Categorii

Parteneri

Fărâme de mântuire (Jose Saramago, Fărâme de memorii)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Fărâme de mântuire (Jose Saramago, Fărâme de memorii)

imaginea utilizatorului Tamara Cărăuş

Fărâme de memorii este autobiografia scriitorului Jose Saramago de la patru la paisprezece ani. „Fărâmele de memorii de când eram o fărâmă de om, simplu” (p. 40), explică autorul. Dar şi aşa, în fărâme, promisiunea memoriei în viziunea lui Saramago e uriaşă.
Saramago scrie (şi) despre satul bunicilor cu livezi de măslini şi câmpuri de porumb, despre bunicul şi bunica sa, despre un văr, o verişoară, nişte unchi şi mătuşi, despre case şi străzi din Lisabona unde părinţii săi închiriau câte o cameră de locuit, un cinematograf de cartier, despre o căzătură zdravănă şi un genunchi zdrelit, despre primul balon care îl ducea „ca şi cum ar fi condus prin văzduh lumea întreagă legată de o aţă” (p. 107) şi durerea suportată când a constatat că, pe nesimţite, balonul se dezumflase, iar el târa pe jos „ceva murdar mototolit şi inform”. Dacă ar fi doar astfel de amintiri, Fărâmele s-ar înscrie în genul „povestiri din copilărie” pe care le citim identificându-ne cu personajul – şi cum să n-o facem când Saramago scrie despre o certitudine (a mea) că în copilărie timpul e compus din altfel de ore: „pentru copilăria noastră timpul părea alcătuit din ore de un tip special, toate lente care parcă se târau, interminabile” (p. 74).
Însă Fărâmele de memorii, chiar dacă cuprind amintiri de la patru, şapte sau 12 ani, nu se pot sustrage proiectului vast al scriitorului Saramago de a „ridica de la pământ” memoria anonimilor şi victimelor istoriei. Acest proiect face ca în opera literară a lui Saramago aspectele numite de obicei „etic” şi „estetic” să fie nediferenţiate. „Orice roman este disperare, intenţie frustrată ca trecutul să nu fie un lucru definitiv pierdut. Ceea ce nu s-a lămurit încă este dacă romanul e cel care îl împiedică pe om să uite sau dacă imposibilitatea uitării e ceea ce-l face să scrie romane”, spune, ca un ecou proustian, corectorul din Istoria Asediului Lisabonei. Acest „crez artistic” a fuzionat în scriitura lui Saramago, ireversibil, cu un impuls etic ce conturează o etică tulburătoare: fiinţa umană are o datorie faţă de trecut şi faţă de morţi şi numai plătind această datorie va avea şansa propriei (supra)vieţuiri. Datoria e salvarea de uitare: „dacă morţii nu se vor afla în mijlocul celor vii, vor sfârşi, mai devreme sau mai târziu, prin a fi uitaţi”, spune conservatorul din romanul Toate numele, dând dispoziţii ca fişierele celor morţi să fie aduse şi puse la loc printre fişierele celor vii, revoluţionând astfel Arhiva Centrală care de sute de ani funcţiona după principiul „morţii cu morţii, viii cu viii”.
A salva fiinţele de uitare înseamnă, pentru Saramago, a le povesti viaţa, integrându-le memoria într-o naraţiune. În Fărâme de memorii Saramago scrie despre un vecin, pictor la o fabrică de ceramică – „om sensibil şi delicat care se simţea singur alături de o femeie ursuză” – pe care îl vizita serile şi căruia i-a citit prima sa compoziţie poetică scrisă la 17 ani, iar artistul a pictat-o pe o farfurioară în formă de inimă. Autorul Fărâmelor mărturiseşte că acest pictor a trecut „în veşnicie” în romanul Manual de pictură şi caligrafie, la fel cum mai recunoaşte că persoane reale au mai „pătruns” în Ridicat de la pământ şi Anul morţii lui Ricardo Reiss. După cum se ştie, în romane ca Istoria Asediului Lisabonei, Memorialul mănăstirii şi Evanghelia după Isus Hristos, este recuperată memoria victimelor, anonimilor şi învinşilor istoriei oficiale sau „frăţia condamnaţilor pământului” (expresie din discursul Nobel al scriitorului lusitan). Recuperarea se face nu printr-o scriitură realistă şi obiectivă a zonelor obscure ale istoriei, ci printr-o scriitură postmodernă care dezvoltă contrafactual şi ficţional posibilităţile care nu au reuşit să se actualizeze în istoria reală.
