Categorii

Parteneri

Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (IV)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (IV)

imaginea utilizatorului Aurelia Felea

- o confruntare a surselor narative cu versiunea regimului comunist –
III. Practici culinare, legături de familie şi comportament social în timpul foametei
Ultimul compartiment al articolului este dedicat modului în care privaţiunile din anii 1946-1947 au influenţat obişnuinţele alimentare ale populaţiei, interacţiunile din spaţiul familial şi social.
 
Alimentaţia
Autorităţile ştiau că cei înfometaţi consumau produse pe care nu le-ar fi folosit în alimentaţie, în situaţie obişnuită (piei, carne de câine, materiale furajere, tescovină, ciocălăi de porumb fără boabe, ghindă). Memoriile relevă însă mult mai mult şi anume imaginea unor comunităţi rurale obsedate de penurie, pentru care, la un moment dat, totul în jur s-a transformat în sursă de hrană. În „listele de bucate”, extrase din mărturii, găsim borhot de cartofi şi de sfeclă, rumeguş de lemn (agud, salcâm), coajă de stejar, neghină, rădăcini de papură, de stuf şi de rogoz, extrase din bălţile Prutului – uscate bine şi măcinate la râşniţă. Se spune că la acestea se adăugau, dacă era de unde, tărâţe, lapte, făină de grâu, de porumb, de orz, de secară sau soia. În anotimpurile calde înfometaţii consumau diferite plante – floare de salcâm, susai, lobodă, ştir, ceapa-ciorii, baraboi, podbal, leurdă, bulbi de ghiocei, urzică, frunze de vie, colăcei de nalbă – „tot ce era verde şi creştea”. Mâncarea era fie sub formă de fiertură (cir, terci), fie de turte, coapte pe plită sau prăjite, uneori cu motorină. Cei foarte slăbiţi, care nu mai aveau puteri să-şi prepare mâncarea, consumau plante crude1.
Hrana sătenilor mai era compusă, cu anumite variaţii, în funcţie de sezon, de condiţii geografice şi de rigorile morale pe care şi le impuneau, din peşte, broaşte, lipitori,
câ­ini, mâţe, ciori, vrăbii, hulubi, vânat (iepuri în principal), opinci vechi aruncate prin poduri, fierte „cât ţinea răbdarea”. Pe malurile râurilor Nistru şi Răut se strângeau scoici. Calitatea alimentaţiei s-a degradat încontinuu, mulţi oameni abandonând treptat scrupulele pentru a se menţine în viaţă. Această situaţie i-a determinat pe câţiva dintre subiecţii intervievaţi să facă asocieri cu starea de animalitate.
 
…mâncam şi buruieni, de care mănâncă porcii. Şt. Tudor, Satana pe pământ (Mărturii din anii de foamete şi deportări), Universitas, Chişinău, 1992
Ţin minte ca azi: şedeau culcaţi pe nişte văi în sat, printre buruiene, rupeau cu mâna lobodă şi abia de le ajungeau puteri s-o ducă la gură – cum ar paşte vitele la iarbă, aşa păştea lumea lobodă… L. Turea, V. Turea, Cartea foametei...
Tincăi (consăteanca naratorului – A. F.) i-au dat nişte grăunţe de păpuşoi. Le mânca întregi, cum le mănâncă, să mă ierţi, câinii. Şt. Tudor, Satana pe pământ...
 
Salvarea cu orice preţ nu pare să fi fost totuşi acceptată de morala publică, drept dovadă servind poreclele „guzgan”, „ţistari”, rămase unor oameni de „pe vremea foametei”, din cauza că au întrebuinţat aceste rozătoare în alimentaţie.
 
Situaţia copiilor
Memoriile, asociate cu alte tipuri de surse, recompun viaţa de familie din acest timp. În economia discursului, întâietatea revine copiilor, motiv  pentru care am decis să explorăm situaţia acestui grup social. Conform unor date ce provin de la comitetul judeţean de partid Soroca, în acest judeţ, la 1 martie 1947, erau 11 579 de distrofici, dintre care 50% – copii până la 14 ani. În judeţul Cahul, la 1 februarie 1947, erau înregistraţi oficial 15 771 de copii bolnavi de distrofie până la patru ani, din numărul total de 56 691 de distrofici din judeţ. La scara unei familii concrete, tabloul este următorul:
 
