Categorii

Parteneri

Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (o confruntare a surselor narative cu versiunea regimului comunist)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (o confruntare a surselor narative cu versiunea regimului comunist)

imaginea utilizatorului Aurelia Felea
articol: 

Argument 
Articolul publicat acum în paginile revistei Contrafort îşi are propria istorie. În 2006 propuneam Colegiului Noua Europă din Bucureşti un proiect de cercetare intitulat „Naraţiunea ca act de justiţie. Primul deceniu de comunism în memorialistica basarabeană”. Consemnam atunci, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, progresele istoriografiei din ultimele două decenii în explorarea arhivelor şi în studierea dimensiunii politice a trecutului nostru recent. Făceam, de asemenea, unele observaţii pe marginea inserţiei modeste a istoriei orale şi a anchetelor sociologice în analizele dedicate perioadei comuniste şi valorificării nesemnificative a memorialisticii. În plus, semnalam existenţa a sute de mărturii dedicate primului deceniu de comunism în Basarabia, apărute în diverse publicaţii periodice, datorită efortului remarcabil al ziariştilor noştri. În acel context, susţineam – şi persist în continuare – că sursele narative pot aduce un spor de înţelegere a felului cum a funcţionat regimul comunist în Moldova Sovietică, dar şi a societăţii actuale, cu preferinţele sale ideologice, cu anumite repere axiologice, cu propensiunea pentru manipulări şi practici de guvernare specifice. Cred că prinosul subiectivităţii la decriptarea regimului totalitar – regim care a ştiut să manipuleze fabulos inconştientul – poate fi substanţial, iar literatura autoreferenţială poate deschide largi perspective şi livra numeroase idei. Fiind întotdeauna o alegere – de subiecte, de situaţii sau de trăiri – a celui care rememorează, naraţiunea trimite la esenţialul ce a marcat viaţa oamenilor în comunism.
Unul dintre rezultatele acelui proiect sprijinit de Ministerul de Externe al României şi realizat în cadrul NEC-ului, prin intermediul Programului de burse Petre Ţuţea (2006-2007), a fost studiul de faţă, dedicat foametei din Basarabia, din 1946-1947. Îmi exprim şi pe această cale gratitudinea faţă de cele două instituţii menţionate şi faţă de colaboratorii lor, care au avut un rol deosebit de important în realizarea acestei cercetări. Versiunea de faţă a textului a fost adaptată la exigenţele unei reviste adresate unui cerc mai larg de cititori decât cel al specialiştilor în domeniu, autoarea limitând, cât de mult posibil, numărul notelor de subsol din studiul primar, publicat în Anuarul NEC 2006-2007.
 
Faţă în faţă: memorialistică şi surse oficiale despre foametea din Basarabia din anii 1946-1947
La sfârşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, un şir de subiecte de istorie suscitau, în Moldova pruto-nistreană, intense dezbateri publice. Acestea se înscriau în politica de liberalizare, iniţiată de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, şi, deopotrivă, în căutările identitare declanşate în spaţiul fostei U.R.S.S. Foametea pe care a cunoscut-o Basarabia în anii 1946-1947 s-a situat în centrul acestor discuţii. Interviuri, relatări autobiografice, memorii dezvăluiau treptat dimensiunea flagelului şi drama umană care l-a însoţit.
Memorialistica iniţia astfel reflecţii asupra istoriei recente, diferite de cele dominante în perioada sovietică. Opinia publică le-a cerut istoricilor să se pronunţe şi aceştia au trebuit să exploreze arhivele, să analizeze documente şi să prezinte concluziile publicului larg. Pe cale de consecinţă, au apărut câteva studii1 şi un masiv volum de documente2; alte lucrări au rezervat temei un anumit spaţiu în istoria postbelică a Basarabiei. Memorii despre foamete continuă să se publice până în prezent3.
Lectura acestor scrieri scoate în evidenţă două grupuri de probleme pe care se centrează naraţiunile: unul vizează contextul social în care a avut loc foametea şi poziţia ocupată de factorul politic, iar altul ţine de urmele acestei experienţe în identitatea individuală şi colectivă a populaţiei sinistrate. Pornind de la consideraţiile expuse mai sus şi corelând cele două categorii de surse – narative şi oficiale –, mi-am propus, în cuprinsul acestui studiu, să caut răspuns la un şir de întrebări: Cum au trăit oamenii foametea? Care sunt elementele recurente ale discursului narativ despre această perioadă? Explică oare acestea şi în ce măsură schimbările din sfera identităţii basarabene? Cum au interacţionat ţăranii cu instituţiile sovietice în anii 1946-1947? În ce mod a fost perceput noul aparat de stat în lumea rurală şi care a fost rolul foametei în cristalizarea acestor opinii?
