Pe Andriana Mereuță am descoperit-o pe Facebook și am aflat apoi că este o artistă fotografă din Moldova transpruteană, unde s-a născut și unde și-a făcut studiile în economie, iar apoi a plecat în Statele Unite. Acolo a rezonat într-un chip aparte cu opera fotografică a unor contemporani de-ai noștri. Această revelație a determinat-o să facă serioase studii de artă fotografică, înscriindu-se, în 2010, la The Art Institute of Fort Lauderdale, din statul Florida. Acum, activează ca fotograf liber-profesionist, iar site-ul ei este: http://www.andrianame­reuta.com/. I-am solicitat un interviu on-line, la care Andriana Mereuță a răspuns prompt și cu solicitudine (Vladimir Bulat)
 
 
Vladimir Bulat: Am observat în fotografiile Dumneavoastră, Andriana Mereuță, o discretă predilecție pentru persoane cu un handicap fiziognomic, de pildă, persoane cu sindromul Down, cu autism. Este o temă de cercetare sau artistul este atras de alteritate, într-o lume tot mai uniformizată, mai „glossy”, mai impersonală în esență?
Andriana Mereuță: Mi-ar plăcea să pot documenta această temă mai amplu, motivul pentru care o fac este că aș vrea să aduc mai multă înțelegere pentru cei care nu arată neapărat ca noi și, în consecință, deseori sunt discriminați. Încerc să blurez demarcația dintre „eu” și „celălalt”. Dacă am cunoaște mai bine oamenii și istoriile lor, cred că ar fi mai multă înțelegere între semeni, mai multă armonie, iar cei care au nevoie de ajutor să-l și primească. Mămica Polinei (una din eroinele mele) se roagă ca atunci când va trece din lumea asta să o însoțească și fetița ei, pentru că îi este groază că va ajunge la vreun spital din țară. E o realitate tristă.
Vl. B.: Puteți să-mi dați mai multe detalii?
A. M.: În poză, este doamna Margarita (80 ani) cu fiica sa, Polina (33 ani, la momentul fotografierii), care s-a născut cu sindromul Down. Icoana din mâinile lor a fost dăruită unei Mănăstiri din Sângera de către doamna Margarita, care este foarte credincioasă. Toată viața lor este influențată de cele sfinte...
Vl. B.: Descoperirea fotografiei este rodul unor căutări sau ați știut că anume acesta este modul cel mai potrivit de a vă exprima plastic, ideatic, emotiv?
A. M.:Pentru mine, fotografia este un instrument de comunicare, de expresivitate, de cunoaștere, de interacțiune cu cei din jur. Este un mod aparte de trăire, de gândire, un mod de a fi. Fotografia creează o ușă spre „copilărie”, te face să fii mereu curios, să vrei să înveți mereu și te învață să nu te iei prea în serios. Este o ușă spre alți oameni, spre umanitatea pe care o împărtășim, care ne dă posibilitatea să ne întâlnim unii pe alții și să ne „auzim”, să ne vedem. Nu prin idei fragmentate și prejudecăți inculcate, ci prin experiență directă. Acest proces te smerește cumva, te dezvoltă, te schimbă... Mi-a plăcut dintotdeauna expresivitatea artistică, dar, sincer, eram convinsă că nu am în mine acest dar al creativității. Îndoiala mea însă nu m-a oprit să explorez această artă; ceea ce trăiam prin fotografiile altor artiști îmi hrănea curiozitatea, mă învăța mai multe despre lume, într-un mod mai expresiv, mai vizual, mai real cumva. Fotografia acum este pentru mine un mijloc de a întâlni oameni și de a învăța despre ei și de la ei; mă stimulează să le cunosc experiențele, să fiu părtașă la emoțiile care ne fac ceea ce suntem, să învăț despre culturi diverse și despre lumea din jurul meu.
Dar, paradoxal, aceste experiențe mă conduc cumva înapoi, spre ceea ce-mi este intim, personal, ele devin parte din eul meu care este în continuă evoluție. Nu știu cum să explic mai bine, e o „lume” întreagă în acest tip de activitate. Nu e doar un job, ci un veritabil mod de viață.
Vl. B.: Ce întâlniri providențiale, cu fotografi sau cu oameni din alte meserii, au confirmat acest mod de înțelegere a fotografiei? Știu că ați asistat la fotografierea scriitoarei Chimamanda Ngozi Adichie, faimoasă și foarte tradusă, inclusiv cu câteva titluri și în română. Cum a fost această experiență?
A. M.: Cred că primul care a exercitat asupra mea o influență hotărâtoare a fost fotograful originar din Brazilia, Sebastião Salgado. Când am descoperit lucrările lui, mi s-a revelat o altă lume și atunci am stiut că asta vreau să fac. Mi-am dat seama că este ceva diferit: fotografii ale căror imagini de impact te marchează. Sunt oameni înzestrați cu un har și un zel deosebite, își urmează o cale dictată din interior. E un adevăr valabil și pentru alte meserii, că vorbim de artiști, medici sau oameni de afaceri.
