Categorii

Parteneri

Forţele care ne guvernează

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Forţele care ne guvernează

imaginea utilizatorului Aurelia Borzin

Stă neclintită. De când am început să vorbim. Nu şi-a înclinat o dată privirile, barem câteva grade mai spre dreapta sau spre stânga, de pe centrul figurii mele. Aş fi spus că vrea să mă hipnotizeze. Dar ochii ei nu au nimic intens sau greu de pătruns. Sunt de un maroniu şters, placizi, ca apa amorţită a unei băltoace într-o zi de vară fără boare de vânt. Nu numai privirea îi e fixă, ci şi întreaga făptură. O femeie uriaşă, într-un halat ponosit, însemnat cu vopsea albastră în dreptul inimii – semn că-i proprietatea spitalului (halatul); o stană, de-a dreptul. Cred că de două sau de trei ori a căscat.
„Mama a murit când aveam 7 ani. Pe soră-mea au dat-o la internatul din Chişinău, iar pe mine la cel din Bender. Au spus că nu-s locuri şi ne-au despărţit... Internate mari. Pe atunci ştiţi câţi elevi erau acolo? 500! Internat frumos. În vacanţa de vară veneam acasă. Viaţa surorii mele a fost... sublimă. Era foarte capabilă. Citea mult. Dar parcă s-a răsfrânt asupra vieţii mele şi nici până azi nu pot să-nţeleg. Am iertare cu ea sau...”
Am căscat şi eu, automat, fără să vreau, cum mi se întâmplă de fiecare dată când cască cineva în prezenţa mea. De data aceasta, în semn de solidaritate şi empatie cu povestea vieţii sale.
„Soră-mea a stat mult în spitalul ăsta şi tot aici a murit. Doctorii spuneau că are schizofrenie. Lua câte un tom şi în două-trei zile îl dădea gata. Din cauza cărţilor a ajuns bolnavă... Eu sunt sănătoasă. Dar iată că vin aici din ’92, de când am căzut. Tot sensul vieţii mele se învârtea în jurul surorii. Doar că a murit, în ’92. Nu-i nicio coincidenţă. Şi nici că m-a lăsat soţul, tot în ’92. Oficial nu suntem divorţaţi, dar el trăieşte cu alta. Ceartă, practic, nu am avut. Nu s-a dus deodată din casă. Azi îşi lua o cămaşă. Mâine o pereche de pantaloni. Înnopta tot mai rar acasă, până nu a mai venit deloc.”
Din când în când, mută bastonul dintr-o mână în alta. Din reflex, îmi mişc şi eu braţele, sprijinindu-mă când în unul, când în celălalt.
„Am un fecior. Corneluş. Are 27 de ani. Dar iată, dacă ştiţi... ceva se aşază deasupra capului său şi apoi trece la mine. Şi atunci el devine cu totul altfel. E de nerecunoscut pur şi simplu. În aceşti trei ani, ultimii trei, cu criza asta... suntem cu toţii luaţi în stăpânire de o forţă din exterior.”
Are buzele uscate şi mie mi se face tot mai sete. Limba i se desprinde cu greu din saliva alb-vâscoasă. Cuvintele i se desluşesc cu greutate. Pe alocuri sunt deformate de-a binelea. Pe măsură ce trece timpul, am impresia că gura mi se face tot mai mică şi mai mică, până când va dispărea cu desăvârşire. Încep să nu mai reacţionez la cele ce-mi povesteşte femeia şi nici nu-i mai pun întrebări. Mi-e atât de sete.
„Aproape nimic nu s-a schimbat de 20 de ani. Au construit politicienii noştri câte ceva, dar asta nu e nimic pe lângă aceşti 20 de ani de distrugere. Oamenii simpli, cum trăiau greu, aşa şi trăiesc; unii chiar o duc şi mai greu. De câte ori veneam să o vizitez pe soră-mea, era veselă. A murit în spital, cred, de la tabletele astea. Eu sunt practic sănătoasă. Tabletele pe care mi le dau medicii îmi provoacă doar somnolenţă, dar lucrurile rămân la fel! Nu vreau să stau şi să-mi spun că totul e bine sau să rostesc rugăciuni zadarnice, fără să se schimbe nimic. Am luat singură taxiul şi am venit la Codru. Pentru că vreau o schimbare. Vreau să-mi găsesc sensul vieţii. Să-mi spun: iată, o să apuc calea asta! Ce folos că stau aici câte o lună şi apoi îmi dau drumul acasă, dacă nu se întâmplă nicio schimbare, în mod real?”