Bunicul lui Saramago, aşa cum e descris în Fărâme, face parte din „frăţia condamnaţilor pământului”, căci era „un bărbat ca atâţia alţii pe acest pământ, în această lume, poate un Einstein zdrobit sub un munte de imposibilităţi, un filosof, un mare scriitor analfabet. Era ceva ce nu a putut fi niciodată” (p. 179). Saramago nu a ales, deocamdată, să împlinească ficţional, adică într-un roman, potenţialităţile fiinţei care a fost bunicul său, ci a ales să-l descrie în memorii. Ne-am putea întreba dacă promisiunile memoriei şi neuitării se împlinesc mai degrabă într-o scriitură autobiografică, însă această întrebare pare să ducă involuntar spre o bizară pretenţie de egalitate: bunicii au parte de alt gen de scriitură şi rememorare decât „condamnaţii pământului”.
Pentru memorialistul din Fărâme imperativul neuitării e categoric. „Când, acum mulţi ani, mi-a venit ideea să scriu amintirile şi experienţele din vremea când eram mic, mi-am dat seama imediat că trebuia să vorbesc despre moartea (întrucât a avut o viaţă atât de scurtă) fratelui meu Francisco” (p. 164). De unde acest imperativ „trebuie să scriu”? E o obligaţie cerută de buna orânduială a lucrurilor sau e un îndemn venit dinspre întunecata etică a chipului celuilalt? Viaţa prea scurtă a fratelui său nu poate face subiectul unei minime naraţiuni, căci nu a lăsat în memoria băieţelului Jose în vârstă de doi ani decât o imagine a unui alt băieţel de 4 ani urcând pe o comodă şi amintirea emoţiei cu care îl urmărea. Saramago începe investigaţia referitor la data, locul şi cauza morţii fratelui său, despre care ştia din spusele mamei sale că a murit de „şopârliţă”/angină difterică când avea 4 ani. Pus pe investigaţii, a scris la Starea civilă rugând să i se dea o copie a certificatului de deces. Dar în arhivele stării civile nu figura nici o dată a morţii fratelui său „conform acelui document oficial Francesco nu murise” (p. 166). Însă imperativul memoriei e neînduplecat: „mai rămânea o singură soluţie, să cercetez în vastitatea arhivelor cimitirelor din Lisabona”. În final, naraţiunea minimă despre viaţa şi moartea lui Francesco împlineşte datoria fratelui ajuns scriitor şi totodată face posibil romanul Toate numele care „nu ar fi ajuns să existe aşa cum îl putem citi dacă eu, în 1996, n-aş fi ajuns atât de priceput în cele ce se întâmplă în interiorul stărilor civile…” (p. 166).
Amintirile, şi mai ales faptul că sunt trecute în genul de scriitură numit memorii, par a fi o promisiune de imortalitate pentru toţi cei amintiţi. Saramago afirmă deseori pe parcursul memoriilor că, dacă el nu ar exista, nimeni nu ar mai vorbi despre bunicii lui şi alte foste fiinţe, iar el există ca să-i menţină în viaţă prin memorie. „Cred că azi nimeni nu şi-ar mai aminti de Jose Dinis dacă nu s-ar fi scris aceste pagini. Eu sunt singurul care îşi poate aminti cum ne urcam pe grilajul secerătoarei…. Eu sunt singurul care îşi poate aminti acel pepene superb cu coaja verde închis pe care l-am mâncat pe malul râului Tejo” (p. 195). Jose Dinis era (a murit tânăr) vărul care rezolvase cvadratura cercului, căci, după spusele unei mătuşi, „era rău, dar avea inimă bună”. Şansa „imortalităţii” lui Jose Dinis pare să fie doar în acele câteva pagini scrise de Saramago sau chiar în aceste câteva propoziţii, căci anume precizarea că nimeni nu îşi mai aminteşte de Jose Dinis adaugă un fel de tragism fiinţei sale şi astfel cititorii i-ar putea face un loc, fie şi temporar, în memoria lor.
Însă deseori printre fărâme de memorii întâlnim fiinţe a căror „esenţă” e fie un nume şi o trăsătură, cum ar fi „cizmarul care l-a citit pe Fontenelle”, fie un nume şi legătura de rudenie, cum e şirul de unchi şi mătuşi pomeniţi în paginile cărţii. Miguel de Unamuno a recurs cândva la un exerciţiu, întrebându-se cum ar proceda dacă ar trebui să aleagă între opera care supravieţuieşte anonim şi numele care supravieţuieşte fără operă, şi a presupus că majoritatea oamenilor ar alege numele, căci, deşi e o imortalitate nesubstanţială, oricum e imortalitate. Privirea cititorului care trece neputincioasă peste literele ce formează numele unchilor şi mătuşilor lui Saramago, căci nu e în stare să reţină numele, va putea oare împărtăşi intuiţia lui Unamuno?