În ceea ce privește fotografia, Salgado spunea, parafrazez: „Nu suntem noi, fotografii, cei care facem poza, ci oamenii sunt cei care ne-o dăruiesc.” Cred că acest respect ce ține de sensibilitate și umilitate (de umanitatea fotografului) face ca actul fotografierii să fie ceva mai mult decât un proces strict tehnic.
Erika Larsen, fotografa cu care lucrez de câțiva ani ca asistent al ei, are o adâncime sufletească remarcabilă. Când este în mijlocul oamenilor, știe să asculte, să aștepte, să ceară să învețe. Lynn Johnson, un om-legendă în lumea fotografiei documentare, are o compasiune de nedescris în felul cum abordează istoriile pe care le înregistrează și pentru oamenii pe care îi întâlnește. Tot timpul îmi spune să învăț cât mai multe despre ce vreau să fotografiez, dar când ajung „pe teren” să las totul la o parte, să fiu deschisă față de ceea ce văd, ca și cum nu aș ști nimic...
Despre proiectul „Women of Impact”, la care am lucrat ca asistentă, m-aș referi ca la o experiență colectivă, numai din cauza că, de regulă, am avut doar zece, maximum douăzeci de minute la dispoziție în prezența acestor femei excepționale, timp în care trebuia să ne facem lucrul cât mai eficient, fără rateuri. Ca și în cazul fotografilor pe care i-am amintit mai devreme, exista un „fir de aur”, ceva comun care îi unește pe toți acești oameni remarcabili. M-a frapat puterea pe care o degajă prezența lor, dar o putere discretă: nu înfricoșează, nu intimidează. Dimpotrivă, am resimțit sesiunile foto cu ele ca pe niște întâlniri cu oameni afini. A fost o atmosferă de respect reciproc, între colegi, a căror muncă este foarte valoroasă. În puținele minute în care m-am aflat în preajma lor, am vorbit mai mereu despre lucruri banale, despre familie, despre călătorii sau despre viața cotidiană.
Christine Lagarde, președinta Băncii Centrale Europene, era, bunăoară, foarte interesată de activitatea Erikăi Larsen și de călătoriile acesteia prin lume. Nancy Pelosi, președinta Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, ne-a povestit despre rolul ei de bunică în familie, despre bucuria de a fi bunică. Jacinda Ardern, premierul Noii Zelande, a venit la sesiunea noastră fotografică cu doar doi agenți de pază și a fost foarte prietenoasă și generoasă. Jane Goodal, cunoscuta antropoloagă, își revenea după o răceală, dar cu atâta delicatețe și răbdare ne-a primit în casa ei din Londra, iar câteva zile mai târziu ne-a invitat la o prezentare în Florida, chiar în „spatele casei noastre”. Nimeni n-a pomenit de funcția sa, de realizările sale. Dimpotrivă, statutul lor de persoane publice parcă nici nu constituia motivul pentru care eram acolo, împreună, la sesiunea foto. A fost o trăire profundă să fiu martoră la cât de frumos și diferit se pot manifesta harul și tăria de spirit ale unui om, în acest caz, ale unor femei, care și-au descoperit pasiunea și s-au dedicat întru totul acestei chemări.
Vl. B.: ...dar v-a ajutat în vreun fel experiența asta, a felului în care banii circulă, se înmulțesc sau se împuținează, să pătrundeți în mecanismul foarte intim și unic, în fiecare caz aparte, al creației, al „facerii” unei opere de artă? Întreb asta pentru că am aflat că în M0ldova ați făcut studii în Economie și Merceologie, la Universitatea Cooperatist-comercială.
A. M.: Cred că Facultatea de Economie mi-a dăruit un alt mod de a gândi. Mi-a format o viziune mai generală și mai clară despre dinamica societății, despre forțele care o guvernează și în special despre felul cum fenomenele economice, și nu numai, la nivel micro și macro, influențează viețile oamenilor. Studiile în economie m-au ajutat să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai pragmatică, să arunc punți de legătură către oameni, indiferent de locul și de meseria lor. Este un fel de cultură generală, deosebit de necesară, să poți naviga în această lume. Dacă stau să mă gândesc, cunoștințele în economie mă ajută să intuiesc trăirile de zi cu zi ale oamenilor pe care îi fotografiez, să comunic cu ei pe temele care îi preocupă în mod real și să mă conectez la experiențele lor într-un mod mai personal.
Pe de altă parte, economia mă limita cumva, pentru că este o știință și, ca orice știință, poate fi abstractă; toate analizele și calculele pe care le făceam pentru rapoarte și referate erau doar cifre și informații înșirate pe o pagină albă. Lipsea legătura lor cu realitatea oamenilor, cu viața în general.
