Categorii

Parteneri

Enigma Ilie Cătărău

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Enigma Ilie Cătărău

imaginea utilizatorului Radu Petrescu

Anarho-comunistul basarabean Ilie Cătărău constituie o mare enigmă în istoria României. Cu scenariu ho­llywoodian (sau „nicolaescian”!): atentate teroriste cu arme, bombe şi gaze toxice, spioni dubli şi tripli, încleştări între servicii secrete străine şi interne, armate private, lovituri de stat, amante fără scrupule, tainiţe şi călugări misterioşi, cufere de călătorie cu etichete mai mult sau mai puţin exotice (Africa, Anglia, Franţa, Polinezia franceză, Papua Noua-Guinee, Insulele Hebride, Australia, Canada, America, România Mare şi cea comunistă, mai Mică) etc.
Iar de vrei să-i descifrezi viaţa, trebuie să răsfoieşti presa de odinioară şi să parcurgi mărturii sumare ale celor care l-au cunoscut. Printre aceştia se numără şi bunicul meu, preotul-profesor muscelean Gheorghe Cotenescu, despre care am mai scris în Contrafort, nr. 11-12/2011.
În cele ce urmează, vă prezint câteva fragmente din traseul zbuciumat al acestui spion şi aventurier politic, extrase dintr-un documentar mai extins.
 
Orfanul basarabean
Mărturii contradictorii spun că Ilie Cătărău s-ar fi născut în anul 1888 în localitatea Mărcăuţi de pe malul Nistrului (ţinutul Orheiului), ca fiu al dascălului de biserică Vasile Constantin şi al Alexandrei. După pierderea timpurie a tatălui, umblă din şcoală în şcoală, fără să lege prietenii. Departe de surorile sale, învaţă la liceele din Ananiev şi Odesa, dar şi la seminarul teologic din Chişinău, pe care nu-l termină, din cauza lipsurilor materiale.
Tânărul înalt, solid şi frumuşel va fi recrutat şi repartizat într-un regiment al husarilor Gărzii Imperiale. Călăreşte bine şi îi stă bine în uniforma roşie cu multe fireturi. Garnizoana era la Varşovia. Nu-i dă însă pace gândul de a cunoaşte ţara lui Ştefan cel Mare, unde trăiau fraţii săi de limbă şi cultură despre care vorbeau pe furiş seminariştii.
 