Lumea văzută prin memoriile lui Saramago pare a fi o bătălie lungă, fie şi de câteva generaţii, pentru un colţ de memorie şi o cale de acces la memoria celorlalţi. Scriitorul şi memorialistul se supun imperativelor amintirii şi memoriei, fiinţe „precum norul care a trecut fără să fi lăsat vreun semn al trecerii sale, dacă a plouat nu a fost de ajuns să ude pământul” (Toate numele) sunt scoase din uitare şi transpuse în paginile unei cărţi. Salvarea sau „mântuirea” de uitare presupune că acest text va fi citit şi astfel fiinţele vor ieşi din negura uitării şi vor pătrunde în memoria cititorilor. Probabil puţini dintre cititorii Memoriilor şi Jurnalelor lui Saramago sau cei care au citit/ascultat discursul ţinut la decernarea Nobel-ului, nu ştiu că bunicul său înainte de moarte îmbrăţişa plângând copacii din jurul casei sale luându-şi rămas bun, iar bunica sa, la cei nouăzeci de ani, aşezată în pragul casei şi privind cerul înstelat, spuse „lumea e atât de frumoasă şi mie îmi pare atât de rău că mor” (p. 174) - momente tulburătoare, ca sfârşitul unui poem, după care nu poţi decât să păstrezi tăcerea.
În Fărâme de memorii Saramago „mântuie” de uitare cu mijloace aparent profane: faima şi succesul său, laurii culeşi pe un traseu trasat de talent, muncă şi, mai ales, şansă. O „umilinţă mândră” a fiinţei uimită ea însăşi că nu a fost doar promisiune, ci mai degrabă a fost asemenea unui nor ce a udat abundent şi îndelung pământul, răzbate printre amintiri. Mersul la târg cu porcii noaptea prin câmpuri, împreună cu bunicul, care ţine loc de călătorie iniţiatică, casa incredibil de rurală şi primitivă a bunicilor, unde iarna lângă şemineul mic „ne prăjeam pe dinainte şi dârdâiam pe dindărăt” (p. 127), rudele analfabete, cu excepţia tatălui şi a unei mătuşi care citea cu voce tare, pentru toţi ceilalţi, romane savuroase – toate, deşi descrise cu onestitate, conturează un traseu spectaculos. În clasa întâi, „de abia trecut de a-e-i-o-u”, Saramago citea tot ce găsea. În casa închiriată era o singură carte, romance, „Silvia din moară”, pe care a citit-o de două ori, şi un ghid de conversaţie portughez-francez cu care tatăl său, poliţist de sector, „a apărut într-o zi acasă” (un adevărat eveniment pentru elevul din clasa întâi care şi azi, la 80 de ani, afirmă că nu poate să-şi imagineze cum a obţinut tatăl său acea carte), şi care mai includea în mod inopinant câte un dialog între două persoane pe care micul Jose le recitea amuzându-se, fără să ştie că învaţă pe de rost fragmente din Moliere. Saramago crede că „povestea vieţii” lui a început în clasele primare când a fost mutat la altă scoală şi la prima dictare nu a făcut decât o greşeală, inversând două litere. Învăţătoarea surprinsă de talentul ortografic al unui băiat venit din altă şcoală, şi prin definiţie suspect de a fi chiulangiu, l-a aşezat pe locul primului în clasă „sub privirile perplexe ale colegilor şi inima în dezordine” (p. 138). Când PEN Clubul i-a atribuit premiul pentru romanul Ridicat de la pământ, Saramago a povestit acea întâmplare „ca să-i asigur pe cei prezenţi că nici un moment de glorie prezentă sau viitoare n-ar putea, nici pe departe, să se compare cu acela” (p. 139). Faima de a fi cel mai bun elev a venit instantaneu „încât veneau şi elevi mai mari să întrebe cine e Saramago”, iar clasa a treia şi a patra au fost făcute într-un singur an. Dar, în curând, strălucitul elev va merge la şcoala de mecanici. Fărâme de memorii se încheie aici, la 14 ani, dar istoria despre lăcătuşul-mecanic care după o zi de muncă mergea direct la biblioteca publică este deja celebră.
Imperativul neuitării care apare în orice text al lui Saramago e tulburător şi, în aceleaşi texte, promisiunile memoriei sunt uriaşe, cu singura condiţie… să scapi de uitare. Saramago a „ridicat de la pământ” memoria victimelor istoriei şi a condamnaţilor pământului până la „înălţimea” memoriei cititorilor. Failibilă cum este, infidelă şi mereu gata de uitare, memoria cititorilor oricum rămâne – şi nu numai pentru personajele lui Saramago – singura promisiune de neuitare şi chiar de mântuire.
_____________________
Jose Saramago, Fărâme de memorii, Biblioteca Polirom, 2009