Our word ‘idiot’ comes from the Greek idiotes which was the term used to describe someone who lived an entirely private existence and took no part in the public life of the city. Most of us today are idiots, then, inasmuch as we fail to exercise our political intelligence.
Democracy, we discover, is not an all-or-nothing matter, but a continuing struggle to give the people as whole final authority over the affairs of the state.
(David Miller)1
 
Probabil că mulţi dintre noi continuă să se întrebe de ce Alianţa a eşuat să modifice articolul 78 din Constituţie. Referendumul, căci despre acest eveniment este vorba, a fost anulat. Fapt care atrage după sine căutarea unor răspunsuri la întrebări de felul: „care sunt, în fond, cauzele eşecului?”; „trebuie să le vedem drept rezultat al îndemnului opoziţiei comuniste de a boicota Referendumul?”; „în ce măsură este Alianţa însăşi responsabilă pentru acest eşec?” Deşi evenimentul referendumului este deja consumat şi oarecum lipsit de actualitate, cred că el rămîne un bun indicator al modului în care circulă puterea în Republica Moldova. Acesta e şi motivul pentru care îmi propun să notez, fie şi în chip sumar, cîteva opinii postelectorale.
În Grecia Antică, după cum observă David Miller, termenul de idiot îi desemna pe cei care se ocupau exclusiv de viaţa lor privată şi care, astfel, nu-şi foloseau inteligenţa întru soluţionarea unor probleme de ordin public. A fi idiot, pentru un grec, înseamnă să te retragi, pur şi simplu, din viaţa publică şi politică a unei societăţi. Ceea ce s-a şi întîmplat în urma alegerilor recente din Moldova. Aşa cum o ştim cu toţii, doar treizeci de procente din populaţia cu drept de vot a participat la viaţa politică a „cetăţii”. Ceilalţi, păstrînd sensul termenului grec amintit puţin mai sus, au ales să se retragă din treburile „obştei”. Grav, însă, nu mi se pare doar absenteismul masiv din ziua Referendumului, ci mai ales faptul că această alegere de neparticipare a fost ghidată de o autoritate politică. Opoziţia comunistă, o ştim bine, şi-a îndemnat alegătorii să nu se prezinte la vot. Fapt care a şi avut loc (fie şi parţial), dacă e să luăm în calcul eşecul din 5 septembrie. Ceea ce înseamnă refuzul orb (pentru că e dictat de „sus”) al cetăţenilor de convingere comunistă de a-şi exprima opinia şi, pe cale de consecinţă, abandonul propriului destin în mîinile unor politicieni de speţa celor comunişti. Este îngrijorător faptul că o parte încă atît de mare din populaţia Moldovei se dovedeşte a fi servilă unor scopuri politice dubioase (căci nu este clar de ce nu este bine să te prezinţi la Referendum: din discursul comunist nu poţi sesiza urmele unui argument convingător). Iar dacă am presupune că „ei” sunt majoritatea, atunci putem cu uşurinţă să ne dăm seama că destinul democratic al Moldovei este abia la începuturi. Căci, şi aici mi se pare potrivit să amintim şi cel de-al doilea citat din David Miller, democraţia nu e un joc cu suma nula - totul sau nimic, ci o luptă continuă pentru a da, într-un final, cetăţenilor controlul asupra treburilor de stat. Referendumul, în acest sens, a fost un important exerciţiu democratic. Eşuat, însă: fenomen care trădează, să amintim o dată în plus acest aspect, o anumită dinamică a puterii în Moldova. Aceasta nu se mişcă de jos în sus (adică dinspre rîndurile populaţiei către instituţiile statului). Ci invers, de sus în jos (deci dinspre autorităţile politice către alegători). Fapt care, dacă e să păstrăm ideea desprinsă din acest din urmă citat, se dovedeşte a fi total anti-democratic.
Ar fi desigur greşit să ne imaginăm că pentru eşecul la referendum sunt responsabili doar cetăţenii şi politicienii de convingeri comuniste. Nu este mai puţin adevărat să credem că partidele Alianţei poartă, şi ele, o parte din responsabilitate. Divergenţele, polemicile dintre ele, lipsa unui mesaj clar şi unic sunt, printre altele, cîţiva dintre factorii care au participat la surparea scrutinului. Alianţa, astfel, conţine mai degrabă o sumă de convingeri rivale decît unitatea unui scop comun. Ceea ce reprezintă, desigur, un impediment: căci cum poţi construi ceva durabil în orizontul unei continue dispute de opinii politice?
 
Un alt aspect mi se pare îngrijorător. Deşi această problemă nu este deloc recentă în Moldova, ea are acum şansa de a ocupa un spaţiu larg în sfera publică. Am în vedere, mai exact, discursurile infecte ale politicienilor. Cu apariţia celor două canale de ştiri (Jurnal TV şi Publika TV), orice ins care poate opina pe „chestii” politice are acum posibilitatea să le facă vizibile tuturor. Lucru care înseamnă, de fapt,  deschiderea unui rezervor impresionant de deşeuri. Ceea ce ieri puteam vedea pe stradă, la ghişeu sau în transportul public, astăzi putem vedea şi la televizor. E frapantă nu doar structura (de fapt, lipsa unei structuri) argumentativă a participanţilor la discuţii, ci şi o limbă română schimonosită şi defectă. Cu discursul abject al unui Voronin ne obişnuisem. Acum avem şansa să-i vedem şi ascultăm „tovarăşii” de breaslă. Iar dacă ne gîndim că televizorul a devenit formator de opinii, atunci ne putem uşor da seama în ce ape se scaldă cei care le şi consumă.
___________
1. Political Philosophy. A very short introduction, Oxford University Press, 2003, p. 48