La un moment dat, mi se pare că ghivecele cu flori de pe geam iau forma unor căni mari, pline cu apă licărindă. Le văd aievea. Mă simt un călător rătăcit în deşert, victimă a mirajelor, în timp ce, în surdină, glasul femeii ajunge la mine, vorbindu-mi despre spiritele negre care zboară deasupra capetelor noastre şi care ne guvernează de când a început criza economică, despre vocea pe care a auzit-o în miez de noapte, vocea care a îndemnat-o să se arunce în gol, pe geam, şi din cauza căreia a devenit invalidă.
„Câteodată forţa asta este vizibilă, e ca o stea neagră, iar când e invizibilă, se răsfrânge asupra exteriorului lui Cornel, încât se schimbă la faţă, săracul... El simte asta, dar, din păcate, nu poate să i se opună. Se lasă condus. Odată l-am întrebat: de ce nu te-nsori? Şi el mi-a spus: «pentru că eşti bolnavă». Cu ce aţi putea să mă ajutaţi? Eu văd într-adevăr cum zboară spiritele rele deasupra lui. Dar de fiecare dată când forţa asta îl cuprinde, el se pierde în lucruri mărunte...
Dumneavoastră chiar n-aţi simţit niciodată că vă zboară ceva deasupra capului? În aceşti ultimi trei ani? Iată, chiar şi aici în secţie. Nu observaţi că oamenilor li se schimbă faţa, vocea? Dacă el ar şti ce înseamnă forţa asta şi cum se răsfrânge asupra lui..., dacă ar fi conştient de ea, ar fi trebuit să stea el în spital, nu eu. Numai că, în privinţa asta, lucrurile stau invers.”
Îmi dau seama că nevoia mea reală, poate singura, este să merg cât mai urgent să urinez. Poate din cauza apei pe care, avusesem impresia, o sorbisem din vasele de pe geam. Faptul că-şi mută des bastonul când pe o parte, când pe alta a corpului, sprijinindu-se, mă face să cred că şi ea are aceeaşi nevoie.
„Vreau să mă rog într-o biserică baptistă. Acolo se află adevărul, dar nimeni nu mi-a propus să intru în secta asta. Când mi se va propune, uite atunci o să-mi spun: da, sublimul mă caută în felul acesta. Numai în aşa fel sublimul conduce. Când prin cuvânt cineva îţi propune ceva... Acesta-i sublimul. Nu atunci când ţi se dă... o tabletă sau o broşură. Nici măcar nu toţi pot citi. Unii citesc, dar nu înţeleg sensul. Puteţi vorbi cu doamna Larisa Valentinovna – medicul care mă tratează, să-i spuneţi despre partea mea pozitivă? Să-i spuneţi că eu caut sublimul. Să mă ajute. Prin cuvinte.”
Îmi imaginez cum uşa salonului e uşa WC-ului. E suficient să o deschid şi să intru. Fiecare minut de discuţie începe să mi se pară lung şi greu de înfruntat, ca unul în care aştept în faţa uşii la toaletă. Când, pe post de rămas bun, îi urez sănătate şi îi dau de înţeles că schimbarea pe care o aşteaptă vine din interior, făcând referinţă la puterea minţii, la propriile-i gânduri care devin... realitate şi pe care ar trebui să le ţină cumva în frâu, doamna T se răsteşte la mine să las „prostiile astea cu imaginaţia şi gândurile! Aţi venit la mine ca la o pacientă, dar nu se ştie care dintre noi e mai bolnavă! Dacă eu sunt bolnavă, atunci tu eşti o... tractoristă! Iar societatea e de câteva ori mai bolnavă! Pur şi simplu aveţi mare noroc pentru că încă n-aţi nimerit pe mâna medicilor. De ce v-aţi schimbat la faţă?”