 
I. Scurt istoric al foametei. O retrospecţie întemeiată pe surse oficiale
Statul şi recolta anului 1946
Vara anului 1946 a fost deosebit de secetoasă, după ce câţiva ani la rând plouase puţin şi aproape că nu căzuse zăpadă. În asemenea condiţii, o mare parte a recoltei a fost compromisă şi în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în continuare: R.S.S.M.), potrivit unor date oficiale, nu s-au strâns decât 365 mii de tone de cereale. Pentru comparaţie, aceleaşi surse susţineau că în anul 1945 s-au recoltat 962 mii de tone (dintre care 252 mii de tone au fost predate statului), iar în anul agricol 1947, care a fost unul favorizat de condiţiile meteorologice – 1,5 milioane tone de cereale4.
Conform planului de stat, cotele obligatorii la cereale totalizau, în anul 1946, 265 mii de tone. Perceperea lor urma să aibă loc atât de la gospodăriile individuale, care lucrau cea mai mare parte a terenurilor agricole din Basarabia, cât şi de la puţinele gospodării colective (circa 90). Din cauza recoltei precare, normele au fost diminuate până la 72 mii de tone. Procesul de colectare a cotelor s-a desfăşurat anevoios, aidoma aceluia din anul precedent, în pofida faptului că operaţia avea loc persistent, aproape încontinuu. Astfel, normele nu erau îndeplinite nici către începutul lunii decembrie şi aparent n-au fost îndeplinite vreodată, chiar dacă autorităţile susţineau că cerealele colectate au depăşit cu 2% cantitatea prevăzută în planul de stat.
Colectările obligatorii erau dirijate de organele de partid şi de stat raionale şi judeţene. La nivel local, agenţi pentru colectări erau preşedinţii sovietelor săteşti, activiştii, împuterniciţii etc. În afară de cereale, agricultorii livrau statului fân, floarea-soarelui, cartofi, carne, lapte, brânză, lână, ouă. Indicii de plan erau stabiliţi independent de structura exploatării agricole, de calitatea solului şi de starea gospodăriei ţărăneşti, cu alte cuvinte, indiferent dacă sătenii semănaseră sau nu culturile indicate, dacă posedau sau nu vite şi păsări de curte.
Volumul total de livrări stabilit la Moscova era repartizat în republică pe judeţe, raioane şi soviete săteşti. Acest aspect este deosebit de important, fiindcă, deşi unor largi categorii de populaţie (familii cu mulţi copii sau ale căror membri făcuseră serviciul în Armata Roşie, invalizi de război, persoane în etate ş. a.), în toamna anului 1946, le-au fost acordate scutiri de impozite, cantitatea de produse ce urma să fie furnizată statului pe unităţi administrative rămânea intactă. Altfel spus, ţăranii care nu erau eliberaţi de cote achitau pentru întreaga comunitate. În paralel cu perceperea cotelor, în vara şi în toamna anului 1946, autorităţile sovietice ofereau agricultorilor din R.S.S.M. ajutor alimentar şi împrumut de cereale. În cea mai mare parte, asistenţa nu reprezenta decât acelaşi grâu ce fusese transferat cu puţin timp înainte din sate în depozitele statului.
Conducerea republicii a primit de la ţărani, încă în primăvara anului 1947, semnale despre extinderea crizei economice şi cereri de ajutor, pe care le-a respins şi le-a calificat drept „provocatoare”, fiind emise de „elemente duşmănoase”. Instanţele de partid şi de stat erau însă cât se poate de conştiente de faptul că populaţia se confrunta cu privaţiuni imense. Conducerea de la Chişinău era informată, aşa cum lasă să se înţeleagă un document din 17 iunie 1947, că la 1 iunie 1946 în R.S.S.M. erau 3 624 de bolnavi de distrofie şi că în toamnă flagelul a luat proporţii. Ţăranii sacrificau masiv vitele. Din cauza crizei alimentare elevii nu frecventau şcoala. Un număr mare de persoane, pe parcursul anului 1946, au încercat să treacă fraudulos hotarul, iar atunci când au fost prinse de grăniceri, şi-au motivat decizia de a pleca în România prin neputinţa de a dobândi alimente. Situaţia se degrada încontinuu; tot mai des erau atestate cazuri de antropofagie.