Studentul naţionalist
Poate că atunci a fost contactat de Ohrana ţaristă ori de rusul panslavist Bobrinski şi de basarabeanul Purişkevici (fondatorul „Sutelor negre”).
În martie 1910, un fugar trece noaptea Prutul dinspre Galiţia. Dezertorul în uniformă roşie zdrenţuită, care vorbea prost româneşte, este prins de jandarmi şi dus la Dorohoi. Îl scoate din temniţă un om inimos, filantropul liberal Gh. Gh. Burghele, care îl găzduieşte luni în şir şi-i pune profesor de limba română. Dar Cătărău vrea mai mult. Burghele îl recomandă, iar actele măsluite ce atestau frecventarea Universităţii din Odesa sunt acceptate la Universitatea din Iaşi.
Dar misiunea lui e alta. Părăseşte Iaşiul şi pleacă la Bucureşti.
Îl primesc cu braţele deschise Ioan G. Bibicescu şi basarabeanul exilat Zamfir C. Arbore, conducătorii Socie­tăţii Românilor din Basarabia „Milcovul”. Cei doi se pun chezaşi şi este primit la Facultatea de Litere şi Filosofie. Tânărul atletic, care nu bea şi nu fumează, se înhamă la muncă: salahor şi dulgher pe şantierul Hotelului Imperial (pe locul actualei aripi Ştirbei a fostului Palat Regal), dar şi luptător profesionist la Circul „Sidoli”, cu sau fără mască, împotriva oamenilor şi a taurilor, idolul spectatorilor, care scandau, de la mic la mare: „Cătărău este voinic,/N-are teamă de nimic!”
Noi, cei de azi, putem admira jocul muşchilor lui Cătărău privind statuia Gigantului din Parcul Carol, plasată odinioară la intrarea în grotă, lucrată de Frederic Storck. A pozat şi pentru Dimitrie Paciurea, dar şi pentru pictorii Jean Alexandru Steriadi şi Alexandru Szatmary.
„Victimă” a ţarismului care răpise Basarabia în 1812 şi încă o dată în 1878 (judeţele din sud), Cătărău e acceptat de studenţii fideli profesorilor Nicolae Iorga şi A. C. Cuza. Înduioşaţi, aceştia îl conving pe Iorga să lanseze pentru el liste de subscripţie în Neamul Românesc. (...) Inteligent şi cu aplecare spre limbi străine şi geografie, îl impresionează pe N. Iorga, care-l primeşte la mitingurile partidului său şi ale Ligii Culturale, dându-i cuvântul în apărarea intereselor basarabenilor. Fiind şi profesor la Şcoala de Război, Iorga îi face acolo cunoştinţă cu Prinţul Carol.
Cătărău trebuia să se infiltreze în lumea bună a ţării. „Societatea Studenţilor în Litere” era afiliată la „Societatea Turiştilor din România” (S.T.R.), al cărei preşedinte de onoare era Prinţul Ferdinand. Ia parte la excursii şi conferinţe, nemaifiind un necunoscut pentru Who’s Who-ul românesc: Prinţul Carol, membrii „dinastiei” Brătianu, gen. Barozzi, dr. Ioan Cantacuzino, ing. Gheorghe Balş, arh. Ion D. Berindey, fraţii Emil şi dr. Ion Costinescu, Alexandru Davilla, Marcel T. Djuvara, Lazăr Edeleanu, Nicolae Filipescu, Moses Gaster, Vasile Golescu, Spiru Haret, gen. George Iannescu (şeful Serviciului Geografic al armatei), Oscar Kiriacescu, Scarlat Lahovary, George Lakeman-Economu (fiul lui Mazar-Paşa), Traian Lalescu, Simion Mehedinţi, Vasile G. Morţun, Gh. Munteanu-Murgoci, ing. Constantin Osiceanu, Ermil Pangratti, Dimitrie Pennescu-Kertz, Valerius Nicolae-Hatzeg, Ioan Puşcariu, cpt. Radu Rosetti, dr. Şaabner-Tuduri, Ioan G. Saita, Franz Salay (entomolog), Constantin Sărăţeanu, Gregoriu Ştefănescu, Prinţul George Ştirbey, Alexandru Tzigara-Samurcaş ş.a.
Dintre colegii săi de facultate, afiliaţi la S.T.R., îi remarcăm pe George Giuglea (viitor academician), ziaristul Bartolomeu Cecropide şi profesorii secundari Gheorghe Lefteriu, Dumitru Ionescu-Sachelarie, Ioan Ursoiu şi Eugen Teofănescu.
Ca şi „takistul” Ion Luca Caragiale, Petre Liciu, renumitul actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, s-a implicat în politică. Coleg de bancă la Botoşani cu N. Iorga, se alătură iniţiativelor acestuia. Vicepreşedintele organizaţiei iorghiste din Bucureşti candidează fără succes în februarie 1911, pe listă cu N. Iorga.
Presa vremii descrie şedinţa organizaţiei de Ilfov. Astfel, Gheorghe Cotenescu, funcţionar al Centralei Ligii Culturale şi proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie şi al Conservatorului, arată că Partidul Naţionalist, înfiinţat în aprilie 1910, nu are o organizaţie electorală proprie. Naţionaliştii au însă datoria de a lupta şi a susţine pe candidaţii din Capitală, dnii N. Iorga şi P. Liciu. „Noi nu avem ziare care să ni facă propagandă pentru alegerile generale. Regret că până şi ziarul „Universul”, care susţine că e independent, se afirmă ca sprijinit al (de – sic!) partidului conservator-democrat care, prin agenţii săi, susţine că dacă nu va veni prin puterea poporului, va veni prin puterea bâtei.” Cotenescu intuise faptul că Nicolae Iorga, deşi copreşedinte al Partidului Naţionalist-Democrat (alături de A. C. Cuza), insista asupra rolului cultural şi moral, în dauna celui politic, specific partidelor, fiind destul de dezinteresat faţă de necesitatea înfiinţării unei structuri puternice de partid la nivel naţional.
Cătărău îi salută pe fraţii din patria-mumă în numele celor două milioane de români din Basarabia. „Noi, Românii basarabeni, nu putem avea încredere decât numai în partidul naţionalist-democrat; vom vedea dacă putem avea încredere şi în partidul conservator, acum la Guvern, dar nici într-un chip nu putem avea încredere în celelalte două partide, din opoziţie. D. Tache Ionescu, şi în Guvern şi afară din Guvern, n-a avut un program pentru ajutorarea Românilor din afară de Stat, care aşteaptă ajutor din patria-mumă. Acelaşi lucru îl văd şi în partidul liberal”. (...)
Încet-încet, ambiţiosul Cătărău se transformă într-un anarho-comunist periculos, în timp ce Cotenescu îşi îndeplineşte menirea, devenind preot şi profesor, urmează consecvent împlinirea idealurilor profesorului Nicolae Iorga, ridică o biserică, devine deputat şi este condamnat în 1949 pentru sprijinul logistic acordat rezistenţei anticomuniste coordonate de colonelul Gheorghe Arsenescu, primind stigmatul social de „paria”, privit de toţi ca un ciumat până la moarte.
 
