Categorii

Parteneri

Exil – Exil interior – Exil în propria limbă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Exil – Exil interior – Exil în propria limbă

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, direct sau implicit, spre termenul „exil”: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşa, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie, – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen.”
Deci, e de înţeles cât de fugari-fugitivi pot fi colegii puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în câteva minute. Dar, poate, cei care vom opina în această situaţie de ne-deplinătate ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze câteva idei esenţiale ce ar fi de suport pentru tema în discuţie.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuiau, parcă, în două ţări concomitent: în RSSM şi în URSS, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori „înfloritoare” (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare). Împreună cu republica moldovenească socialistă eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, ca să amintesc de cinicul pact Ribbentrop-Molotov, care a secţionat cu cruzime popoarele europene, făcând-o de o manieră aberantă, criminală, exact în spiritul dictonului: Divide et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică a fost ruptă din trupul României şi din firescul unei existenţe socio-culturale şi lingvistice.
Iar dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu mă aflam printre cei… expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos), era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare, împinsă spre… necomunicare! Dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, în 1957, Camus o rostise adecvat situaţiei sale: Ma patrie c’est la langue française. Adică, parcă ne-exilat de facto şi de jure din ţară/ din ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul, mă vedeam alungat, exilat din propria mea limbă. De unde şi paradoxul care poate să trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară… comunistă! Visam să ajung acolo unde patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în RSSM-URSS: visam să emigrez în România… Pentru că observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limbă”.
Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Socialistă România. Basarabenilor le erau interzise până şi simplele vizite în dreapta Prutului… Ca să nu mai vorbim de exilul în Occident. Pentru că, dacă exilul ar fi fost tolerat, URSS ar fi fost ţara unui exod fabulos!
Un lucru şi mai curios se întâmpla cu unii scriitori ce emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă! De exemplu, tânărul poet Leons Briedis, pe când era student, a fost exmatriculat din Universitatea din Riga drept element antisovietic şi el îşi caută refugiu în Moldova socialistă, de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.).
„Exilul interior”, „exilul de acasă”, se referea la viaţa şi activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicţia cenzurii. Un atare exil l-am încercat şi eu personal, când, în septembrie 1976, la insistenţa ştabilor comsomolişti-comunişti de la Chişinău, aceştia securişti ei înşişi sau presaţi de securitate, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, suspendându-mi-se dreptul la semnătură. Motivul? Promovarea spre publicare a unui eseu despre „clasicul literaturii moldoveneşti” Mihail Kogălniceanu, în care se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul dintre protagoniştii Actului Unirii Principatelor Române. Tot acolo se amintea şi despre munteanul Grigore Alexandrescu, ceea ce îi înfuriase la culme pe mărunţii ciclopi băgătorii de seamă, pe agenţii de circulaţie în ideologie. Tot ce era „extra-moldovenesc” – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănăţean, în genere românesc, în RSSM era interzis! Ţi se impunea parcă să vieţuieşti sau să vegetezi într-o permanentă improbabilitate, într-o perpetuare de situaţii anormale, sufocante. Nu în lipsă de probe, ci în lipsa dreptului de a-ţi face publice propriile probe. De parcă te-ai fi decupat din realitate, trecând în virtualitate.
Astfel, tânăr scriitor şi jurnalist scos din pâine, iar şi iar îţi dădeai seama că exilul interior ar fi fost ineficace fără elaborarea conştientă a unei pedagogii a propriei tale rezistenţe în numele a ceva ce ţi se pare a fi, totuşi, extra-exil, ceva ca şi cum în libertate. E drept, relativă, dar libertate, totuşi, în comparaţie cu exteriorul socio-politic ideologizat, agresiv, dezumanizant. Ţi se părea, totuşi, că poţi săvârşi un salt în timp, spre o libertate, fie ea numai şi numai abstractă, dar, totuşi, oarecum benefică modului tău de existenţă în creaţie, prin creaţie, în cuvânt, prin cuvânt, chiar dacă acesta, cuvântul, scrisul tău, nu are totdeauna dreptul să ajungă şi la alţii.
Exilul interior era spaţiul în care puteai să te particularizezi, izolându-te de standardul realismului socialist. Să eviţi capcanele angajării scrisului în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenţei umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse omului însuşi, actantului însuşi care erai.
Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag, ce ţin de ceea ce s-ar numi legitatea conţinutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalităţi de creaţie şi de supravieţuire ca om al creaţiei. Aş risca să afirm că multe dintre textele noastre scrise pe timpul comunismului sunt psihoprofesiograme ce ne exprimă anume în stările de opoziţie faţă de comunism. Din aceste psihoprofesiograme se poate înţelege că exilul interior cere tenacitate întru speranţa că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă.
Exilul interior era forma de a te ocroti de maşinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialităţii, rezistenţei – maşinăria KGB-ului, a cenzurii, a urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualităţii de creaţie, a scriitorilor. Da, sub incidenţa censului şi urii, alias cenz-urii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformişti. Curajul le era impozitat până la confiscarea roadelor acestuia – adică, se confisca însăşi fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării sau dată la topit.
