție culinară, o masă întreagă cu deserturi franțuzești: creme, clătite, croissant-uri și dulcețuri. Martin stă lângă stația asiatică și se chinuie să memorizeze pronunția corectă a Samosei, un fel de pateu vegetarian fiert în ulei încins, consumat mai ales în lumea arabă și în India. Accentul îl înșală: să fie Sàmosa ori Samòsa, sau chiar Samosà? Romero, bucătarul mexican care a pregătit toate acestea nu poate oferi consultații de pronunție: tot ce știe el e că i s-a dat rețeta scrisă pe hârtie și i s-a zis: Fă-o!...
Îi spun lui Martin într-o pauză că-s din Moldova (între altele, întrebarea De unde ești? sună în această seară cumva bizar de ambiguu: o adresăm la nimereală oricui  vine la serbare, având în minte ideea că majoritatea participanților la dineu sunt străini, și așa ajungem să-i stingherim pe cei 2-3 localnici, care ne răspund sincer că-s chiar din America). Nu mă aștept ca un olandez să cunoască prea multe despre țara mea, având în vedere cretinismul geografic universal răspândit, absența unei așezări de „buric al Pământului” pentru Moldova și invizibilitatea ei certă pe plan local, regional, continental și tot aşa. Îmi mai amintesc și de un lucru trist, pomenit de Vasile Ernu într-o carte: chiar în România, ceea ce e dincolo de Prut nu se vede mai mult decât ca fiind un început de Rusie/Siberie. Olandezul „călător” îmi confirmă bănuielile, dar discuția ia o întorsătură neașteptată când Martin dublează ignoranța sa geografică cu niște surprinzătoare cunoștințe de heraldică oficială și istorie a Moldovei.
Nu știu unde vi-i țara, șuguieşte el, dar îi cunosc steagul și niscaiva istorie sumară.
E, și cum vine asta? îl întreb eu uluit.
Eu am participat și la arborarea drapelelor țărilor care „dau studenți” universității noastre în Johnson Center, îmi zice el. Și-mi povestește o întreagă istorie, din care aflu că steagul moldovean a intrat în categoria celor de dificultate medie.
...?
Uite, spune el, urma să atârnăm drapelele pe tavanul Johnson Center. Am crezut, la început, că-i o treabă ușoară, de cincisprezece minute, dar ne-a luat aproape o zi.
Inițial ne gândeam că cea mai bună, mai sfântă și mai firească ordine era cea alfabetică. Dar n-a ieșit cum trebuie, căci SUA veneau mult prea la urmă, iar Iranul și Irakul mult prea alături unul de altul.
Am încercat apoi să reproducem amplasarea geografică, dar aici aiureala e și mai intensă: aproape nimeni nu dorea să stea alături de vecinii săi. Indienii nu voiau nici în ruptul capului să stea alături de pakistanezi ori de chinezi, coreenii ar fi mers la alt capăt de lume, doar să evite vecinătatea chinezilor și a japonezilor, polonezii îi evitau pe ruşi. Drapelul statului evreu, într-un asemenea caz, ar fi trebuit în genere scos - niciunul dintre vecinii actuali ai Israelului nu dorea să stea alături de el. (Îmi amintesc de un incident similar, produs toamna trecută, când un student iranian care căra drapelele spre locul de instalare – cred că erau aceleași – a făcut ce-a dres şi a „pierdut” steagul izraelian, și asta pe o distanță de nici o sută de metri).
Într-un final, continuă Martin, am inventat un algoritm năstrușnic: drapelul SUA - la loc de cinste, pe celelalte le-am dispus în ordine alfabetică, din 5 în 5, și un al treilea criteriu - absența unor relații conflictuale... Cu Moldova n-am avut probleme mari: am hălăduit pe Wikipedia și am găsit că n-ați avut probleme serioase decât cu Rusia, și alea nu chiar enorme. Așa că v-am tuflit fără multe frământări între Malaiezia și Tadjikistan, într-un rând cu Nepalul, Franța și Japonia. Asta înseamnă „dificultate medie”. Erau și țări de dificultate minimă, așa ca Luxemburg și Canada, adică țări fără istorii de vrajbă deosebite, pe care le poți aşeza oricum. Restul țărilor au fost mai degrabă cazuri dificile: SUA în nici un caz alături de Cuba, Venezuela sau Iran, India departe de Pakistan, dar și de China, Olanda, aici Martin zâmbește complice, la o distanță sigură de Germania (regretă că Olanda n-a întâlnit Germania în finala ultimului campionat mondial de fotbal, așa ca să le zboare nemților fulgii), Franța departe de coloniile africane sau asiatice, Marea Britanie departe de restul lumii, Israelul mărginit la un capăt de Bulgaria și la celălalt de... perete.
Am mai evitat, continuă Martin, și crearea unei senzații de expoziție militară sau arsenal de muniții: ne-am cerut scuze de la studenții din Mozambic, dar chiar nu puteam băga Kalaşnikov-ul de pe steagul lor într-un spațiu ce se dorea al păcii. Dintre arme, au încăput doar sabia orizontală a Arabiei Saudite și puștile generice, relativ pacifiste ale Guatemalei. Stele, luni, raze de soare, palmieri, insule, papagali - poftim cât încape.
La urmă, după ce vărsasem șiruri de sudoare, a mai trebuit să rezolvăm o problemă: studenții kurzi și cei palestinieni – țări inexistente oficial – și-au cerut și ei dreptul la arborarea drapelelor lor. Cum adică, s-au indignat ei, permitem diferitor minorități sexuale, religios-confesionale și fraternități să-și pună drapelul unde le vine, și noi, ca minorități oprimate în țările noastre, nu avem dreptul  la o minimă recunoștință? Alt blocaj: am sunat la Secția Relații Externe și ăia, după lungi consultări, au decis: palestinienii da, kurzii ba. Pentru că palestinienii primesc viză americană ca palestinieni (deci, un fel de semirecunoaștere oficială), iar kurzii nu se bucură (ha! ce expresie și asta!) de acest statut...
La anul, încheie Martin, nu mai agăț drapele, mai bine dau o mână de ajutor la bucătărie. Încaltea aș sclipui ceva rețete culinare exotice și 2-3 porții adiționale de mâncare „cu coarne”.
 