Primele acţiuni diversioniste
Şefii rezidenţei de spionaj îl scot pe Cătărău din „adormire” şi îi cer să penetreze informativ cercurile militare şi serviciile de informaţii ale Armatei şi ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei Generale.
Mai întâi încearcă să ia locul basarabeanului exilat Ion T. Costin (eser, membru al partidului socialist-revoluţionar, secţia teroristă, şi viitor primar al Chişinăului), profesor de limba rusă la una dintre şcolile militare din Bucureşti, demascându-l ca agent al Ohranei. Tentativa dă greş, dar îl face suspect în cercurile basarabene, care îl resping.
Chestionat de Zamfir C. Arbore şi ziaristul Stelian Popescu, Cătărău se repliază, spunând că se referea de fapt la aviatorul basarabean Nicolae Costin. Amândoi sunt uluiţi de faptul că nu ştia nimic despre fruntaşi basarabeni precum Pavel V. Dicescu, Constantin F. Cazimir ori D. Chiriac. Le-a răspuns că se şcolise la Odesa, sporindu-le bănuielile (sediul unui district militar, cu centru de spionaj pentru Balcani, coordonat de la Petersburg de şeful serviciului militar rus, general-maior Iuri N. Danilov, şi adjunctul acestuia în sectorul contrainformativ, colonelul Nikolai A. Monkevici – n.a.).
În 1912, zăngănesc armele în Balcani, dar România nu era pregătită în sectorul informaţiilor şi contrainformaţii­lor militare. Abia la 13 ianuarie 1913 apare „Legea spionajului în timp de pace”, pe când regulamentul apare în iunie, în preziua războiului!
Colonelul Parfinenko, şeful spionilor ruşi din Balcani, îl poate contacta în Bucureşti oricând pe Cătărău, acoperit ca translator pentru case de comerţ ruseşti. Parfinenko va trebui să părăsească România, fiind compromis de activarea reţelei din rândul rutenilor galiţieni. Îi ia locul Piotr Altinovici, interpret la Legaţia Rusă, compromis la rândul său după dovedirea racolării ofiţerului inventator Rodrig Goliescu în iunie 1912 (arestat de Siguranţă în februarie 1913). Cătărău va trebui coordonat direct de colonelul Iskriţki, ataşatul militar.
Basarabeanul penetrează Serviciul de Informaţii al Armatei, nefiind verificat contrainformativ. La 16 ianuarie 1913, col. Nicolae Arghirescu (şeful Secţiei II a Statului Major General) recomandă angajarea lui Ilie Cătărău, student la litere, originar din Basarabia, care solicitase angajarea în cadrul Secţiei de Informaţii. Acesta prezenta mai multe atuuri: „ştie limba rusă, a fost locotenent într-un regiment de cavalerie al armatei ruse, are relaţii importante în Rusia şi poate oferi mari servicii în calitate de informator sau traducător. De asemenea, prin relaţiile pe care le are cu ruşii aflaţi în România poate fi utilizat ca agent de contraspionaj”. Col. Arghirescu recomandă angajarea şi retribuirea cu 200 de lei pe lună. Şeful de Stat Major, gen. Alexandru Averescu, avizează favorabil tot pe 16 ianuarie, iar aprobarea finală o dă ministrul de război, gen. Constantin Hârjeu, la 21 ianuarie 1913.
Ilie Cătărău devenea astfel, retroactiv (din 16 ianuarie 1913), spion militar.
Noul lui statut îl face „onorabil” şi pentru Siguranţa Statului, condusă la acea vreme de Ion (Iancu) Panaitescu. Încă din timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, directorul Panaitescu, prin agenţii săi, supraveghea în permanenţă activitatea naţionaliştilor conduşi de tandemul N. Iorga – A. C. Cuza, dar şi pe cea desfăşurată de exilaţii ruşi şi basarabeni, mulţi dintre ei anarhişti şi socialişti vânaţi inclusiv de agentura din România a Ohranei. (…)
 