Deoarece comunismul era într-o permanentă luptă cu ceva, cu cineva, dar mai ales cu Adevărul, în URSS fiind utilizată noţiunea de diversiune ideologică la nivel guvernamental, în politica de stat. De unde derivatele conotative de „front ideologic”, „combatant al frontului ideologic”, „luptă ideologică”, astfel că, din nefericire, mai mulţi dintre participanţii la Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun sunt şi ei nişte… invalizi ai războaielor ideologice, mai cu seamă ai războiului rece. Aceste noţiuni intraseră în instrumentarul  şi în lexiconul de lemn ale comuniştilor cu mentalitatea lor iremediabil militarizată, astfel că „Dicţionarul militar” rusesc-sovietic definea „diversiunea ideologică” ca „acţiuni de subminare provocatoare ale propagandei statelor imperialiste, orientată spre ţările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, una din formele de manifestare a căreia este războiul psihologic”. Mult mai pe larg este explicat termenul respectiv în „Dicţionarul de contraspionaj” (1972), editat de Şcoala Superioară a KGB-ului.
În astfel de condiţii de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-sclav. Şi la ce ducea un atare destin? La obedienţă? Sau la rezistenţă prin cultură? Sau rezistenţă prin – doar – ură, fără – cult? Ura faţă de totalitarism. În consecinţă, ţie, prizonierului comunismului, nu-ţi rămânea decât să înveţi, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat. Astfel că porneai în exod spre propriul interior, unde să-ţi fortifici esenţele fiinţei şi vocaţiei. Or, precum remarca prozatorul Titu Popescu, azilant român în Germania: „…problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuţina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părţile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, dinspre forurile care dirijau scrisul şi organizaţia scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care ţineau cu dinţii de scaunul lor, chiar dinspre cititori…”.
Şi dacă Titu Popescu e un azilant… pur, în ce ne priveşte pe noi, românii basarabeni, paradoxurile par a persevera întru propria lor auto-plodire. Deoarece Republica Moldova astăzi este înţeleasă de unii şi ca o… diaspora, dacă apelăm la sensul etimologic al noţiunii diaspora, definit ca dispersare a unei etnii în lume. Noi, basarabenii, suntem „lumea”, diaspora lipită de hotarele Statului Român. E un noroc, totuşi. Trist, dar noroc, totuşi, dacă ne gândim la conaţionalii noştri din teritoriile încorporate în Ucraina. Dar şi mai curios-paradoxal lucru e că, până în prezent,  basarabenii sunt uneori consideraţi şi… azilanţi. Fie şi dintr-o confuzie de nuanţe. Astfel, citesc astea într-o curriculă a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, unde e scris chiar aşa: „De asemenea, cazuri speciale (de azil) sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine evreiască, emigraţi în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”), şi ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc (rezistenţa prin cultură într-un teritoriu căruia îi aparţin).” Adică, reiese că noi suntem azilanţi în propriul nostru teritoriu… Expatriaţi în propria patrie. Ciudată stare…
După destrămarea lagărului socialist, nu s-a putut să nu se constate că majoritatea celor care s-au aflat în ceea ce numim, convenţional, exilul interior au ieşit din acea stare de captivi nu doar traumatizaţi psihic, ci şi împliniţi parţial ca destin, ca vocaţie. Acesta este homo post-soveticus, artistul constrâns, mereu ameninţat în libertatea sa de cetăţean şi de creator, privat de posibilităţile de a-şi pune la contribuţie în deplinătate harul, talentul. Privat de dreptul de a experimenta, de a inova în virtutea legităţilor libertăţii artei şi ale existenţei umane dincolo de sârma ghimpată, de politicul absurd, de ideologia toxică, descurajante, derutante. Privat de dreptul de a  stabili o capilaritate cu alte culturi, cu creaţia altor confraţi de oriunde, însă afini lui, refugiatului, azilantului în propria limbă, celui aflat în exilul de acasă.
După căderea cortinei de fier avea să se înţeleagă că, în comunism, aşa-zisele uniuni de creaţie au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi, în perimetrul cuştii. Drept rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi mulţi scriitori, care au trăit în mediul Uniunii Sovietice sau al Republicii Socialiste România, astăzi nu mai sunt în stare să creeze ceva valoros în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.
Ceea ce, însă, nu trebuie să ne facă să nu constatăm că un alt număr de scriitori
ieşiţi din spaţiile comuniste au reuşit cu brio să-şi valorifice şi experienţele privaţiunilor care li se impuneau, şi opresiunile, şi interdicţiile de orice fel, convertindu-le în scrisul lor prezent, de o vibrantă personalitate, intensitate, de o autoreferenţialitate ca şi… generalizată, deoarece, implicit, în ea îşi regăsesc destinul şi poate că, într-o anumită măsură, scrumul acestuia mulţi cititori. (Să sperăm – scrumul fertil!) Şi tot aici trebuie să spunem că, doresc unii sau nu, dar literatura română contemporană are şi un strat-substrat al ei creat în condiţiile regimului sovietic de către scriitorii, cei mai buni, din Moldova Estică, Prutonistreană. Cei care au scris o literatură a anti-realismului socialist. Altfel spus şi realist vorbind, situaţia şi opera scriitorului român din stânga Prutului pune, implicit, problema unei noi abordări, obiective şi principiale, a raportului faţă de tradiţiile literaturii şi culturii române în ansamblul ei, ca integrare şi integritate.
În încheiere, vin cu o remarcă: pe hiper-extinsa reţea facebook reţin o adresă românească, după care, bineînţeles, se tăinuieşte un actant concret. Adresa e următoarea (o puteţi accesa): exil interior. Chiar aşa, azi, în deplină libertate românească, europeană, cineva scoate în evidenţă prezenţa sau necesitatea exilului interior.
Dar a vorbi, a discuta despre motivaţiile exilului interior în libertate ar fi, parcă, o cu totul altă temă decât cea prezentă, tot a exilului, pe care am abordat-o astăzi.
(Comunicare la Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură, Neptun,  2011)

Scriitori nu ar trebui să se

Scriitori nu ar trebui să se implice în lupta politică.ring die pellet machine

Am fost cititorii lui

Am fost cititorii lui credincios. Munca lui mi-a dat o mulţime de ajutor, inspiraţie.

 spray gun cleaner