Mi-au murit de foame toţi copiii, şapte la număr. Maşa născută în 1935, Anatolie născut în 1937, Nina născută în 1940, Ionică născut în 1942, Serioja născut în 1944, Sidor născut în 1946, Elena născută în 1946. Am rămas numai cu Saşa, născută în 1939. […] Doamne, am dat tot din casă pentru mâncare la copii. Rămăsesem aproape în pielea goală. Mă rugam uneori, Doamne, nu-mi lua chiar toţi copiii. […] Mai pe urmă m-am temut de selsovet (organul puterii locale – A. F.) să nu zică c-am ucis copiii şi i-am mâncat. Am luat şi m-am dus la spital după certificate. Le-am adus secretarului să vadă câţi copii am morţi la spital. M. Ciocanu, „Oare vânturile au adus foametea în Moldova?”...
 
Conducerea judeţului Bălţi raporta la Chişinău despre părinţi care primeau hrană de la stat, pe care o consumau singuri, lăsându-şi copiii să flămânzească. În acelaşi document se relatează despre părinţi care-i alimentează pe unii copii şi pe alţii nu, trimit copiii să cerşească, pleacă de acasă şi-şi lasă copiii în voia sorţii. Profesorii care au activat în şcoli în acel timp sunt foarte emoţionaţi atunci când rememorează înfăţişarea copiilor foametei şi decesele elevilor lor. Ei povestesc că unii copii frecventau clasa întâi, deşi nu aveau şapte ani, fiindcă la şcoală elevilor li se dădeau  câte 100 de grame de pâine.
În timpul foametei mulţi copii au rămas orfani. Conform informaţiilor trimise la 19 iulie 1947 de către şeful secţiei orăşeneşti de învăţământ Bălţi instanţelor de partid şi de stat judeţene şi raionale, pe străzile oraşului erau reperaţi zilnic 15-20 de copii vagabonzi, care erau aduşi la miliţia orăşenească. Forţele de ordine nu ştiau unde să-i repartizeze, instituţiile specializate fiind la acea dată supraaglomerate. La căminul din Bălţi, de exemplu, copiii dormeau câte trei-patru într-un pat. În ultimele două luni, se mai spunea în document, copiii care vagabondau pe străzile oraşului nu proveneau din Bălţi, ci din raioanele judeţului şi din alte judeţe (Orhei, Soroca, Cernăuţi). Copii orfani mişunau prin gări. Instanţele de stat au decis înfiinţarea căminelor pentru 22 mii de orfani; ca rezultat, sfera preocupărilor statului s-a lărgit considerabil, la cămine fiind necesară aprovizionarea acestor copii nu doar cu alimente, ci şi cu încălţăminte, îmbrăcăminte, lenjerie de pat etc.
Unele persoane rămase orfane pe vremea foametei şi care au crescut în orfelinate par să fie mulţumite de îngrijirea ce li s-a acordat, altele numesc aceste instituţii adevărate puşcării. Într-o categorie distinctă se înscriu copiii plecaţi în Ucraina – singuri ori împreună cu părinţii –, pentru a schimba careva lucruri pe hrană sau pentru a cerşi. Dacă se îmbolnăveau şi nu mai erau în stare să se mişte, unii copii erau lăsaţi temporar la orfelinatele din Ucraina. Judecând din perspectiva memorialisticii, se întâmpla ca familia să nu mai dea de urma acestor copii  niciodată.
 
„…de hoţi n-aveai scăpare, era vremea lor…”
Un subiect întâlnit frecvent în memorii este acela al proliferării crimelor, un fenomen social despre care martorii spun că luase proporţii necunoscute până atunci comunităţilor lor. După cum narează aceştia, cel mai adesea se furau animale domestice (oi, vaci, boi, cai) şi păsări de curte. Ei susţin că ţăranii au trăit în acea iarnă cu vitele în casă, însă hoţii făceau găuri prin perete sau prin pod şi tot le luau; se întâmpla ca prădătorii să fie înarmaţi cu arme de foc şi să-i omoare pe proprietari, în caz că aceştia opuneau rezistenţă. Se fura mâncarea de pe foc. Din cauza furturilor, pâinea şi alte produse alimentare se vindeau pe piaţă cu frică şi prudenţă.
 