Cătărău în războaiele balcanice
Balcanii. Jocuri strategice pe butoiul de pulbere. Austro-Ungaria a anexat Bosnia-Herţegovina în 1908. Serbia reacţionează rapid prin înfiinţarea „Narodna Odbrana”, o organizaţie paramilitară sponsorizată şi coordonată de Rusia prin ataşaţii militari rotiţi în Balcani. Nu creştea pe teren sterp, ciugulea din „Mâna neagră”, organizaţia militară ce-i executase odinioară pe suveranii Alexandru şi Draga Obrenovici.
Din ianuarie 1911, pe ruşi îi îngrijora guvernul conservator condus de Petre P. Carp, care permisese extinderea reţelelor germane de spionaj. Se lucra activ la dărâmarea lui şi readucerea la putere a liberalilor, capabili să treacă de partea Antantei, cu puţin „efort”.
Conform generalului Gh. Dabija, fostul ataşat militar la Sofia, suprastructura spionajului militar rus era coordonată de la Petersburg de către general-maior Iuri N. Danilov şi adjunctul său în sectorul contrainformativ, colonelul Nikolai A. Monkevici (ulterior mâna dreaptă a faimosului general Ragoza, care a reuşit să „spulbere” frontul român în 1917, predându-se comitetelor bolşevice şi consumându-și pensia ca ministru de război al hatmanilor Ucrainei). Imperiul era împărţit în 13 districte militare, fiecare cu reţea proprie de agenţi. Cele mai puternice centre districtuale, care vizau şi România, erau Odesa, Kiev (gen. lt. Jaroslav Cervinka) şi Varşovia (col. Nikolai Stepanovici Batiuşin)…
De la Varşovia şi Odesa veneau şi instrucţiunile pentru Cătărău, prin ataşaţii militari „legali” Zankevici, Istriţki, Semenov şi Tatarinov. Nu trebuie uitaţi nici agenţii „ilegali” ai Ohranei, cu vastă experienţă în infiltrarea şi neutralizarea organizaţiilor exilaţilor ruşi (la Paris avea cel mai important centru de colectare a informaţiilor, încă din 1882!).
Jucând cartea panslavismului, dar neputând lovi direct Austro-Ungaria, Rusia asmute împotriva Turciei Liga Balcanică (Bulgaria, Grecia, Muntenegru şi Serbia), iar în octombrie 1912 începe primul război balcanic. După un armistiţiu şubred, se reiau luptele.
Spionajul militar român îl trimite pe Cătărău în Serbia pentru evaluarea situaţiei reale, legendat pe post de corespondent de presă al ziarului conservator „Epoca”. Din partea spionajului militar rus, trebuia să contacteze organizaţiile secrete sârbe, pregătite să intre în acţiune împotriva intereselor Austro-Ungariei.
 