Autorităţile de la Chişinău şi de la Moscova s-au decis să reacţioneze în a doua jumătate a lunii decembrie 1946. La 21 decembrie, F. Butov, preşedintele Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) (în continuare: C.C. al P.C. (b)) din U.R.S.S. pentru Moldova, N. Coval, secretarul C.C. al P.C. (b) din R.S.S.M., G. Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri din R.S.S.M., i-au adresat lui I. Stalin o scrisoare, în care solicitau ajutor alimentar pentru populaţia Moldovei. La sfârşitul aceleiaşi luni, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. a luat o decizie în care statul se angaja să livreze locuitorilor R.S.S.M., în perioada ianuarie 1946 – mai 1947, 1,5 milioane de puduri de cereale, distribuite egal pe luni, să deschidă cantine şi barăci pentru distrofici. Am fi îndreptăţiţi să credem că autorităţile realizaseră o evidenţă numerică a sinistraţilor şi că rezultatele acelui efort fuseseră date publicităţii. În realitate, acest aspect a fost trecut sub tăcere în timpul calamităţii, adevăratele proporţii ale dezastrului devenind cunoscute abia după căderea comunismului.
 
Statistica foametei
În scrisoarea trimisă Kremlinului la 21 decembrie 1946 conducerea republicană informa centrul că în R.S.S.M. erau 13 mii de distrofici. Corelând această cifră cu datele furnizate de autorităţile judeţene şi raionale, iese în evidenţă o contradicţie flagrantă. Către acea dată liderii republicani au fost informaţi că în judeţul Chişinău, în luna noiembrie, fuseseră înregistraţi 13 717 distrofici, în judeţul Cahul, în decembrie, 10 887 de distrofici, în judeţul Orhei, în aceeaşi lună – 2 353 de persoane bolnave de distrofie. Unele documente lasă să se înţeleagă că autorităţile locale au început să stabilească numărul distroficilor şi al morţilor de inaniţie în a doua jumătate a lunii februarie. În cadrul consfătuirii secretarilor comitetelor judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid, convocaţi la C.C. al P.C. (b) din R.S.S.M. la 19 ianuarie 1947, N. Coval afirma că în republică la acea dată erau mai mult de 80 000 de bolnavi de distrofie, numărul fiind în creştere, pentru ca două săptămâni mai târziu, la 4 februarie, să afirme că pe 20 ianuarie în R.S.S.M. fuseseră înregistraţi 177 065 de distrofici.
Un activist de nivel republican, F. Kaşnikov, susţinea în cadrul unei şedinţe a biroului C.C. al P.C. (b) din R.S.S.M., convocate la 11 februarie 1947, că, în urma unei călătorii de serviciu prin satele republicii, a ajuns la concluzia că nu mai era posibil să fie stabilit numărul exact al deceselor de inaniţie. El preciza că instanţele republicane erau informate despre aceasta superficial, telefonic, iar când, începând cu mijlocul lunii ianuarie, au început să se efectueze vizite la domiciliu, s-au depistat cadavre care zăceau neînhumate timp de mai mult de o lună.
Într-un act emis la 10 iulie 1947 şi semnat de A. Ustinov, locţiitorul secretarului C.C. al P.C. (b) din R.S.S.M., ce înregistra numărul distroficilor, al bolnavilor spitalizaţi, al deceselor de inaniţie şi cantitatea împrumutului de cereale, se spunea că în perioada 1-10 iulie, în republică au murit de inaniţie 1 139 de oameni. Într-un document referitor la aceleaşi probleme, elaborat la 20 iulie de către activistul de partid amintit anterior, pentru segmentul de timp indicat găsim altă cifră - 1 090 de decedaţi, schimbările fiind operate şi în datele pe judeţe.
Sunt consemnate cazuri concrete când medicii trimiteau instanţelor superioare date inexacte. De exemplu, o informaţie cu privire la numărul distroficilor, la 15 martie 1947, în satul Şaptebani, reflecta în realitate situaţia din 6 martie. Un felcer din satul Căinari a înregistrat în luna februarie a aceluiaşi an câţiva bolnavi de distrofie. Atunci însă când informaţia a fost confruntată cu actele oficiului stării civile, în  anexele cărora el însuşi indicase cauza deceselor, au fost observate neconcordanţe. Felcerul a trebuit să precizeze că acele „câteva cazuri de distrofie” au fost în număr de 259.
