Categorii

Parteneri

Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (III)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Foametea din Basarabia, anii 1946-1947 (III)

imaginea utilizatorului Aurelia Felea

 - o confruntare a surselor narative cu versiunea regimului comunist -
II. Puterea în memorialistica foametei
 
Impunerea cotelor obligatorii
Întreaga memorialistică la care ne referim are drept punct de plecare, în reflecţiile privind flagelul foametei, sistemul de cote obligatorii instituit de autorităţile sovietice. Naratorii nu fac altceva decât să confirme ceea ce ştim din surse oficiale, şi anume că regimul a stabilit obligaţiile ţărănimii în primăvara anului 1944, imediat după reinstalarea sa în Moldova pruto-nistreană. Memorialistica varsă totuşi mai multă lumină asupra acestei evoluţii, precizând că acele cantităţi cerute de agenţii de colectări creşteau încontinuu, fără ca autorităţile să dea explicaţii. Aceasta a produs angoasă în rândul populaţiei şi, apoi, un sentiment de neputinţă în faţa arbitrarului.
 
„În martie, când a revenit puterea sovietică, ţin minte că era mare glod. Şi imediat, a treia sau a patra zi, au început să strângă impozite de pâine, aşa-numitul fond pentru armată (fond oborony, în limba rusă, pe care ţăranii necunoscători ai rusei îl numeau fundul boroanei – A. F.). La început fiecare om dădea de bunăvoie ce putea: grâu, păpuşoi, fasole, carne… Asta în primele zile, da’ peste câteva săptămâni au început livrările obligatorii. Chiţcănenii (locuitorii satului Chiţcani – A. F.) dădeau, nu-i vorbă, da’ tot îşi mai lăsau câte olecuţă pentru zile negre, să aibă cu ce o duce… S-au scurs câteva săptămâni şi iarăşi impozite – încă mai din gros. Şi tot aşa, de prin martie  până în iulie au rămas cu toţii fără pâine, fără dobitoace…” L. Turea, V. Turea, Cartea foametei, Universitas, Chişinău, 1991
 
De asemenea, intervievaţii formulează în mod repetat ideea conform căreia în timpul colectărilor exponenţii puterii utilizau violenţa fizică şi verbală: percheziţii – prin curţi şi prin case, confiscări de bunuri, brutalizări, ameninţări cu detenţia sau cu deportarea în Siberia, arestări – de multe ori nocturne – şi chiar omoruri. Unii intervievaţi susţin că reprezentanţii autorităţilor le atribuiau mai mult pământ decât posedau în realitate: în consecinţă, şi cotele predate statului erau exagerate. Naratorii sugerează că evitarea controlului de stat era aproape imposibilă: grădinile şi casele erau verificate cu furci sau cu vergi ascuţite de fier, înfipte din loc în loc sau acolo unde se presupunea că au fost îngropate produse. Memoriile lasă totuşi să se înţeleagă că existau încercări  de evaziune şi că în cazul în care erau prinşi asupra faptului, unii reuşeau să scape de pedeapsă, mituind pe oamenii puterii. Scriitorul Vasile Vasilache îşi amintea:
 
„O mătuşă de-a mea, care nu mai putea suporta aceste impozite, m-a rugat să o ajut să scape de ele şi eu i-am falsificat chitanţele. A fost prinsă, desigur, şi denunţată de agentul din sat. A intrat pe mâna procurorului, care i-a clasat dosarul în schimbul a doi curcani.” V. Vasilache, „Frica şi groaza planau zilnic peste fiinţa omului”, în Jurnal de Chişinău, 20 februarie 2007
 
Deşi sursele oficiale abundă de informaţii referitoare la ilegalităţile din timpul colectărilor, explicaţiile date în discursul oficial diferă de cele oferite de naratori. Dacă autorităţile circumscriu asemenea manifestări luptei de clasă, punându-le pe seama elementelor „burgheze” şi „naţionaliste”, infiltrate subversiv în aparatul de stat, omul de rând le resimte ca fiind consubstanţiale noului regim. Ţăranii nu ştiau cât se cuvenea să dea statului şi de ce. După predarea unor cote, veneau înştiinţări şi somaţii despre alte îndatoriri, până când au fost epuizate toate rezervele.
 
