Parteneri

Enigma Ilie Cătărău (II)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Enigma Ilie Cătărău (II)

imaginea utilizatorului Radu Petrescu

(Urmare din nr. 5-6/2012)
 
Partidul Revoluţionar Român
Declanşarea revoluţiei la Petrograd, abdicarea Ţarului şi devastatorul Ordin nr. 1, cu alegerea de comitete soldăţeşti care preiau controlul asupra operaţiunilor militare, grăbesc descompunerea armatei ruse, inclusiv pe frontul român.
Cătărău pleacă la Iaşi, fiind bine primit de basarabenii refugiaţi din Bucureşti (Alexis Nour, Axentie Frunză). Când Guvernul Provizoriu a făcut publice arhivele Ohranei desfiinţate, s-a aflat, de exemplu, că adeptul lui Constantin Stere, germanofilul Alexis Nour, a fost informatorul Ohranei.
Entuziasmat de înfiinţarea Partidului Muncii la sfârşitul lunii aprilie 1917 de către disidenţi liberali şi socialişti, ce tratau direct cu comitetele soldăţeşti ruseşti din Moldova, înfiinţând o fracţiune socialistă în parlament (Gr. Trancu-Iaşi, dr. N. Lupu, G. Diamandy, Gr. Iunian, Tilică Ioanid, dr. C. I. Parhon şi moşierul Mihai Macavei, viitorul comunist), Cătărău duce vestea la Chişinău, unde câţiva intelectuali moldoveni deja înfiinţaseră la 3 aprilie Partidul Naţional Moldovenesc, cu filantropul Vasile Stroescu ca preşedinte de onoare.
Pantelimon Halippa, care-l cunoştea de la Iaşi şi Bucureşti pe Cătărău, „colegul” său de studenţie la Litere, nu crede în viitorul noului partid, considerându-l om serios doar pe dr. N. Lupu. Dezamăgit, Cătărău revine la Iaşi, discută cu basarabenii lui şi înfiinţează propriul său partid.
Văzându-l la Pan Halippa, Vasile Harea îl descria lapidar: „30-35 de ani, înalt, masiv, bine îmbrăcat, cu mişcări dezinvolte, dar cu ochii care fugeau în toate direcţiile”.
De inspiraţie anarho-comunistă, Partidul Revoluţionar Român, „clocit în tainiţele revoluţionarilor ruşi de la Iaşi” (Onisifor Ghibu – n.a.), menţionat ca atare şi de N. Iorga ca o ciudăţenie, îşi publică Platforma-program şi Apelul către poporul român şi cel moldovean, vizând în spe­cial cucerirea inimilor basarabenilor temători de moşierii şi de „neamţul” care conduc România. Un bizar amestec de anarhism, bolşevism şi religie, cu un slogan electoral ambiguu, trecut în română şi rusă pe cele două steaguri încrucişate: „Trăiască România Mare şi liberă până la Tisa. Trăiască Marea, Libera şi Învingătoarea Rusie”.
Apelul se încheia astfel: „Prin urmare, apelăm la fraţii noştri de limbă şi credinţă în România Mare şi liberă până la Tisa, după cum spune marele nostru Eminescu, şi îi rugăm să cerceteze alăturatul proiect de program pentru înfiinţarea Partidului Naţionalist-Revoluţionar Român, necesar pentru regenerarea raporturilor dintre conducători şi popor. Al Ţării şi al Neamului supus, lider al grupului naţionaliştilor-revoluţionari român, Ilie Cătărău”.
Onisifor Ghibu menţionează că printre cei prinşi în mrejele lui se număra şi militantul naţionalist martir Simion Murafa, pe care greu l-a convins de aberaţiile lui Cătărău care, printre temele la ordinea zilei – reforma agrară şi votul universal, inclusiv pentru femei –, milita pentru dictatură militară, detronarea familiei regale şi declararea republicii.