Concluzia care se desprinde din informaţia prezentată este că situaţia cifrică privind fenomenul analizat nu s-a caracterizat prin acurateţe. Liderii de la Chişinău ştiau însă că proporţiile dezastrului erau înspăimântătoare. În caz contrar, nu se explică de ce în informaţia trimisă la Moscova, la 21 decembrie 1946, aceştia furnizau, în privinţa distroficilor, o cifră care nu concorda cu statisticile consemnate (fără a fi făcute publice) în documentele de partid şi de stat. În asemenea condiţii, estimarea volumului asistenţei oferite de stat sinistraţilor nu putea fi făcută decât tot atât de arbitrar ca şi în cazul datelor invocate anterior.
 
Împrumutul  de cereale acordat de statul sovietic populaţiei basarabene în anul 1947 
În acord cu hotărârile luate la Moscova, conducerea republicană a dat indicaţii în vederea acordării unui împrumut de cereale celor sinistraţi şi creării cantinelor publice pentru alimentarea lor. Familiile ţărăneşti urmau să primească cereale „în funcţie de necesităţi” şi de starea vitelor avute în posesie. Stabilirea „necesităţilor” şi elaborarea listelor viitorilor beneficiari erau lăsate în seama sovietelor săteşti, a persoanelor numite în documentele de partid „activişti” şi „sărăcimea satelor”. Întrucât conducerea R.S.S.M. considera că la acordarea unui împrumut similar, în august 1946, s-au comis „greşeli” şi „abuzuri”, lucrătorilor de partid şi de stat li se recomanda să se deplaseze în mediul rural şi să-i ajute pe activiştii locali să alcătuiască actele respective. După ce listele erau prezentate la comitetele executive şi aprobate de acestea, distribuirea cerealelor revenea preşedinţilor de soviete săteşti şi activiştilor locali.
Împrumutul s-a înscris în limitele a trei-şase kilograme de cereale lunar. Pentru persoanele care se alimentau la cantine erau prevăzute 200 grame de pâine coaptă, oferită zilnic. Se impune precizarea că pâinea distribuită prin intermediul cantinelor şi al barăcilor pentru distrofici intra, în funcţie de cost, fie în categoria pâine comercială, fie în cea repartizată pe cartelă, ori, în alt treilea caz, în categoria gratis. Uneori 75% din preţul celor 200 grame de pâine era „de cartelă” şi 25% – „comercial”. Ţăranii, în general, preferau cerealele celor 200 grame de pâine primite la cantină – acestea erau măcinate, iar făina era amestecată cu miezul beţelor de răsărită sau de porumb, cu produsul rezultat din sfărâmarea ciocălăilor de porumb, cu seminţe de struguri etc. Sătenii se obligau în scris să restituie statului datoria din recolta anilor 1947-1948. Împrumutul urma să fie distribuit de trei ori pe lună.
Controale de stat relevau în repetate rânduri faptul că la întocmirea listelor erau favorizate rudele activiştilor, funcţionarii de stat (agenţi financiari, lucrători poştali, directori de şcoală), în timp ce alţi săteni, aflaţi la limita subzistenţei, fie că nu fuseseră incluşi în liste, fie că la un moment dat se pomeniseră eliminaţi din registre fără motiv. În cadrul aceloraşi controale s-a stabilit că la punctele de colectare a cerealelor – „Zagotzerno” –, unde beneficiarii primeau cerealele şi tot ei le încărcau în căruţe, pentru a le transporta în sate, angajaţii punctelor cântăreau o cantitate mai mică decât cea indicată în documente. În timpul transportării o parte din cereale dispărea pe drum. După ce ajungeau în sate, resursele continuau să se diminueze: activiştii în frunte cu preşedintele sovietului sătesc sustrăgeau o parte din alimente, iar lipsa o suplineau, amestecând grâul cu nisip, ţăranii erau amăgiţi la cântar etc. S-au înregistrat furturi de sute de kilograme de cereale.