„Că împuterniciţii, când strângeau impozitul, nu strângeau cu baniţa, da’ cât ieşea de la treierat, luau tot.” I. Lupan, „Colibaşii şi colibăşenii în timpul foametei”, în Orizontul, nr. 7, 1988
 
În acest context, cel mai des este invocată expresia privitoare la „măturatul podurilor” de către activişti. După ce persoane nevoiaşe erau deposedate brutal de cereale, se întâmpla să li se afişeze fotografia pe tabla de onoare, ca să servească drept exemplu şi să-i „încurajeze” şi pe alţi săteni să predea „benevol” statului pâinea. Autorităţile locale puteau să nu le recunoască beneficiarilor de scutiri fiscale drepturile – această conduită explicându-se probabil prin teama de superiori, care erau furioşi dacă activiştii locali reduceau cuiva, fie şi întemeiat, cotele:
 
„Noi, aceştia care mai aveam câte un copil-doi şi bărbaţii duşi pe front, ne mai împotriveam: „Cum să dăm noi pâine, dacă nu se cuvine să dăm?! Căci aşa era legea: dacă ai bărbat pe front (în Armata Roşie – A. F.), eşti scutită. [...] Ei, dar ei ţineau pe-a lor: „Nu ştim nimic, ziceau, dă!”. Şi am dat şi postavcă şi zaim (postavka – termen rusesc pentru desemnarea predării produselor agricole la stat; zaim – obligaţia de a cumpăra hârtii de valoare de la stat, la care erau supuşi ţăranii).” V. Reniţă, „Ultimii martori”, în Orizontul, nr. 4, 1989
 
În lipsa depozitelor şi a condiţiilor adecvate pentru păstrarea cerealelor, acestea se alterau sub privirile celor spoliaţi.
 
„În foamete aveam 19 ani. Lucram numai noaptea, într-o brigadă comsomolistă. Pe atunci în magaziile „Zagotzerno”-ului din Bălţi, şi mai ales în ogradă, se aprindea mult grâu, munţi de pâine. Când se lăsa întunericul o încărcam în căruţe, o duceam în Răut şi o vărsam în apă. Am îmbătrânit, dar nu înţeleg de ce se făcea treaba asta”. M. Ciocanu, „Oare vânturile au adus foametea în Moldova?”, în Glasul naţiunii, 22 iulie 1998
 
Aproape totalitatea mărturiilor aşază foametea sub semnul secetei, cât şi al sistemului de cote obligatorii, atribuindu-i acestuia din urmă chiar rolul decisiv. Constatarea care se impune este că dacă autorităţile motivau propriile acţiuni prin postulatul doctrinar despre necesitatea de a priva sătenii de „surplusurile” de alimente, ultimii se plâng că li s-a luat minimumul de subzistenţă.
 
 
Asistenţa de stat văzută din perspectiva sinistraţilor 
În memorii se relevă faptul că o parte dintre locuitorii satelor au primit hrană la cantinele create de stat, potrivit unor liste alcătuite de autorităţile locale. De asemenea, martorii menţionează că ţăranilor li s-au distribuit, contra plată, anumite cantităţi de cereale. De multe ori se precizează că sprijinul statului a venit târziu, abia în primăvară, când mulţi dintre cei aflaţi în stare avansată de inaniţie n-au mai putut fi salvaţi.
 
„La noi în sat nu era bucătărie ca prin alte părţi, da’ spre primăvară a început a ni se da câte oleacă de ajutor, „pe suflete” – câte două-trei kilograme de grâu sau de secară pentru o lună de zile. Oamenii erau de-acum căzuţi, mureau cu tăbuica ceea de grăunţe sub cap,
n-aveau puteri, nu-i ţineau baierele s-o ducă la moară. Erau vreo trei râşniţe în tot satul, se duceau care mai puteau şi o măcinau, o mărunţeau oleacă, făceau o fiertură şi o împărţeau cu linguriţa la copii, câte oleacă, că dacă se scăpa un copilaş la strachină, putea s-o înghită pe toată.” L. Turea, V. Turea, Cartea foametei...
 
De la centru, prin sate şi spitale, au fost trimise  butoaie cu untură de peşte. Cei care în vremea foametei au fost salariaţi ai statului şi studenţi povestesc că li se dădeau zilnic, pe cartelă, 600 de grame de pâine şi că datorită acestui fapt ei înşişi şi membrii familiilor lor au rămas în viaţă. Trebuie spus că şi această categorie de populaţie se confrunta cu imense privaţiuni – şi în rândul ei se aflau bolnavi de distrofie –, mai ales dacă lucra un singur membru al familiei, dacă familia era numeroasă sau dacă statul nu plătea timp îndelungat salariile. În raionul Drochia, de exemplu, se spune într-o sursă din februarie 1947, profesorii şi medicii nu-şi ridicaseră salariul pe două-trei luni şi nu aveau bani să-şi cumpere pâine; secretarii de soviete săteşti şi şefii de cluburi nu-şi primiseră salariul de opt luni.
Din memorii se mai poate afla că pâinea comercială se vindea arareori, câte 300-500 grame, şi „semăna mai mult cu nişte clei negru”. În sursele narative este deseori prezentă ideea conform căreia în listele împrumutului de stat şi alimentării la cantine erau incluşi în primul rând cunoscuţii şi rudele activiştilor, care nu erau neapărat cei mai nevoiaşi oameni din sat, aceştia având şanse sporite să se salveze, în timp ce asupra persoanelor care nu se aflau în relaţii bune cu oamenii puterii plana pericolul să fie privaţi de asistenţă şi să moară de foame.
 