Pentru mine, fotografia acoperă acest decalaj (rezolvă această lacună, bridges the gap). Prin fotografie, putem comunica și interpreta aceeași informație, dar într-un mod visceral, intuitiv, prin emotie, prin raportarea la experiențele proprii. Aici se produce impactul. Nu mai conceptualizăm informatia, ci o trăim. Cred că în acest fel arta are potenţialul de a schimba lumea, apelează la imaginaţia și sentimentele noastre prin căi care nu pot fi raţionalizate sau omise usor; arta ne provoacă să simțim ceva și uneori să acționăm în baza acestor trăiri. Provocarea de a crea ceva la acest nivel, de a perfecţiona acest mediu de comunicare, de a încuraja procesul de dezvoltare interioară este ceea ce face fotografia atât de interesantă și vie. Nu cred că am reușit încă să-mi fac meseria ca artă, dar aspiraţia mea într-acolo merge.
Vl. B.: Mă gândeam să vă întreb, la final, ce este un fotograf în SUA: un meseriaș, reprezintă un simplu job, întruchipează o vocație, este un arhivar al istoriei și oamenilor, al vremii în care trăim?
A. M.: Un fotograf în Statele Unite poate întruchipa toate aceste roluri. Fiecare este chemat în felul său, spre a (se) exprima/crea prin acest mediu. Dar vreau să spun că toți fotografii pe care i-am întâlnit, oameni cu o experiență de lucru ca profesioniști, fac această meserie pentru că le place și au o dăruire aparte pentru acest domeniu. Adică, nu neapărat banii sunt mobilul, chiar dacă poți să-ți asiguri un trai din această meserie, deși nu este cea mai ușoară și nici cea mai sigură cale de a-ți agonisi o avere. De regulă, vine cu sacrificii financiare, dar și de ordin personal, uneori. Foarte mulți fotografi talentați, care au investit ani de muncă în domeniu, renunță la fotografie, nu o văd ca pe o carieră. I se dăruiesc în timpul lor liber, iar ca meserie de bază aleg un job sau o afacere care le poate asigura un venit mai sigur, mai stabil.
Odată cu dezvoltarea tehnologiei, multe s-au schimbat în lumea fotografiei. Acum, calitatea fotografiei făcute cu un telefon mobil performant este uimitoare din punct de vedere tehnic. Majoritatea oamenilor au acces la un telefon de înaltă clasă sau la o cameră profesionistă. Înainte, era nevoie de multă iscusință pentru a crea ceva cu o cameră de filmat. Era nevoie ca fotograful să știe cum să facă o fotografie bună și anume: expunerea corectă a luminii, culorii, compoziției, care ducea la developarea dorită a filmului, și multe altele asemenea. Acești fotografi erau foarte apreciați ca meseriași și plătiți pe măsura măiestriei lor. Astăzi, pe lânga accesul la camere de vedere bune, avem la dispoziție faimosul Photoshop, care poate să ajusteze post-factum multe elemente. Adică, azi este incomparabil mai ușor să faci fotografie şi mult mai mulţi oameni devin fotografi, fără a avea studii de specialitate. Lucrează chiar şi gratis sau pentru o remunerare simbolică, iar acest fapt dăunează în chip semnificativ profesioniștilor, șanselor lor de a-și asigura un venit bun și stabil. Cantitatea de fotografii cu care sunt inundate rețelele de socializare este imens: în jur de 300 mln zilnic. Calitatea acestor fotografii este destul de bună, iar cei care fac asta frecvent dezvoltă un simț estetic în mod natural. Și este un lucru de salutat, cred eu.
În primul rând, cu toții înțelegem rolul unei imagini de calitate în comunicarea noastră și cum să atragem, să menținem atenția cuiva mai mult de câteva secunde; o imagine bună ne ajută să fim mai creativi, ne împrospătează gândirea, operăm inovativ de fiecare dată când luăm camera în mână. Poate din punct de vedere tehnic este mult mai lesne azi să dăm naștere unor imagini bune, doar că meseria asta își are noblețea ei: un fotograf nu captează pur și simplu „felii” de realitate, el își exprimă personalitatea, „ne vorbește” despre sine. Modul de gândire, creativitatea însumată din cumularea experiențelor de viață ale unui artist, felul personal în care interpretează lumea și contribuie la îmbogățirea mediului în care lucrează, recte „comentariul social” pe care îl oferă – toate acestea îl vor „salva” din mrejele ritmului grăbit în care evoluează tehnologia (până și procesul de creație se automatizează, multe operațiuni sunt înlocuite prin inteligența artificială), și nu vor îngădui eliminarea acestei meserii ca artă.
Cred că aici se ascunde asul în mâneca unui artist. Mai mult decât atât, cred că, pe fundalul evoluției tehnologice, va fi și mai mult solicitată autenticitatea și inovația, pentru că e tot mai dificil să ne deosebim unii de alții și, de asemenea, e tot mai dificil să impresionăm...
 
Septembrie, 2021
Pagini îngrijite de Silvia Berlinschi și Nina Scutaru