Atentatele teroriste din Imperiul Austro-Ungar
În scurt timp, îl găsim pe Cătărău acționând în Ar­deal, acolo unde  deznaţionalizarea practicată de autorităţile civile, militare şi bisericeşti maghiare făcea ravagii. De la studenții transilvăneni, Cătărău ştia că la Braşov, pe Tâmpa, se afla simbolul „mileniului de aur unguresc” – statuia lui Arpad, înaltă de 20 de metri.
„Stimulat” de şefii săi, interesaţi în desprinderea României din tratatul secret semnat cu Austro-Ungaria încă din 1883, Cătărău se infiltrează în Ardeal, evitând punctul de frontieră Predeal-Timiş. Îl are alături pe Timotei Kirilov (Chirilău). Cei doi dinamitează statuia lui Arpad şi se evaporă, întorcându-se la Bucureşti. Nelocuind la hotel, făptaşii n-au putut fi identificaţi. Loviseră un mit. Au avariat doar soclul, demolarea a fost desăvârșită de gen. Gr. Crăiniceanu la 1/13 septembrie 1916. (...)
La 11/24 februarie 1914, agenţiile de presă anunţă aruncarea în aer a palatului Episcopiei maghiare greco-catolice din Debreţin. Deflagraţia fusese provocată de un dispozitiv exploziv plasat într-un pachet expediat din Cernăuţi prin poştă. În ziua de 9/22 februarie 1914, pe adresa episcopiei parvenise o scrisoare din Cernăuţi, adresată episcopului Miklossy István. Expeditoarea, Kovacs Anna din Cernăuţi, menţiona în scrisoare că urma să ajungă o donaţie de 100 de coroane şi un colet de 18-20 kg, cu o blană de leopard pentru episcop şi obiecte de preţ bisericeşti. Mandatul poştal cu banii sosiseră pe 10/23 februarie. La deschiderea pachetului s-a declanşat o explozie puternică, în urma căreia au murit 3 persoane (inclusiv vicarul Iaczkovics), iar câteva persoane au fost rănite. Printre acestea şi cel direct vizat, episcopul Miklossy, chemat ca prin minune în camera de alături să răspundă la telefon.
Presa ungară lansează scenarii: răzbunarea rutenilor, terorismul Rusiei destabilizatoare, exasperarea românilor din Ardeal, ajutaţi de cei din vechiul Regat. (...)
Ancheta poliţiei ungare, ajutată de cea austriacă, s-a desfăşurat rapid şi în scurt timp s-a descoperit că de vină erau doi români bucureşteni: „artistul” Silviu (Silvestru) Măndăchescu şi negustorul T(e)odor Abramov. Impreciziile sunt speculate abil de poliţia română. Măndăchescu e şi Măndăşescu, Abramov e şi Avram, etc.
Detectivi unguri şi austrieci invadează capitala, făcând cercetări pe cont propriu sau în colaborare cu Iancu Panaitescu. Se află rapid că cei doi erau doar paravanul, executanţii fiind „bulgarul” basarabean Ilie Cătărău-Orhei şi rusul Timo(f)tei Kirilov, unul dintre marinarii rămaşi la noi în 1905 după predarea echipajului revoltat de pe crucişătorul „Cneazul Potiomkin”. Blana de leopard fusese în realitate o jalnică blană de oaie, pictată, vândută la preț pipărat lui Cătărău de un arab de pe Lipscani. Cătărău îl convinsese pe naivul student Silviu Măndăchescu (pedagog şi la Liceul „Sf. Sava”) că are nevoie de un paşaport ca să pătrundă în Basarabia pentru a întocmi o hartă „etnografică” necesară armatei române (ştia că basarabeanul Alexis Nour, cunoscut la Iaşi, se chinuia să facă o astfel de hartă, pe care o terminase abia în 1916 şi dovedindu-se foarte utilă în 1919 delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris). Pe Abramov, fost geambaş, îl convinsese să meargă împreună să fure cai din Basarabia. Măndăchescu şi Abramov solicită şi obţin legal paşapoarte româneşti, predându-le lui Cătărău. Deghizaţi, Cătărău şi Kirilov ajung în Cernăuţi prin punctul de frontieră Burdujeni-Iţcani. În 24 de ore, expediază maşina infernală – scrisoarea şi mandatul poştal – și se întorc în grabă la Bucureşti. Primele informaţii culese de anchetatori au fost datele din paşapoarte şi semnalmentele celor doi oferite de hotelieri.
Presa maghiară exultă, publicând detalii despre teroriştii români, informaţii preluate şi de corespondenţii publicaţiilor bucureştene. Măndăchescu şi Abramov sunt arestaţi imediat şi, supuși interogatoriilor, dezvăluie rolul lui Cătărău. Raziile organizate de inspectorul-şef Rafail dau însă greş – cei doi nu mai pot fi găsiți. (...)
În memoriile sale, Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, acuză implicarea directă a autorităţilor române în dispariţia atentatorilor. Mai mult, arată că i-a fost dat să audă, pe un vapor, o discuţie între doi ofiţeri români de marină privind îmbarcarea lui Cătărău pe o navă cu destinaţie necunoscută.
Ziaristul Em. C. Grigoraş va declara în 1938 că cele două atentate aveau ca scop exacerbarea tensiunilor dintre Austro-Ungaria şi România şi declanşarea războiului mondial cu şase luni înaintea asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Manevra a fost dejucată de Contele Czernin, omul de încredere al lui Franz Ferdinand, care aflase că atentatorii plecaseră cu o maşină a poliţiei într-o direcţie necunoscută şi îl blocase temporar în subsolul Legaţiei pe anchetatorul principal, sperând că autorităţile române vor salva aparenţele. Oricum, Grigoraş fusese stupefiat de reacţia prefectului poliţiei Capitalei, George M. Corbescu, fost ziarist şi bun vorbitor de germană, care i-a răspuns cu tristeţe anchetatorului străin că telegrama trimisă duminică de poliția din Cernăuţi a zăcut la el 12 ore, în lipsa traducătorului.
Din acel moment, atât Corbescu, cât şi Panaitescu s-au pus rapid în mișcare, dar în ediţia de luni-dimineaţă a ziarelor deja apăruse numele tandemului Măndăchescu-Abramov, informaţii preluate telefonic de la corespondenţii de presă din Cernăuţi, Debreţin şi Budapesta. Pentru a simula osârdia în ce privește căutarea celor doi teroriști, Panaitescu a cheltuit peste 12.000 de lei doar pe telegrame trimise în punctele de frontieră şi unităţilor de jandarmerie, pe principiul clasic „caută-l unde nu-i”.
Bine sfătuit de Iancu Panaitescu (licenţiat în drept), Ionel Brătianu îşi trimite imediat la Paris nepotul (poetul Ion Pillat) cu un mesaj confidenţial pentru Alexandru Lahovary, ministrul României în Franţa. Acesta îl contactează pe faimosul jurist Louis Renault, laureat al Premiului Nobel, pentru a discuta delicata chestiune. Amândoi ajung la concluzia că este de preferat evitarea arestării lui Cătărău și Kirilov ca să nu poată fi emisă de către austrieci cererea oficială de extrădare – soluţie pe care Lahovary i-o recomandă lui Brătianu la 21 martie 1914 ca fiind absolut necesară.
 