„Când a venit oleacă de ajutor, era vorba să ne dea la toţi câte cât a ajunge, da’ crezi că mi-au mai dat? Nu mi-au dat măcar o sută de grame de făină ori de ce dădeau acolo, mâncau ei şi neamurile.
Ei şi leaca cea de geandră, pe care-o primeau, o împărţeau cum vroiau – ei mâncau, da’ pe noi ne zvântau…” L. Turea, V. Turea, Cartea foametei...
 
 
Surse oficiale pun în evidenţă demersuri de negociere, alteori – de extorcare, în vederea includerii în listele ajutorului de stat. Un activist îi ceruse unei persoane din satul Izvoare, raionul Drochia, un covor, în schimbul unui asemenea serviciu, dar, fiindcă a fost refuzat, a şters din liste numele  familiei în cauză. Dacă în liste nu erau incluşi toţi membrii familiei, ci doar cei consideraţi a fi foarte slăbiţi – trebuie spus că raţiunile din care se făcea alegerea nu erau adesea evidente şi se proceda mai curând aleatoriu –, în virtutea solidarităţii de neam, beneficiarul trebuia să împartă ceea ce primea cu părinţii şi cu fraţii săi:
 
„Mai dădeau ciorbă, da’ ce, dădeau la toţi? Noi eram şapte în casă, da’ la cantină era scris numai unul. Se ducea băiatul cel mic şi-i dădea un polonic de ciorbă şi-o bucată de pâine. Da’ n-a putut scăpa nici el, a murit. Şi la cantină din cei scrişi nu se puteau duce toţi. Şi dacă se ducea şi aducea, împărţea la fiecare în casă: câte o lingură şi gata, nu mai era.” V. Reniţă, „Ultimii martori”...
 
Acest lucru nu plăcea autorităţilor, însă ele nu puteau să-l împiedice, mai ales atunci când bolnavilor li se dădea hrana pentru acasă. Despre condiţiile şi tratamentul din spitale şi din barăcile pentru distrofici cei care au lucrat în asemenea aşezăminte povestesc următoarele:
 
„Cei mai mulţi mureau iarna, şi nu atât de foamete şi tifos, cât de pneumonie, căci n-aveam paturi pe care să-i punem, ci-i culcam direct pe podeaua de ciment.
Eu pe foametea ceea am lucrat la „baracă”, că aşa le zicea atunci – acolo unde strângeau distroficii şi-i întremau cât de cât. O grămădit într-o căsoaică lângă şcoală tot norodul care căzuse definitiv, cei care nici un pic, nici oleacă de mâncare nu mai aveau. Făceau câte o mămăligă mare şi le dădeau câte o felioară seacă, oleacă de borş şi ce mai era. Şi nu mureau, se ţineau cu asta.” L. Turea, V. Turea, Cartea foametei...
 
Concluzia care se desprinde din mărturii este că în anii de foamete 1946-1947 populaţia s-a bucurat din partea statului de o asistenţă inconsistentă, tardivă şi însoţită de abuzuri, din care cauză situaţia suferinzilor n-a putut fi redresată în mod simţitor.
 
Strategii de supravieţuire 
Nici un supravieţuitor al foametei nu susţine explicit că el însuşi sau cineva dintre apropiaţii săi s-ar fi salvat datorită ajutorului de stat. Cu toţii invocă însă propriul merit în găsirea soluţiilor pentru depăşirea crizei. Mulţi naratori afirmă că datorează supravieţuirea – proprie şi a familiilor lor – faptului că au avut vaci, mai rar – capre, care dădeau lapte.
 