* * *
 
3 straturi ale globalizării.
Primul strat, sovietic: o ucraineancă blondă cu ochi albaștri, vorbitoare de limbă rusă, născută în Turkmenistan. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu, adică așa stăteau lucrurile în necuprinsa țară a muncitorilor și colhoznicilor.
Al doilea strat, americănesc: ucraineanca vorbitoare de rusă lucrează pe post de șef al Oficiului pentru Studenți Străini și Relații Internaționale al Universității. Unde discută în engleză, desigur, și-i americancă get-beget. Are o georgiană în calitate de subalternă, cu care vorbește în rusă doar când n-o vede/aude nimeni.
Al treilea strat, global: ucraineanca vorbitoare de rusă, care mai e și șefă peste un oficiu mare, dansează „din buric” (the belly dance) în fața unui auditoriu eterogen, compus din „localnici” – vreo 10 inși de 70-80 de ani care vor fi prins, cu certitudine, și vremurile când negrii nu aveau dreptul, în Virginia, statul în care mă aflu, să stea pe scaunele din față ale autobuzului, scaune care erau rezervate pentru albi – apoi și alții: japonezi, coreeni, chinezi, mulți indieni,  vreo 5 ex-sovietici, olandezi și încă  nu mai ştiu câte seminţii diferite.
Ce înseamnă asta? Nimic. Poate cel mult că oamenii sunt cu chef. Și că fun-ul (entertainment-ul/distracția) poate uni... Aparent. Cu doar o săptămână mai devreme, un grup de indieni și pakistanezi, care acum aplaudă frenetic cadâna ucraineană, pornise o bătaie în campus cu ocazia unui meci de cricket între India și Pakistan. I-a despărțit poliția, cu sirene, cătușe și restul. Ca la gospodari.
Atât despre forțele globalizatoare ale consumului, distracției și Coca-Cola. Ele-s superficiale. Comuniunea globală realizată de acestea e la fel de superficială.

imdfrrs

fbgwzaca imdfrrs