Apariţia Partidului Muncii şi a partidului lui Cătărău, coroborate cu anarhizarea trupelor ruseşti în care comitetele soldăţeşti făceau legea, măreşte teama cercurilor conducătoare româneşti, civile şi militare, presate de N. Iorga să legifereze de urgenţă reforma agrară şi votul universal.
Ca prin minune, armata română, refăcută cu ajutorul francezilor generalului Berthelot şi recuperării unei părţi din armamentul modern „rătăcit” prin Rusia, opune o dârză rezistenţă ofensivei Puterilor Centrale, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Degeaba, ofensiva lui Kerenski eşuase lamentabil. Agenţii germani şi propagandiştii bolşevici ne sabotează jertfele şi truda, iar ruşii fraternizează în masă cu inamicul şi îşi aleg comitete militare revoluţionare, care forţează încheierea de armistiţii locale. (...)
 
Comandantul garnizoanei din Chişinău
Ambiţios şi imprevizibil, Cătărău trece Prutul şi se trezeşte arestat din ordinul Guvernului Provizoriu (Kerenski ceruse socoteală miniştrilor săi la Iaşi, Mosolov şi Poklewsky, privind înmulţirea suspectă a emisarilor separatişti trimişi din România în Basarabia). În fortăreaţa-închisoare din Chişinău îl cunoaşte pe deţinutul de drept comun Grigore Kotovski. Vor fi eliberaţi în aceeaşi perioadă, Kotovski oferindu-se voluntar pe front, fiind trimis să lupte în România. Cu siguranţă, discuţiile din puşcărie şi frontul româno-rus i-au prins bine lui Kotovski, care, după ce devine bolşevic, fondează, în 1924, „autonoma” Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, în Transnistria sovietică.
Eşecul ofensivei lui Kerenski declanşează debandada. Mari unităţi abandonează frontul în plină luptă şi se retrag haotic. Bande înarmate acţionează în întreaga Rusie. Anarhia se manifestă cu precădere în zonele rurale, dar afectează şi oraşele. Trupele ruse din România fraternizează în masă cu nemţii şi austro-ungarii, omorându-şi „ofiţerii nedemocratici”.
Se ridică la suprafaţă conducători de armate care trăiesc din jafuri şi teroare: Nestor Makhno, Grigore Kotovski, Nichifor Grigoriev, hatmanii armatelor verzi ş.a. Aceştia vor lupta pentru supremaţie între ei, cu trupele germane şi austro-ungare, cu bolşevicii, cu ucrainenii, cu firavele forţe ale tinerei Republici Moldoveneşti.
Imediat după victoria revoluţiei burgheze la Petrograd, la Chişinău apar primele Soviete (sfaturi, consilii), ale deputaţilor muncitori şi soldaţi, respectiv al deputaţilor ţărani, formate exclusiv din alogeni. Aceste Soviete devin centre reale de putere, la început fără un partid care să domine clar. Şi militarii basarabeni din armata rusă (peste 300.000) îşi aleg propriile comitete de ofiţeri şi soldaţi. (…)
Anarhia, amplificată de afluirea trupelor ruseşti care se retrag din România prin Basarabia, face necesară înfiinţarea unui Comitet Central Executiv Ostăşesc Moldovenesc la Chişinău, în stare să ia decizii inclusiv pe linia formării de unităţi capabile să protejeze populaţia (cohorte). La jumătatea lunii iunie 1917, sublocotenentul Gherman Pântea, preşedintele Comitetului ostăşesc din Roman, este delegat să se deplaseze la Chişinău, iar la 23 iunie 1917 se înfiinţează Comitetul Central, format din reprezentanţii tuturor Comitetelor ostăşeşti moldoveneşti.
Acum la Chişinău există două centre de putere: cele două Soviete ruseşti, coordonate de Comitetul Militar Revoluţionar (Revkom), şi Comitetul Central moldovenesc. Pentru o colaborare eficientă, ele vor funcţiona în aceeaşi clădire, dar Revkom-ul manifestă deja tendinţa de a-şi subordona Comitetul moldovenesc.