„Vaca ne-a scăpat, că dădea câte patru kilograme de lapte pe zi.” I. Lupan, „Colibaşii şi colibăşenii în timpul foametei”…
 
O categorie relativ numeroasă aminteşte, în acest concurs de împrejurări, sacrificarea animalelor domestice, carnea consumată moderat ajutându-i să-şi ţină zilele. În epocă, persoane oficiale dezaprobau, în general, tăierea masivă a vitelor, motivând că se subminau „bazele agriculturii”, fără a putea însă împiedica efectiv acest proces. Deseori se afirmă că s-au salvat cei care au ascuns grâu în pereţii locuinţelor, în butoaie şi în vase de sticlă, pe care de regulă le-au îngropat în pământ:
 
„Cine reuşise să ascundă câte-un tăbultoc - doi de grăunţe, mai avea ce pune pe masă la copii, cine nu – se descurca cu greu…” V. Scobioală, „Secetă sau foamete?”, în Literatura şi arta, 9 februarie 2006
 
Potrivit altei păreri, emise frecvent de intervievaţi, rolul decisiv pentru ieşirea din impas l-a jucat consumul judicios – „cu porţia” – al produselor. O mare parte din mărturii se referă la un schimb inechitabil, dar care în acele condiţii nu putea fi evitat, de covoare, prosoape, îmbrăcăminte – straiele sunt menţionate drept cele mai căutate articole – pe alimente. Uneori era vândut sau schimbat  tot ce se găsea în gospodărie şi chiar casele:
 
„Ca să facă rost de mâncare, oamenii vindeau tot ce aveau de preţ în casă. Sora mamei mele a vândut un covor pentru o căldăruşă de cartofi degeraţi.” M. Gh. Cibotaru, „Pârjolul din ’46-’47”, în Jurnal de Chişinău, 2 martie 2007
 
Prezenţă recurentă în memorii, târgul de acest fel ne sensibilizează mai mult decât oricare altă secvenţă în legătură cu pauperizarea ţărănimii basarabene. Oamenii plecau peste hotarele republicii, prioritar în Ucraina de Apus şi în Bucovina, în căutare de produse alimentare, deplasarea antrenând zilnic, potrivit unor calcule oficiale, cinci-şase mii de persoane. În lipsă de mijloace, călătoreau cocoţaţi pe vagoane. În schimbul obiectelor aduse de acasă sau cerşind, căpătau făină, cartofi, borhot de sfeclă, fasole. Pe drum puteau fi omorâţi, jefuiţi de alţi nenorociţi, deposedaţi de forţele de ordine. Alţii încercau să fugă în România. Un număr nedefinit a plecat la studii sau a primit slujbe în alte republici ale U.R.S.S., de fapt, pentru a obţine o bucată de pâine. În sfârşit, o categorie distinctă de persoane s-a salvat, făcând apel la ordinea legală sovietică. Cele mai mari şanse – dar, totuşi, fără un succes garantat – de a rămâne în posesia produselor agricole şi, deci, de a traversa această perioadă de criză, au avut-o familiile care întruneau membri-foşti luptători în armata sovietică, întorşi acasă din război:
 
„Umblau câte 12 nebuni şi măturau tot din pod. Dacă n-aş fi fost în Krasnaia Armia (Armata Roşie – A. F.), îmi luau şi mie tot, dar aşa n-au îndrăznit…” I. Iachim, „…Noi la plugărit nu mai ieşim”, în Literatura şi arta, 7 septembrie 1989
 
Nu este, prin urmare, o întâmplare că marea majoritate a documentelor oficiale, în care sunt condamnate „încălcările” comise de activişti în timpul colectărilor, se referă la nedreptăţirea acestei categorii de populaţie. Se poate conchide, prin urmare, că veteranii armatei sovietice, în temeiul statutului prestigios de „luptători împotriva fascismului”, au avut posibilitate să păstreze o anumită cantitate de alimente. Foametea s-a extins gradual, iar supravieţuirea a depins de abilitatea oamenilor, asociată cu împletirea unor împrejurări favorabile, de a trece dintr-o etapă în alta a acestui proces – fiecare cu specificul ei. În cazurile în care se fac comparaţii cu efectele secetelor din perioada interbelică, martorii scot în evidenţă posibilităţi mai largi de a găsi soluţii onorabile şi contribuţia substanţială a statului român la traversarea crizelor:
„N-a fost foamete, da’ a fost secetă, în treizeci şi trei. A fost mare secetă. Dar în timpul acela cum s-a făcut? Eram cu România o ţară şi au venit de peste Prut vagoane cu pâine, care era repartizată prin sate. Pe şcolari îi hrăneau la şcoală. La ceilalţi… Câte suflete sunt în casă? Primiţi o sută de kilograme de păpuşoi! Ai cinci hectare, ori trei, câte ai – atâtea seminţe. Iaca vă dăm, puneţi în pământ. A venit ajutor din celelalte provincii româneşti, fiindcă între Prut şi Nistru a fost secetă foarte mare”. „«Ruşii cărau totul în ţara lor, iar noi muream de foame şi nu mai aveam putere să săpăm gropi pentru morţi». Amintirile Paraschivei lui Sazon Ciobanu, anul naşterii 1923, satul Ermoclia”, consemnare: Ştefan Melnic, în Tineretul Moldovei, 21 august 1991.
 
(Continuare în numărul următor)