Cât de prompt au fost ajutaţi suferinzii se poate stabili cu oarecare certitudine în baza aceloraşi surse oficiale. Din acestea aflăm, de pildă, că livrarea împrumutului de cereale, în ianuarie 1947, a fost tergiversată din cauza lipsei acestora la punctele de colectare, dar şi din cauza viscolului şi a drumurilor impracticabile. Patru maşini şi 16 căruţe, trimise la 6 martie de la Dubăsari la Chişinău după cereale, se întorceau fără nimic, fiindcă li s-a spus că în capitală în acel moment nu era grâu. În satele Ordăşei, Pistruieni şi Negureni din raionul Răspopeni împrumutul pentru februarie a fost adus la sfârşitul acelei luni; în legătură cu aceasta, autorităţile constatau că mortalitatea în localităţile respective a fost mai mare decât în alte sate din raion. În raionul Căinari, se menţiona în decizia din 25 februarie 1947 a comitetului  de partid din judeţul Bender, locuitorilor nu li se dăduse, la data de 14 februarie, nici un kilogram de cereale din împrumutul pentru luna indicată. Aceeaşi situaţie putea fi observată şi în alte raioane din judeţ.
Deosebit de presantă era problema transportării alimentelor. Maşinile existente în număr mic în republică staţionau din cauza lipsei de combustibil şi a dificultăţilor pe trafic. Ţăranilor nu le rămânea decât să care alimente de la punctele de colectare, din centrele raionale sau din Chişinău, cu propriile braţe şi cu puţinele vite de tracţiune rămase prin sate.
 
(continuare în numărul următor)
 
Note:
1  BOMEŞCO, B., „Golod”, în Sovetskaja Moldavija, 15 aprilie 1989; Idem, „O pagină tragică a istoriei”, în Comunistul Moldovei, nr. 1, 1989; Idem, „Adevărul despre seceta din anii 1945-1946 din Moldova”, în Moldova Socialistă, 8 august 1987; Fărâma cea de pâine…, Cartea moldovenească, Chişinău, 1990, p. 210, 214; ŢARAN, A., Anii 1946-1947: învăţămintele foametei în Moldova, Chişinău, 1989; Idem, „Ešče raz o golode 46-go”, în Molodež’ Moldavii, 16 august 1988; ŢURCANU, I., Foametea din Basarabia în anii 1946-1947, Universitas, Chişinău, 1993; GRIBINCEA, M., Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950), Prefaţă de Dinu C. Giurescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
2  ŢARAN, A. et all. (ed.), Golod v Moldove (1946-1947). Sbornik dokumentov, Ştiinţa, Chişinău, 1993.
3 A se vedea volumele de memorii: KERSNOVSKAJA, E., „«…bezzakonija naši svidetel’stvujut protiv nas…». Naskal’naja živopis’”, Moskva, 1991; MARINAT, A., Eu şi lumea, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1999; PIROGAN, V. ŞT., Cu gândul la tine, Basarabia mea, Chişinău, 1995; SIDORENKO, S., Umom, trudom i sovest’ju pokolenij, Chişinău, 2002; TUDOR, ŞT., Satana pe pământ (Mărturii din anii de foamete şi deportări), Universitas, Chişinău, 1992; TUREA, L., TUREA, V. (ed.), Cartea foametei, Universitas, Chişinău, 1991; VNOROVSCHI, L., Amintirile unei basarabence (Povestea vieţii mele), Cartdidact, Chişinău, 2003; şi mărturiile apărute în publicaţii periodice: BABOGLO, N., „La sud, foametea a făcut multe victime”, în Jurnal de Chişinău, 7 martie 2007; BEŞLEAGĂ, V., „Foametea a venit pe pământurile noastre odată cu instalarea puterii sovietice”, în Jurnal de Chşinău, 23 februarie 2007; CIBOTARU, M. Gh., „Pârjolul din ’46-’47”, în Jurnal de Chişinău, 2 martie 2007; CIOCANU, M., „Între vis şi umilinţă”, în Glasul naţiunii, 10 iunie 1998; CIOCANU, M., „Oare vânturile au adus foametea în Moldova?”, în Glasul naţiunii, 22 iulie 1998; COROI, A., „Păşteau oamenii iarbă ca animalele”, în Jurnal de Chişinău, 16 februarie 2007; CUŞNIR, A., „De foame, s-a mâncat om pe om”, în Jurnal de Chişinău, 6 februarie 2007; DONOS, A., „Nu era zi să nu moară un om”, în Jurnal de Chişinău, 20 martie 2007; IACHIM, I., „…Noi la plugărit nu mai ieşim”, în Literatura şi arta, 7 septembrie 1989; KERSNOVSKAJA, E., „Naskal’naja živopis’”, în Znamja, nr. 3-5, 1990; LUNGU-PLOAIE, R., „Asta-mi este viaţa…”, în Literatura şi arta, 12 august 1993; LUPAN, I., „Colibaşii şi colibăşenii în timpul foametei”, în Orizontul, nr. 7, 1988, p. 70-73; LUPAN, I., „Studenţii anilor de foamete povestesc”, în Orizontul, nr. 5, 1989, p. 72-78; LUPAN, I. – MARIAN, A., „Acum i-aş zice: iartă-mă, tată…”, în Orizontul, nr. 1, 1989, p. 60-67; MIHAIL, V., „În expectativă”, în Literatura şi arta, 23 iunie 1988; PARTOLE, C.