În iulie şi august 1917, Basarabia e cuprinsă de febra alegerilor de comitete şi consilii locale, dume (urbane) şi zemstve (rurale), dar partidul lui Cătărău nu are priză nici la moldoveni şi nici la alogeni.
Tot mai mulţi soldaţi ruşi dezertori preferă să rămână, de capul lor sau pe post de aleşi în comitete, pe teritoriul Basarabiei, unde găsesc la discreţie mâncare şi băutură, îngrozind populaţia.
În aceste condiţii, cel mai important Comitet ostăşesc, cel din Odesa (condus de cpt. Emanuel Catelli), are iniţiativa convocării la Chişinău a Congresului General al tuturor soldaţilor moldoveni la 20 octombrie 1917. (...) Congresul General, desfăşurat între 20-28 octombrie 1917, a hotărât, printre altele, autonomia teritorială şi politică a Basarabiei în cadrul unei Rusii federative, formarea Sfatului Ţării, desfiinţarea comitetelor ostăşeşti, înfiinţarea armatei naţionale şi mărirea numărului de cohorte/jandarmi de la 16 la 100.
Colonelul Nicolae Furtună comanda primul regiment moldovenesc. Comisarul Militar Vasile Cijevschi, subordonat direct Sfatului Ţării, primeşte vizita lui Cătărău, care solicită încadrarea ca soldat voluntar în cadrul regimentului „pentru a-şi lumina fraţii”. La Chişinău se ştiau prea puţine lucruri despre Cătărău, poate doar faptul că fusese ales membru în Comitetul Central al Sovietului deputaţilor ţărani. Cijevschi îi recomandă alte oportunităţi, apoi îl refuză ferm. Dar Cătărău nu renunţă. Conform mărturiei şefului Statului Major, Dumitru Bogos, îşi foloseşte relaţiile printre membrii influenţi ai Sovietelor şi la mijlocul lunii noiembrie îşi vede împlinită dorinţa. Ignorând interdicţia oficială a înfiinţării de comitete în armată, Cătărău creează unul format numai din soldaţi, fiind ales preşedintele comitetului din regimentul său. Bun orator şi carismatic, prin programul său anarho-comunist („În baionetele voastre stă puterea”), soldatul Cătărău devine idolul majorităţii comitetelor militare. Acestea îl vor alege „nacealnic”, comandant al garnizoanei din Chişinău.
La 21 noiembrie 1917 se deschide solemn Sfatul Ţării. În numele primului regiment moldovenesc a vorbit în limba română locotenentul Cazacu. L-a urmat imediat soldatul Cătărău.
„Cu simţ de adâncă smerenie mă închin celui dintâi Sfat al Ţării („Soviet Stranî” în rusă – n.a.) pentru Republica Basarabiei. Toţi oştenii sunt încredinţaţi că libertatea dobândită va fi întrebuinţată pentru binele poporului. De aceea noi vom sprijini toate lucrările acestui Sfat, căruia îi dorim izbândă deplină.”
La sfârşit, a spus şi câteva cuvinte în ruseşte. Un discurs ambiguu, adaptat fragilului echilibru de forţe existent. (...)
La 27 noiembrie, Cătărău sfidează Comisariatul Militar Moldovenesc, refuzând ordinul de detaşare a 800 de soldaţi pentru formarea a opt cohorte necesare potolirii răzmeriţelor ţărăneşti din judeţul Soroca. Motivul demagogic invocat: respectarea hotărârii şedinţei plenare a comitetului de regiment, în care prioritară era anchetarea cauzelor şi nu reprimarea.
La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica Democrată Federativă Moldovenească, parte componentă a unei Rusii Federative, iar la 8 decembrie se constituie Consiliul Directorilor Generali (guvernul), condus de Ion Inculeţ, în timp ce Directoratul General de Război şi Marină îi revenea colonelului Teodor Cojocaru. Tânăra republică a fost recunoscută imediat de SOVNARKOM (Guvernul Comisarilor Poporului condus de Lenin şi Troţki), din partea căruia a salutat acţiunea în Sfatul Ţării praporşcicul bolşevic Cuibu, originar din Basarabia, membru al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd.