Când cineva vindea pâine, se adunau mulţi înfometaţi. Câte unul încerca să fure, numai să capete o bucăţică de pâine. Când cumpăram o pâine, mă uitam în toate părţile să nu mi-o ia cineva. Acolo unde era pâine, întotdeauna erau bătăi. I. Lupan, „Studenţii anilor de foamete povestesc”, în Orizontul, nr. 5, 1989
 
Autorităţile sovietice se arătau îngrijorate de creşterea numărului jafurilor şi omorurilor provocate de penuria alimentară, mai ales atunci când erau prejudiciate instituţiile statului, cantinele pentru distrofici, magazinele. Conducerea republicană primea semnale de jos că acţiunile criminale erau rezultatul disperării, oamenii negăsind alte posibilităţi de dobândire a hranei; mai mult, că fărădelegile se comiteau din convingerea că detenţia era preferabilă vieţii în libertate, fiindcă la închisoare cel puţin nu se murea de foame. Pe acest teren înflorea violenţa şi criminalitatea în familie: un om şi-a omorât mama ca să-i ia porţia de pâine. Surse oficiale şi memorii converg în ceea ce priveşte descrierea situaţiei criminogene din vara anului 1947, referindu-se, de regulă, la furturi de legume, spice (încă verzi), stricăciuni în vii şi în livezi.
 
Care va să zică, omul decăzuse mai prejos decât fiara…
Semnificativă în cel mai înalt grad pentru climatul social din acest timp este răspândirea antropofagiei. Semnalat de către procurorul R.S.S. Moldoveneşti S. Colesnic încă la 3 august 1946, într-o informaţie trimisă pe numele lui N. Coval, canibalismul a luat amploare în iarna anului 1947 şi a fost consemnat până în vara aceluiaşi an. Deosebit de vulnerabili erau copiii, ademeniţi de necunoscuţi, de vecini sau de rude, pentru a fi asasinaţi şi devoraţi. Adulţii se lăsau şi ei prinşi în cursele canibalilor, mai ales atunci când li se promitea ceva de mâncare. Deseori asemenea crime erau comise în cadrul familiei: părinţi şi-au asasinat şi şi-au mâncat copiii, copii şi-au mâncat părinţii, minori au comis înfricoşătoare fratricide. Sunt câteva relatări despre vânzări pe piaţă de carne umană sau de mâncare preparată din carne umană. Erau întrebuinţate în alimentaţie cadavrele membrilor familiei, decedaţi de distrofie, acelea ale altor săteni, cel mai frecvent – ale vecinilor; aveau loc deshumări în cimitire. Procurorul RSS Moldoveneşti B. Drugobiţki îi comunica, la 5 februarie 1947, lui N. Coval:
 
În sovietul sătesc Chiriet-Lunga, raionul Ciadâr-Lunga, K. A. K., născut în anul 1913, şi soţia sa, K. A. P., născută în anul 1917, lucrau la căile ferate; familia era compusă din cinci persoane – bătrânul K. K. K., de 70 de ani, mama –
K. F., de 65 de ani, şi fiul de un an şi jumătate. În urma unei boli, la  3 ianuarie 1947 a murit fiul, care n-a fost îngropat, cadavrul a fost folosit în alimentaţie. La 9 ianuarie a murit mama, cadavrul căreia a fost, de asemenea, consumat. La 11 ianuarie 1947 soţul şi soţia K. l-au tăiat pe tatăl bolnav şi l-au mâncat2.
 
Autorităţile au încercat să combată necrofagia pe calea unei evidenţe mai riguroase a deceselor – activiştilor locali şi medicilor li s-a cerut să umble din casă în casă, în vederea depistării şi înhumării imediate a decedaţilor şi ţinerii sub control a familiilor subnutrite. Cu toate acestea, practicile necrofage n-au încetat decât odată cu depăşirea foametei. Găsiţi în majoritatea cazurilor de expertizele medico-legale drept oameni normali din punct de vedere psihic, chiar dacă suferind acut de inaniţie şi apatici, antropofagii invocau, potrivit unor informaţii oficiale,  lipsa alimentelor, iar în vara anului 1947, în afară de aceasta, situaţia disperată după închiderea punctelor alimentare şi sistarea ajutorului de stat. De cazurile de canibalism se ocupau organele securităţii şi cele de interne, anchetatorii Procuraturii; judecarea lor avea loc în şedinţe închise ale Judecătoriei Supreme a R.S.S.M. Circularele referitoare la antropofagie erau confidenţiale, pe ele fiind notat: „cu restituirea acestei scrisori” instanţei emiţătoare. Mulţi antropofagi, aflaţi în stare avansată de distrofie, decedau înainte de a apărea în faţa justiţiei. Ocazional găsim informaţii despre viaţa de mai târziu a persoanelor care au consumat carne de om, au supravieţuit foametei şi s-au întors din detenţie, naratorii descriindu-le cuprinse de regret pentru cele făptuite sau decise să se justifice prin foamea pe care n-au fost în stare s-o învingă.
 