Omul invizibil
Cătărău se ascundea de la bun început chiar lângă Legaţia austro-ungară şi la câteva sute de metri de sediul poliţiei Capitalei. Când i-a venit sorocul şi probabil şi nişte bani de cheltuială, aventurierul nostru a ajuns la Constanţa şi s-a îmbarcat pe un vapor.
În 1932, ofiţerul de marină Eugeniu Botez (scriitorul academician Jean Bart) mărturiseşte rolul său în „extragerea” lui Cătărău din portul Constanţa. L-au ajutat să se îmbarce pe vaporul „Dacia”, comandat de comandorul Nicolae Ionescu-Johnson, care l-a găzduit în cabina sa pe durata voiajului către Egipt, ieşind împreună pe punte doar noaptea. Dat în urmărire internaţională, Cătărău n-a putut fi debarcat la Alexandria, pentru că putea fi recunoscut şi înhăţat imediat de „prietenii” Austro-Ungariei. În cele din urmă, în Egipt urcă pe o navă străină, cu care ajunge în Anglia, unde se pare că a colaborat cu Scotland Yardul.
Contele Czernin mărturiseşte şocul întâlnirii pe care a avut-o, pe Calea Victoriei, cu Ilie Cătărău, revenit în ţară ca să primească, probabil, fonduri şi noi instrucţiuni de la Iancu Panaitescu.
La București, îşi vizitează prietenii, dar şi o serie de personalităţi (Al. Marghiloman şi gen. Averescu). Exasperat de apariția sa inoportună, Brătianu cere izolarea lui Cătărău. Acesta este înhăţat şi dus în Moldova, la mânăstirea Pângăraţi, fostă închisoare, dispensar și spital. Sub pază strictă, beneficiază de confort, meniuri alese şi i se satisface dorinţa de a dispune de un laborator pentru experienţe pe păsări şi animale. Frecventează capela, unde cunoaşte sătenii din zonă, pe care îi ajută cu bani, leacuri şi dulciuri pentru copii. Aceştia, din motive numai de ei ştiute, îl botează „Cată-Rău”.
După campania dezastruoasă din 1916 a Armatei Române şi retragerea în Moldova, Cătărău simte nevoia să ia pulsul micii Românii; îndoaie gratiile ferestrelor chiliei şi evadează. Siguranţa intră în alertă, dar Ilie nu e de găsit. Reapare după un timp singur și satisfăcut, după ce umblase hai-hui prin Bacău şi Piatra-Neamţ. Îngrijorate, autorităţile îl mută la Durău.
 
(Va urma)
 
_____________
Bibliografie:
Neamul Românesc, Bucureşti, colecţia anilor 1910-1914 şi 1917-1918;
Andronachi, Gheorghe V. – Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii,  Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Chişinău, 1933;
Bogos, Dumitru – La răspântie. Moldova de la Nistru în anii 1917-1918, Întreprinderea editorial-poligrafică „Ştiinţa”, Chişinău, 1998;
Cazacu, Petre – Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Întreprinderea editorial-poligrafică „Ştiinţa”, Chişinău, 1992;
Colesnic, Iurie – Basarabia necunoscută, vol. III., Ed. „Universitas”, Chişinău, 2000;