Primul ordin militar adresat ostaşilor Republicii a fost emis la 15 decembrie 1917, fiind semnat de slt. Gherman Pântea, în calitate de locţiitor al Directorului General de Război şi Marină, de cpt. Dumitru Bogos, şeful Statului Major, şi de întâiul adjutant, cpt. Berezovski. Ordinul îl întărea expres pe soldatul Ilie Cătărău ca şef al garnizoanei Chişinău, iar calitatea sa de reprezentant al Sfatului Ţării îi permitea să facă uz de orice forţe şi mijloace pentru „susţinerea ordinii în cetatea capitalei”.
Din acest moment, Cătărău schimbă foaia. Cu discursuri anarhiste, menite să-i discrediteze pe ofiţeri, iar pe soldaţi să i se supună, indiferent de faptele comise, îşi organizează o armată fidelă. „Suntem în revoluţie. Revoluţia ne-a adus toate drepturile după care am visat un veac întreg. Ţara este a noastră, pământul este al nostru, averile pe care le-au strâns boierii sunt ale noastre. Duceţi-vă deci şi luaţi tot ce vreţi, pământ, vite, înzestraţi-vă pentru toată viaţa, cum vă doreşte inima!”.
Cu gardă personală şi înarmat până-n dinţi, participă la lucrările Sfatului Ţării, intimidând deputaţii. Pune mâna pe depozitul de armament din Chişinău şi începe să ameninţe că în cel mai scurt timp va recurge şi la dinamită pentru a distruge tot ce-a făcut Sfatul Ţării. Împreună cu Kotovski creează un depozit secret de armament la Dubăsari. Oamenii săi sunt trimişi în teritoriu pentru a confisca vitele moşierilor şi a le strânge în curtea Seminarului Teologic, unde îşi avea sediul regimentul. Îşi convinge fidelii că animalele urmează să fie trimise spre frontul român, pentru ajutarea populaţiei flămânde, dar pe de altă parte le vinde discret contra chitanţă, tot proprietarilor.
 
Arestarea lui Cătărău
Cătărău joacă o carte mare, încercând să preia şi controlul trupelor ruseşti din garnizoana Chişinău. Discursurile lui demagogice prind (mai puţin în regimentele disciplinate ale cazacilor siberieni), iar cele două Soviete, care deţinuseră până atunci controlul de facto în Chişinău şi în întreaga ţară, se simt ameninţate.
Între timp, la Chişinău fusese deja ales un nou Soviet al deputaţilor ţărani, din care făceau parte, printre alţii, Levinsohn, Venediktov, Rojkov şi singurul român, Ilie Cătărău. Acest Soviet impune – şi nu alege – pe soldatul dezertor Filip Levinsohn drept comandant al garnizoanei ruseşti din Chişinău.
Pentru fidelizarea armatei naţionale, Consiliul Directorilor organizează la 25 decembrie 1917 o paradă militară, prilej cu care trupele au depus jurământul şi le-au fost sfinţite drapelele. Soldaţii fideli lui Cătărău au refuzat participarea, iar acesta a emis pe 27 decembrie un contra-ordin, conform căruia la 1 ianuarie 1918 convoca o paradă a tuturor trupelor aflate teoretic sub comanda sa. Ordinul se încheia cu cuvintele: „[...] armatele revoluţionare trebuie să arate Sfatului Ţării, cu reacţionarii lui, că spiritul de libertate încă trăieşte în inimile norodului”.