Concluzii
Analiza scrierilor de memorialistică şi a actelor oficiale emise în primii ani postbelici permite reconstituirea, în linii mari, a procesului unui imens transfer de bunuri şi de valori, dinspre satul moldovenesc spre stat şi invers. De la sat spre stat s-au îndreptat, prin sistemul cotelor obligatorii, produse alimentare, mijloace financiare, furaje etc. În sens invers, statul sovietic a tranzacţionat, oferind prioritar, prin intermediul propagandei, valori simbolice şi, într-o măsură mult mai mică, materiale, ultimele fiind acumulate preponderent tot din surse locale. Aceste operaţii, iniţiate pe fundalul unei situaţii climaterice extrem de nefavorabile agriculturii, au condus la înfometarea şi apoi la pauperizarea lumii rurale. Pretextând organizarea asistenţei în folosul sinistraţilor, Moscova şi-a consolidat controlul politic asupra ţărănimii şi a impus în Basarabia postbelică structurile sale de putere.
Chiar în aspecte minore, în comparaţie cu drama care se desfăşura, statul n-a cedat câtuşi de puţin din poziţiile ocupate. Un exemplu elocvent poate fi considerat acela al măcinatului cerealelor. Morile au fost după război etatizate şi ţăranii – obligaţi să dea statului 15% din făina măcinată. În timpul foametei plata acestei taxe ar fi însemnat o pierdere substanţială din cantităţile, şi aşa foarte modeste, posedate de ţărani. În legătură cu aceasta, lideri judeţeni şi republicani au propus superiorilor ca statul să suprime taxele pentru folosirea morilor sau, cel puţin, să admită achitarea lor nu în făină, ci în bani. Propunerile au fost însă respinse la Moscova, tocmai fiindcă se aflau în joc aspecte doctrinare: „forţele de producţie”, socializate de curând, morile în cazul dat, trebuiau să-şi înceapă lucrul în profitul – ideologic în primul rând – al organismului de stat.
Nu se poate spune că foametea din anii 1946-1947 a condus la dislocarea valorilor morale tradiţionale, la distrugerea iremediabilă a habitudinilor sau a solidarităţii de rudenie. Odată cu traversarea crizei, lucrurile aveau să revină în albia lor firească. Rămânea însă, după această experienţă traumatizantă, fără termeni de comparaţie în istoria ţinutului, frica de recidive, alimentată permanent şi extrem de abil de propaganda sovietică.
În pofida unei opinii larg răspândite, potrivit căreia statului comunist i-a lipsit la început coerenţa în acţiuni, coroborarea diferitor tipuri de surse impune corectări ale acestei viziuni. Există o continuitate, o tenacitate şi câteva linii directoare remarcabile în demersul comunist din această perioadă, care părea stăpânită de haos. Dezordinea şi confuzia, prăbuşirea – cel puţin temporară – a valorilor tradiţionale, chiar dacă nu erau controlate în totalitate, erau totuşi prevăzute şi serveau la implementarea proiectului comunist. Poate că şi ceea ce scăpa din vedere fusese anticipat, atenţia centrându-se deliberat pe mişcarea ce răsturna realitatea şi făcea ca de acum încolo totul să fie posibil.
_________
1 Pentru că deveniseră frecvente intoxicaţiile şi decesele din cauza alimentării cu plante necomestibile, autorităţile au dispus, în vara anului 1947, difuzarea unei foi cu titlul „Poleznye i vrednye travy Moldavii” (Plantele folositoare şi otrăvitoare ale Moldovei).
2 ŢARAN, A. et all., op. cit., doc. nr. 187, p. 396.