- GHEORGHIU, GH., „Într-o viaţă de om se întâmplă de toate…”, în Literatura şi arta, 1 noiembrie 2001; RENIŢĂ, V., „Ultimii martori”, în Orizontul, nr. 4, 1989, p. 70-77; ROŞCA, P., „Ştafeta generaţiilor (lucrare autobiografică, fragmente)”, în Literatura şi arta, 15 iunie 2006; „«Ruşii cărau totul în ţara lor, iar noi muream de foame şi nu mai aveam putere să săpăm gropi pentru morţi»; Amintirile Paraschivei lui Sazon Ciobanu, anul naşterii 1923, satul Ermoclia”, consemnare: Ştefan Melnic, în Tineretul Moldovei, 21 august 1991; SCOBIOALĂ, V., „Secetă sau foamete?”, în Literatura şi arta, 9 februarie 2006; SOFRONIE, I., „Epoca iluziilor”, în Literatura şi arta, 25 mai 2006; ŞALARI, A., „Amintiri din casa umbrelor”, în Basarabia, aprilie-mai, 1994, p. 59-75; ŞALARI, A., „Unde mi-i baştina?”, în Literatura şi arta, 31 august 1989; „Şi acum am obsesia foametei din ‘47. Mărturisirile Alexandrei Macovei”, în Jurnal de Chişinău, 27 februarie 2007; ŢÂGÂRLAŞ, S., „Au fost ei oare copii?”, în Orizontul, nr. 6, 1988, p. 60-61; ŢURCANU, S., „Memoria nu o poţi opri”, în Mesagerul, 14 martie 1997; VASILACHE, V., „Frica şi groaza planau zilnic peste fiinţa omului”, în Jurnal de Chişinău, 20 februarie 2007; VRĂJITOR, V., „Mai cumplit ca-n filme”,  în Jurnal de Chişinău, 16 februarie 2007.
4  ŢĂRANU, A., GRIBINCEA, M., „Foametea postbelică în Moldova”..., p. 210; 214; Idem, „Victimele foametei, câte au fost?”, în Fărâma cea de pâine…, p. 86.
________
Aurelia Felea - absolventă a Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie (1989), doctor în istorie (1997), secretar de redacţie al revistei Destin Românesc (2006), conferenţiar universitar. Bursieră a Deutscher Akademischer Austauschdienst (DAAD, 2000), a Open Society Institute, Higher Education Support Program, Southeast European Faculty Development Program (2001-2004), a Institutului de Studii Avansate Colegiul Noua Europă din Bucureşti (2006-2007) şi a Institutului Cultural Român din Bucureşti (2008). Preocupări ştiinţifice: istoria Europei Centrale şi de Est; metamorfoze identitare în timpul transformărilor sociale de anvergură; memoria perioadei comuniste. Aurelia Felea este autoarea cărţii Europa Est-Centrală în secolele IX‑XII, prefaţată de Ovidiu Pecican şi apărută la editura Limes, Cluj-Napoca, în anul 2007, a unor studii de istorie modernă şi de istorie recentă („Die rumaenische Revolution von 1989 in der sowjetischen Presse” (co-author: Mihai Felea), în Sovietization in Romania and Czechoslovakia. History, Analogies, Consequences, ed. by Alexandru Zub and Flavius Solomon, in cooperation with Oldřich Tůma and Jiři Jindra, Iaşi, Polirom, 2003; „Geneza naţiunilor medievale în Europa Est-Centrală. Câteva repere istoriografice” (co-author: Mihai Felea), în Dumitru Ivănescu şi Marius Chelcu (ed.), Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (secolele XIII-XX). Volum dedicat acad. Alexandru Zub, Iaşi, Junimea, 2005; „Istorie şi politică în Republica Moldova în timpul mandatului comunist”, în Destin Românesc, serie nouă, nr. 1, 2006; „Face to Face: Memoirs and Official Sources about the Famine in Bessarabia in the Years 1946-1947”, în The New Europe College’s Annuary, Bucharest, 2006-2007 ş. a.).