Simultan, lansează pentru Rusia un Manifest clarificator „comun” moldovenesc, garantându-i Basarabia în veci:
„Comitetul Regimentului 1 Moldovenesc, al aerobateriei 129 moldoveneşti şi înfăţişătorii [reprezentanţii – n.a.] companiei de marinari din Sevastopol, fiind ei cei cari spun adevărata voinţă şi gând al tuturor locuitorilor muncitori din Basarabia, precum şi a păturilor celor mai conştiente de inteligenţă muncitoare, judecând starea într-adevăr grea, chiar tragică de astăzi a scumpei noastre ţări, Basarabia, spre care se uită cu ochi lacomi imperialiştii din alte ţări, cu cari sunt într-o unire şi moşierii noştri mari şi capitaliştii din Basarabia, vroind să despărţească Basarabia de Rusia, care şi-a dobândit slobozenie pentru toate statele ei, se întoarce către toată democraţia înţeleaptă a Republicei Ruseşti cu strigăt din adâncul sufletului ei, că Basarabia nu vrea nicidecum să se despartă de Rusia şi nu recunoaşte nici românizaţie, nici ucrainizaţie, ci vrea numai să trăiască o viaţă slobodă de sine stătătoare, făcând parte numai din familia Republicii mari nedespărţite Federative Ruseşti, plecând numai de la marele principiu al auto-repartizării neamurilor.
Fraţilor Ruşi-mari şi Ucrainieni! Daţi-ne sprijinul vostru şi nu vă uitaţi la noi, cari suntem intraţi în cuprinsul Rusiei mai bine de o sută de ani, ca la nişte copii ai ei de altă mamă, şi să nu lăsaţi să se facă o călcare de lege prin robia norodului de către asupritorii din orice parte, căci acest norod mai bine viaţa îşi va pune pentru slobozenie decât să-şi plece iar grumazul sub jug.
Trăiască Republica Mare Federativă Democratică Rusească şi toate statele ei!
Comitetul Central suplinitor moldovenesc”
În noaptea de 27 spre 28 decembrie, simţind pericolul de moarte, Consiliul Directorilor ia în discuţie anihilarea lui Ilie Cătărău. (...) În replică, acesta adună
Regimentul 1 Moldovenesc în curtea cazărmii şi ţine un discurs electrizant, asmuţind soldaţii moldoveni la revoluţie împotriva propriilor ofiţeri şi împotriva Sfatului Ţării. În aceste condiţii, Consiliul Directorilor, cu o armată naţională nesigură, din cauza demagogiei celor de teapa lui Cătărău, Cotoros, Panţâru şi Dobrovolschi, cere Comitetului Central Executiv ostăşesc moldovenesc (preşedinte Gherman Pântea) să finalizeze tratativele cu Sovietele bolşevice în vederea eliminării lui Cătărău.
Aspru criticate la începutul lui decembrie pentru
i­na­c­­tivitate de agitatorii profesionişti Volodarski şi Roşal (călăul din fruntea Republicii din Kronstadt), trimişi de Petrograd, şi hotărâte să elimine concurenţa lui Cătărău, Sovietele se implică direct. Pe 30 decembrie ajungea la Chişinău şi comandoul (Perper, Kaabak, Dementiev, Şpunt, etc.) trimis de Rumcerod-ul din Odesa, controlat acum de bolşevici. Urma să înfiinţeze aici Front-Otdel-ul (secţia de front) şi să preia rapid puterea cu ajutorul Gărzilor Roşii şi al marinarilor Flotei Mării Negre conduşi de Kaminski, ajutat de căpitanul de stat major Venediktov.
Prudent, Levinsohn, proaspătul comandant al pieţei Chişinău, solicită ca Pântea să-i pună la dispoziţie ordinul expres de destituire şi arestare semnat de Inculeţ, preşedintele Republicii (socialist-revoluţionar, fost comisar al Basarabiei numit de Kerenski). Obţinându-l în noaptea de Anul Nou, Levinsohn, sprijinit de cazacii siberieni comandaţi de Ermolenko, dezarmează paza şi intră cu forţa în apartamentul lui Cătărău de la Hotelul „London”. După o scurtă luptă, Cătărău este arestat, fiind învinuit de „spionaj şi abuz de putere în scopuri personale”.
