Un prieten pasionat de studiul sociologiei şi politicii mi-a atras atenţia, într-o zi, cu această întrebare: de ce, în Moldova, prezenţa intelectualilor în dezbaterile publice este atît de palidă?
Cînd se discută o problemă de ordin public, care ar trebui să ne intereseze pe toţi în egală măsură (mărirea pensiilor şi salarii­lor, reforma în învăţămînt, orientarea politicii externe spre Vest sau spre Est etc.), intelectualii sunt puţin vizibili. Această întrebare, formulată pe baza unei constatări, pune chestiunea generală a intelectualului angajat. Dat fiind că în Moldova intelectualii sunt mai degrabă detaşaţi de problemele societăţii în care trăiesc, cum putem explica această situaţie de fapt? Şi, în consecinţă, ce schimbări (de nivel teoretic sau practic) trebuie să gîndim pentru a ne reasuma intervenţia intelectualului în cîmpul societăţii?
Nu mă grăbesc să răspund la aceste întrebări. De altfel, fiecare dintre noi poate gîndi pe cont propriu dilemele pe care le-am amintit mai devreme şi, astfel, formula în moduri diferite teme de discuţie mai mult sau mai puţin generale. Mi se pare important, totuşi, să facem cîteva precizări şi clarificări.
Cînd spunem că în Moldova prezenţa intelectualilor este mult prea palidă, mult prea slabă, ne putem desigur întreba: în ce sens trebuie să luăm termenul de „intelectual” pentru a înţelege, ulterior, lipsa acestuia în dezbaterile publice? Oricine, am putea spune, poate fi intelectual: şi asta în măsura în care participă (sub diverse forme) la „viaţa ideilor”. Un student, un profesor, un politician sau un jurnalist sunt intelectuali. Simplul fapt că sunt în contact, că fac parte dintr-un circuit al ideilor (ocupînd, astfel, roluri diferite) le oferă statutul de intelectual. În raport cu această definiţie, foarte generală, putem distinge o categorie specifică de intelectuali (intenţia mea nu este de a construi, în mod artificial, tabere de intelectuali; dacă facem aceste distincţii, e pentru simplul motiv de a clarifica un anumit aspect al problemei ce ne interesează acum: şi anume formele intervenţiei intelectuale în cîmpul societăţii). Specificul său ar consta în faptul de a nu propune în mod necritic soluţii la varii probleme ce frământă o societate. Un anumit spor de reflexivitate, un anumit dozaj critic în evaluarea unei situaţii particulare ar reprezenta, aşadar, trăsătura definitorie a acestei categorii de intelectuali. Căci, desigur, un lucru este să propui soluţii democratice (preluate în mod nereflexiv, tezist) la problemele cu care se confruntă o societate: în acest caz, eşti intelectual, dar un intelectual „colorat” ideologic. Alt lucru e să te întrebi asupra legitimităţii formei soluţiilor pe care le avansezi (acesta fiind un mod reflexiv şi nedogmatic al intervenţiei intelectuale). Un lucru e să implementezi stereotip „sistemul Bologna” în Moldova (pentru că aşa fac europenii la ei acasă şi pentru că şi nouă ne-ar sta bine să fim alături de ei). Şi alt lucru e să te întrebi: este „sistemul Bologna”, în generalitatea formei sale, un mijloc adecvat (deci cu soluţii viabile) pentru problemele locale ale învăţămîntului moldovenesc?
Putem, astfel, face o distincţie între a te angaja în spaţiul public ca intelectual ce propune soluţii fără a reflecta asupra formei acestora (angajament necritic) şi o intervenţie intelectuală ce presupune o abordare critică a (formei) soluţiilor pentru care pledează.
Acum, dacă revenim asupra întrebării pe care am formulat-o la început, vom face următoarea precizare: prezenţa scăzută a intelectualilor în dezbaterile publice trebuie analizată în sensul unei abordări critice a problemelor şi soluţiilor ce preocupă o societate. La acest nivel putem face o altă distincţie, care ne va ajuta, cred, să înţelegem mai bine această absenţă publică a intelectualilor. Mai precis, este vorba de distincţia între teorie şi practică, între idee şi lucru, sau între concept şi obiect. În acest sens, cînd spunem „teorie” avem în vedere un set coerent de idei. Mai spunem, în mod intuitiv, că o teorie tinde spre universal şi necesar: în caz contrar, dacă rămînem în regiunea empiricului, riscăm să ne instalăm într-un orizont al contingenţei şi accidentalului şi, pe această cale, să ne îndepărtăm de tot ceea ce înseamnă teoretic.
Avînd în vedere distincţia elementară (teorie/practică), cum s-ar cuveni să gîndim o formă de angajare intelectuală? În termeni simpli, putem spune: intervenţia intelectualului înseamnă „descinderea” din teorie pentru a-şi pregăti instalarea în praxis. Întrucît intelectualul cultivă forma universală şi necesară a ideilor, angajarea sa în cîmpul practicii presupune o „coborîre” din sfera teoreticului. Tot în acest sens poate fi înţeles şi sensul critic al discursului unui intelectual: dacă putem critica un fenomen din regiunea praxis-ului, acest exerciţiu se face în numele şi pe baza unei teorii universal acceptate. Cînd spunem, în anumite situaţii, că statul moldovenesc nu respectă drepturile omului, această critică e valabilă doar pentru că acceptăm universalitatea drepturilor omului. În caz contrar, critica nu ar avea nici un sens: ea ar fi una contingentă şi, pe cale de consecinţă, nevalabilă. A putea regăsi forma universală şi necesară a ideilor (pentru a le închega în setul unei teorii): acesta pare a fi un demers prealabil oricărei angajări intelectuale.
Rămînînd la acest nivel, avem deja o perspectivă ce ne poate ajuta să vedem, în contexte particulare, modalităţi de intervenţie intelectuală. Astfel, cîţi dintre intelectualii din R.M. acţionează în virtutea unei teorii prealabile, în virtutea unui set coerent de idei? Cîţi dintre actorii politici din Moldova sunt în acord cu teoriile politice pe care le-ar reprezenta partidele lor? Cînd am asistat, ultima dată, în spaţiul cultural basarabean, la dezbateri teoretice constructive între „liberali” şi „democraţi” sau între aceştia din urmă şi comunişti? Iată, cred, cîteva întrebări pe care am putea să le punem atunci cînd păstrăm diferenţa „fundamentală” între teorie şi practică.
Este, însă, distincţia dintre practic şi teoretic singurul model, singura grilă conceptuală pentru a gîndi posibilitatea angajării intelectuale? Într-un viitor articol aş vrea să arăt că putem gîndi angajarea intelectualului altfel decît pe baza distincţiei dintre teorie şi practică. Întrebarea prealabilă pornind de la care voi încerca să discut această poziţie are o formă simplă: este legitim să vorbim şi despre o practică teoretică? Dacă da, atunci în ce sens? Tentativa de a găsi sensul expresiei de „practică teoretică” ne va putea permite să gîndim o altă formă de intervenţie intelectuală. Aceasta este, în orice caz, poziţia pe care o voi adopta într-un viitor articol.