După evenimente, nimeni nu a precizat pentru cine făcea spionaj Cătărău, presupunându-se că pentru România (la arestare, Levinsohn îi confiscase paşaportul românesc obţinut prin Panaitescu, directorul Siguranţei – era limpede, Cătărău primise între timp cetăţenie română, – n.a.), confirmându-se jocul la două capete practicat de facţiunile din cadrul Consiliului Directorilor.
Debarasat şi de Cătărău, Front-Otdel-ul îşi proclamă la 1 ianuarie 1918 supremaţia, fără să atace direct, deocamdată, Sfatul Ţării. Lovitura de stat o va da pe 6 ianuarie, instaurând starea de asediu, înfiinţând un Tribunal al Poporului şi arestând câţiva membri „nedemocratici” ai Sfatului Ţării. Anarhia durează până la 13 ianuarie 1918, când avangarda Diviziei 13 Infanterie a Armatei Române (gen. Ernest Broşteanu) pătrunde în Chişinău, obligându-i pe bolşevici să fugă în grabă spre Benderul fortificat.
Cu privire la soarta lui Cătărău există două scenarii.
Conform celui convenit între Pântea şi Inculeţ, Cătărău a fost dus sub escortă moldovenească la Odesa, controlată atunci de comisarul Radei Ucrainene, cpt. Victor Poplav­ko. La Odesa, Cătărău l-ar fi convins pe comisar că arestarea se datora militantismului său în favoarea alipirii Basarabiei la Ucraina, iar naţionalistul Poplavko l-a eliberat pe loc. Pântea afirmă că din escortă făceau parte doi deputaţi moldoveni (Grigore Turcuman şi Ion Tudose), plus aghiotantul său, slt. Dumitru C. Harconiţă. Spusele lui Pântea n-au fost dovedite nici până azi, iar cei trei „martori” nu au dat declaraţii în acest sens. În schimb, anterior şi chiar la intrarea iminentă a armatei române în Basarabia, Inculeţ şi Pântea au solicitat oficial retragerea acesteia şi chiar au ordonat armatei naţionale moldoveneşti să lupte alături de trupele Front-Otdel-ului (din fericire, la 11 ianuarie 1918, militarii moldoveni s-au declarat neutri). În plus, după 13 ianuarie 1918 (intrarea armatei române în Chişinău), Pântea l-a contactat pe cpt. Anatolie Popa, comandantul garnizoanei Bălţi, convenind să organizeze împreună mişcarea de rezistenţă şi lupta pentru autonomia Basarabiei. După ocuparea prin luptă a oraşului Bălţi, Curtea Marţială a Diviziei 1 Cavalerie (gen. Mihail Schina) i-a anchetat pe amândoi, iar pe cpt. Anatolie Popa l-a condamnat iniţial la moarte, acesta fiind ulterior graţiat datorită unor interese politicianiste (fostul eser, apoi „ţărănist”, Inculeţ, împreună cu „apoliticul” autonomist Pântea, preiau în scurt timp conducerea organizaţiei liberale din întreaga Basarabie).
Într-o perioadă atât de fluidă, puţini au fost basarabenii cu o atitudine pro-românească constantă (cei mai importanţi fiind Ioan Pelivan şi Pantelimon Halippa). Inclusiv Păscăluţă şi fostul comisar militar Cijevschi, într-o scrisoare trimisă în 1919 Conferinţei de Pace de la Paris, cereau „autonomia şi democratizarea Basarabiei” prin alipire la Rusia.
Al doilea scenariu, reconstituit din mărturiile lui Cătărău, la fel de greu de verificat, include escortarea acestuia de către cazaci spre Nistru, unde urma să fie executat. Cu şansă (nu fusese bine percheziţionat şi avea ascuns în cizmă un pistol Browning), lichidează escorta şi ajunge cu greu la Odesa, controlată pentru scurt timp de trupele comisarului ucrainean Poplavko. Acesta comandase în timpul războiului o unitate specială rusească de autoblindate de tip „off-road”, fără şenile, invenţie proprie, considerate în epocă cele mai fiabile din lume. Recunoscut pe stradă de cei care-i purtau sâmbetele încă din Basarabia, Cătărău intră pe mâna haidamacilor hatmanului Petliura, care intenţionau să-l execute pentru că n-a vrut să dea Basarabia Ucrainei, ci Rusiei, dacă nu chiar României. Scapă şi de ei definitiv cu ajutorul unui gaz toxic, obţinut prin combinarea unor chimicale. Fără paşaport şi fără bani, Cătărău urma să meargă de-acum încolo pe un drum nebătătorit. (...)
 
Aventurile fugarului Cătărău
Întoarcerea în Basarabia fiind exclusă din start, lui Cătărău îi rămânea doar opţiunea traversării imensei Siberii.
Ca o nălucă, ajunge la Irkutsk, unde fură noaptea dintr-un templu un Budha din aur masiv, cu pietre preţioase, învelindu-l în cămaşă de lemn. Spera că-l va vinde, dar la un post de control al japonezilor intervenţionişti îi este confiscat „trofeul” valoros. A avut noroc, nu l-au împuşcat pentru trafic de metale preţioase şi nici nu l-au arestat. Îşi confecţionează acte false, dar este demascat şi ajunge în închisoarea din Yokohama. Îl salvează un deputat român exilat.
Pleacă la Vladivostok, un port în care forfotesc militari de toate naţiile în război cu Rusia şi unde zac peste 725.000 tone de echipamente, valorând un miliard de dolari. „Expert” în aruncarea grenadelor, deşi soldat neinstruit, se angajează ca instructor militar plătit cu 200 de dolari pe lună.
Se plictiseşte şi pleacă la Shanghai, oraş plin de refugiaţi. La un chef, se ia la harţă cu un rus care luptase odinioară pe frontul român şi ne înjura cu sete. Îl ia imediat în braţe şi-l aruncă pe fereastră. Acuzat de tentativă de omucidere, este achitat de un judecător britanic mai înţelegător, căruia îi tradusese în engleza lui stricată vorbele de ocară aruncate de rus unui „Aliat”.
Din ziare, află că s-a încheiat armistiţiul general. Închiriază imediat două automobile şi le drapează cu mătase în trei culori, drapelul României şi al Basarabiei independente. Presa îl fotografiază şi – fără internetul sau youtube-ul de azi – aşa ajung în ţară veştile senzaţionale: „Cătărău trăieşte!”
 
Sfârșitul lui Ilie Cătărău rămâne un mister. Se pare că primul-ministru susținut de comuniști, dr. Petru Groza, care-l admira pentru isprăvile sale de terorist în Imperiul Austro-Ungar și dorea să-i folosească faima printre românii ardeleni emigrați în America, i-a propus să devină acolo „agent de influență”, urmând să fie pregătit de Securitate, după un stagiu de „călugăr” în România. Nimeni nu știe însă ce a făcut până la urmă Cătărău și dacă a murit în România sau în străinătate. (Nota autorului) _____________
Surse bibliografice:
Constantin, Ion – Gherman Pântea. Între mit şi realitate, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2010;
Constantin Ion, Negrei Ion, Negru Gheorghe – Ioan Pelivan: părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2011;
Ghibu, Onisifor – De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Analiza unui proces istoric, Cluj, 1926;
Ghibu, Onisifor – Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară. Amintiri, Ed. Universitas, Chişinău, 1992;
Harea, Vasile – Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995;
Inculeţ, Ion – O revoluţie trăită, colecţia „Generaţia Unirii. Revistă socială şi politică” pe anii 1929-1930, Bucureşti;
Pântea, Gherman – Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul Unirii Basarabiei, Tipografia „Dreptatea”, Chişinău, 1932.